Ștefania Cristescu - Facultatea de Sociologie şi Asistenta Socială

SOCIOLBUC
decât cei mulţi: mai dibaci, mai îndrăzneţi, mai cu sânge rece, mai simţitori, mai
plini de înţelegere. Tu eşti sortit poate să simţi mai puternic viaţa decât alţii.
Aceasta nu te scuteşte totuşi să fii om. Nu te poate scuti acum să fii băiat ca orice
băiat de 13 ani. Deosebitul nu e în de el, ci e ceva altoit pe obişnuit. Mărul cu
florile cele mai frumoase nu e numai un buchet, are ca orice alt măr şi frunze şi
trunchi şi, fară îndoială, şi rădăcini, poate chiar rădăcinile cele mai întinse şi mai
puternice.
Să fii răbdător: adică să nu crezi că-ţi poţi da măsura puterilor acum.
înfăptuirile nu vin, smulse din adânc. Sunt ca poamele, pe care le culegi în zadar
înainte ca soarele verii să le fi îndulcit îndeajuns; ele îţi cad în poală, ca nişte
daruri, când sunt deplin coapte. îţi înfloreşte în gând un cuvânt frumos, un vers,
înseamnă neîntârziat, Bubi. Nu te căzni însă să scrii „poezii" sau „proză".
Să ştii că acum trebuie să porţi de grijă, întâi de toate, să câştigi rădăcini
trainice şi un trunchi zdravăn, ca, mai târziu, altoiul ales al putinţelor tale să
poată creşte neîmpiedicat. Pornit aşa, Bubi, răbdător şi aşezat, zarea se deschide
lungă în faţa ta. Ştii că lucrezi zilnic, prin fiecare amănunt, prin fiecare supunere
în disciplina de acolo, prin fiecare adăugire de cunoştinţe, în vederea unui
seceriş cu atât mai bogat cu cât e mai depărtat.
Acum te vrei poate celebru poimâine. N-ai cum fi. Şi ar fi păcat. Ştii că în
grădină, de obicei, nici ghiocelul, nici toporaşul şi nici lăcrămioara, care
îmboboceşte întâi, nu ajung să înflorească deplin: le rup mâini bucuroase ca să
veştejească într-o cameră sau alta.
Nu fi nemulţumit că celebritatea nu se revarsă asupra ta de sus şi pe
neaşteptate, ca o ploaie de primăvară pe holde.
Eu am cu unsprezece ani mai mult decât tine şi am dat la o parte câteva
prilejuri de a-mi asigura un rost, ca să ajung să dau ceva în cărturărie aşa cum
vreau; n-am înfăptuit totuşi nimic deosebit. Şi dacă am pierdut de câteva ori
răbdarea, am simţit de fiecare dată că sunt pe cale să mă iau în deşert şi să calc
rânduială. Trăiesc ca un muncitor oarecare, îndulcindu-mă cu bucuriile vieţilor
obişnuite. Dar aştept plin de credinţă că până la urmă îmi va izbuti ceva bun.
216