Ștefania Cristescu - Facultatea de Sociologie şi Asistenta Socială

SOCIOLBUC
cinstitul guvern al României. Tu, Ştefanio, lucrezi desigur, aşa minunat cum ştii
tu. Ar trebui totuşi, şi eu te rog s-o faci (după cele de sus, văd stânjenit că s-ar
putea spune că te sfătuiesc aşa de dragul meu; e totuşi întîi de toate pentru
desăvârşirea şi pentru mulţumirea ta), să-i scrii profesorului un fel de dare de
seamă a activităţii tale. Nu te feri de inevitabilii „eu" ai scrisorilor de acest fel.
Gândeşte-te la Amzăr, care o face cu o într-adevăr rară măiestrie. Şi pregăteşte de
acum ceva pentru „Arhiva". Cel puţin două-trei cronici sau recenzii frumuşele de
noutăţi franţuzeşti (Titlurile lor nu strică să fie anunţate în scrisoare). Şi, mai
departe, manifestă cunoştinţelor tale savante de acolo dorinţa de a mai lucra la
Paris şi la anul. E obiceiul ca bursierii cei mai buni să fie propuşi - dacă o vor -
chiar de comitetul de distribuţie a burselor. Că Bougle şi ceilalţi vor spune da, poţi
fi sigură; împrejurările sunt cele mai favorabile cu putinţă. Profesorul va fi invitat
la anul la Universitatea din Paris şi i se vor acorda câteva distincţii deosebite;
pregătirile, pe cari le fac împreună cu neschimbat rotofeiul domn Dupront,
comportă decoraţii şi alte amabilităţi pentru toată lumea de acolo şi cei ce au
amestec aci. - Profesorul va fi extrem de mişcat de scrisoarea aceasta. Profesor
înainte de toate, cele mai curate bucurii ale lui sunt cele avute cu atari prilejuri -
Şi scrie-i, poate, şi lui Dupront ceva în acelaşi gen. I-ar face şi lui mare plăcere.
Ajung, Ştefanio, să mă despart de scrisoarea aceasta, cu care am trăit o
săptămână. Mâine e vineri şi am început-o în dimineaţa vinerii trecute. Aşa cum
nu ştie deosebi ţesătoarea unui covor munca zilelor trecute, aşa nu mai ştiu nici eu
ce am scris ieri, ce răsalaltăieri. Dacă scrisoarea are totuşi unitate, e semn că tu eşti
într-adevăr totdeauna la fel de în mine şi cu mine. Am scris-o dimineaţa, în zile cu
soare afară, în zile cu furtună şi ploi, am purtat pagini de ale ei de nu ştiu câte ori
la Minister şi profesor acasă, alături cu hârtiile oficiale. Am scris la ea şi în
după-amieze şi de câteva ori seara, în liniştea bine orânduitei mele chilii. Am fost
din nou chinuit de un junghi între timp; ieri m-am simţit însă aşa de bine încât
n-am putut să nu fug, fără nici un rost, o bucată bună din drumul pe care trebuia
să-1 fac. Şi am primit din nou o scrisoare a ta, bună şi mângâietoare. Odată am fost
la cinematograf, singur şi purtat de întâmplare, şi m-am întors acasă întristat şi cu
capul greu, apăsat nu atât de drama plină de fatalitate în care juca Heinrich
George'^, ci de simţământul'"* vinii de a te fi lăsat să aştepţi o zi mai mult.
Mă gândesc îndurerat la neliniştea ta. Nu ştiu dacă din scrisoarea mea reiese
că nu puteam altfel. Paginile către tine trebuiau să fie şi o lămurire a mea cu
mine. Au ajuns aşa, poate chiar prea mult, părtaşe şi ale ritmului lăuntric şi
exterior al zilelor mele. - Iartă tu tăcerea lungă. Credeam întâi că-ţi voi face dar
plinătatea scrisorii acesteia. Acum, mai modest, aş fi bucuros s-o socoteşti
vrednică să răscumpere tristeţile aşteptării tale.
Te sărut Ştefanio şi ştiu că au trecut 158 de zile de când ai plecat şi mai sunt
vreo 80 până să vii.
Anton
147