Ștefania Cristescu - Facultatea de Sociologie şi Asistenta Socială

SOCIOLBUC
Ştefanio, bucuros că vom sta la Drăguş, nu ca să înveţi tu de la mine - eu aş
putea s-o fac dintre noi doi (vezi-ţi dosarele, dacă nu crezi, şi gândeşte-te la acele
puţine fişe vălmăşite ale mele, sucite şi răsucite în redactare) - ci ca să şedem
alături iarăşi o bucată din fiecare zi, ca să umblăm locurile pomenite în scrisorile
tale din vara trecută; mă gândesc cu dor la tine şi te îmbrăţişez.
Anton
Vezi tu, Ştefanio, ca să mi se trimită cheile bibliotecii. Şi începe să mănânci
nimicurile de la Meinl^.
125. A.G. către Şt. Cristescu [18 august 1933]
MINISTERUL INSTRUCŢIUNII,
AL CULTELOR ŞI ARTELOR
CABINETUL MINISTRULUI
Ştefanie, mică şi dragă.
[18 august 1933]
duminecă, 11 dimineaţa
Uite am isprăvit ieri munca la Minister. Iar azi m-am apucat să redactez
acasă. Şi, ajuns la un loc: „Chiar şi măsurile de natură propriu-zis economică,
prin cari unele state uşurează greutăţile vremii de acum, nu au eficacitate decât
în măsura în care...", unde mi-a ieşit în cale un cuvânt pentru a doua oară în
aceeaşi frază, nu pot să o iau înainte fără să-ţi scriu.
Ştiam alahăieri, în colţul din biroul în care azvârleam întruna, ca în toate
zilele săptămânii, coloane lungi de cifre mari în sacul fară fiind şi primitor al
indicatorului de totaluri de pe maşina de calculat, că mă aşteaptă scrisoarea ta
acasă. M-am bucurat şi atunci cum mă bucur întruna şi acum, gândind la tine, cu
tine totdeauna, cel puţin într-unui din ungherele mai apropiate ale conştiinţei,
notă continuă de bucurie, alături de orice, adunări greşite sau elemente pentru o
lucrare încurcată, ca un cântec de orgă, viu în vuietul imei pieţi mari de catedrală
şi în ziua bâlciului.
Dar, de ce să reuşeşti să mă uiţi acolo, dacă „a uita aşa cum ştii tu să uiţi" nu
însemnează a iubi mai departe.
Ştefanio, nu pune în ochii mei mai mult decât era într-înşii, sau mai puţin.
Cum să te fi rugat ei să mă uiţi? în cele trei zile minunate ale şederii tale în
Bucureşti, inima mi-a fost toată vremea grea de bucurie. Şi fericirea prea multă
îmi luase şi glas şi vreri, chiar şi pe cea de a te săruta; cum să mă uiţi tu, când
ceea ce-mi dăruieşti tu, Ştefanio, ar putea să mă ucidă de fericire?
Planurile de viitor, „lucrurile mele", nevoia „de a fi lăsat singur", ce străine
toate!
Cum să mă îndepărtez de tine de dragul lor?
175