Ștefania Cristescu - Facultatea de Sociologie şi Asistenta Socială

SOCIOLBUC
Am reluat încercarea de câteva ori. Deşi dureros de îndrăgostit de tine
întruna, găseam cu chin vorbele; iar frazele nu mi se încheiau. Am înţeles că sunt
obosit şi dimineaţa şi am aşteptat să-mi revin.
în tot timpul de când sunt aci, te-am întrezărit de foarte multe ori, aşa cum
te-am văzut în ajunul plecării. Chipul tău trist de atunci, ghemuit pe pervazul
ferestrei în vecinătatea întunerecului de afară, mi-a sfâşiat de fiecare dată inima.
Te doare şi pe tine iubirea noastră? Ai şi tu zile grele, Ştefanio? Cât de mult aş
vrea să mă încarc eu de tot ce e rău şi greu în viaţa ta! Să nu tulbure nimic voioşia
ta jucăuşă şi firească, atât de scumpă mie.
Citirea cărţii cu Judith Earle^ mi-a sugerat temeiuri noi de înduioşare plină de
iubire. Nu mi-am ascuns niciodată frământările tale; uneori le-am înţeles poate
chiar mai bine decât tine. Totuşi, n-am fost încă niciodată aşa de întristat de
faptul că şi tu trebuie să suferi şi aşa de dornic să iau asupra mea orice necaz al
tău, cum sunt acum.
După ce m-am dus la Universitate şi în faţă cu răspunderea covârşitoare a
unui răgaz de întrebuinţat după voie şi pricepere, am deznădăjduit cu totul.
Cursurile sunt lipsite de strălucire, nici chiar profesorii buni nu-şi dau măsura
puterilor, cu excepţia lui Nikolai Hartmann"*, poate. Umbra de încredere în mine,
cu care m-am ales în ajunul plecării, văzând recomandaţiile neobişnuit de
călduroase ale Profesorului către cei de aci, s-a risipit toată. îmi îmbucătăţeam
zilele venind la două-trei cursuri de oameni cu nume; am ieşit totdeauna întristat
sau crâncen de furios şi mai sărac cu o zi, fară să fi agonisit ceva nou.
întrevedeam un an umplut de drumuri la Universitate, în care nu voi înfăptui
nimic deosebit, ci mă voi^ încurca numai, auzind fel de fel de lucruri şi citind
fară rânduială. Plictiseala vădită a profesorilor, îndeosebi a lui Sombart^, mă
împingea să mă întreb chiar dacă trebuie să-mi doresc înfăptuiri pe tărâmul
cărturăriei. Sila vădită a celor care au realizat lucruri fără îndoială mari, e, poate,
indiciul că gândul şi cartea siluiesc viaţa, care, echilibrată în sine, se răzbună
odată, târziu, răpindu-le atunci orice semnificaţie în fiinţarea celui care le-a
cultivat. Dar ce să fac altceva?
întâlnirea lui Cioran^, hotărât să nu urmeze la Universitate şi să nu citească
decât câţiva scriitori anume, sigur că va scrie până la Paşti o altă carte, afară de
cea pe care vrea s-o tipărească acum, m-a tulburat mai mult. Nu sunt eu mai
vârstnic^ decât el şi totuşi aşa de puţin realizat, un om sortit ratării?
Zilele au ajuns amare astfel. Am amuţit cu totul înăuntru, pădure amorţită, în
plin gerul iernii.
Mai alaltăieri am început să mă reculeg. Am prins glas din nou. Singur cu
mine, am putut să-ţi vorbesc iarăşi şi să te mângâi şi să mă bucur că tu eşti şi să-i
spun vorbe liniştitoare fratelui meu cel mic.
Am înţeles că am fost nerăbdător şi neliniştit până acum pentru că eram
istovit. Că de vreme ce am simţit în anii din urmă ca o nevoie a mea să citesc
195