Nr. 6/2009 - Politia de Frontiera

More documents

Recommendations

Info

Echipa de meæteri a fost formatã din poliåiæti de frontierã – Ion Arba, Vasile Ananie, Ioan Sav, Ioan Buftea, Felician Sima, Cristian Baias, Dumitru Botizan, Florin Malearciuc, Vasile Trifoi, Codruå Æimon, Ioan Rednic, Ioan Pop, Ioan Grumar, Mihãiåã Hotima, Adrian Mihu, pricepuåi în sculpturã æi construcåii tradiåionale åãrãneæti, conduæi de meæterii Grigore æi Vasile Hotico, din localitatea maramureæeanã Ieud. Arhitectul este vestitul Dorel Cordos, iar coordonatorul echipei a fost comisarul Nicolae Mircea, lucrãtor în cadrul IJPF Maramureæ. Au mai ajutat Mihai Bledea æi Alexandru Kovacs. Biserica din lemn are cel mai mare pridvor sculptat din Maramureæ æi mãsoarã 41 de metri înãlåime. Dupã ce s-a pus piatra de temelie s-a trecut la pregãtirea materialului æi îmbinarea pereåilor. În perioada de iarnã s-a cãutat lemn, care a fost prelucrat æi uscat. În aprilie 2009 s-a trecut la partea de deasupra acoperiæului. Concomitent cu executarea pereåilor s-a fãcut sculptarea pridvorului æi a stâlpilor de susåinere a balconului pentru cor. În acelaæi timp a încolåit ideea construirii unui gard, pentru a se crea un ansamblu – format din bisericã, troiåã, poartã, gard. A fost construit unul din nuiele, spre pavilionul IJPF. Acesta nu a fost încã terminat, din cauza lipsei materialului – alunul – în toamnã fiind prevãzutã o nouã operaåiune de împletire – numai toamna, când nuiaua de alun este moale, ea poate fi împletitã. Sã menåionãm cã æi acest meæteæug a fost învãåat de colegii noætri de la profesorul Ioan Bãbuå, din Vadul Izei. Spre sfâræitul lunii mai a fost ridicat turnul, pe piloni speciali din lemn, de 41 m înãlåime, care în vârf are montatã o cruce din fier forjat æi tablã de cupru. S-a trecut la drãniåit (acoperit cu draniåã sau æiåã, æindrilã), bãtânduse aproximativ 80.000 de bucãåi la acoperiæ. S-a instalat paratrãznetul æi s-au bãtut bolåile æi podurile. Încã 15.000 de æiåe s-au bãtut la gardul din faåa inspectoratului, aflat în armonie cu poarta maramureæeanã, biserica æi troiåa sculptatã de meæterul Pãtru Godja Pupãzã. Între elementele care le leagã se numãrã funia æi elementele de sculpturã (colåurile - liniile „tãiate”), simboluri ale continuitãåii, respectiv perfecåiunii. Poarta a fost realizatã de cãtre subinspectorul Ætefan Æteå. Fundaåia bisericii æi a gardului este 32 pavatã cu piatrã de carierã, de Runcu. În partea stângã a bisericii au fost sculptate în trunchi de arbore 12 scaune domneæti, dupã numãrul apostolilor. În totalitatea lor, lucrãrile au fost fãcute respectânduse tradiåia maramureæeanã, sub îndrumarea permanentã a Episcopiei Maramureæului, a Arhiereului Vicar Iustin Hodea Sigheteanul, legãtura dintre Episcopie æi IJPF fãcându-se prin preotul Vasile Grigor, cel care l-a ajutat pe comisarul Mircea în coordonarea activitãåilor. Au fost sfinåie æi cele trei clopote, care vor fi amplasate în turn. F R O N T I E R A „Am vrut sã facem ceva pentru sufletul nostru æi al familiilor noastre, pentru toåi locuitorii municipiului nostru, precum æi pentru toåi cei care vor sã ne treacã pragul pentru un moment de reculegere æi rugaciune” – comisar-æef Laurenåiu Batin, æeful IJPF Maramureæ E v e n i m e n t
O ZI, O NOAPTE, O VIAÅÃ de Anton GAGIU Obiænuiam sã fac aæa de mult timp. Era felul meu de a mi controla subordonaåii. Plecam intempestiv fie de acasã, fie de la birou æi, dupã câteva zeci de kilometri, ajungeam la... locul faptei, adicã acolo unde grãnicerul topeæte timpul, pentru cã el nu ætie când e noapte sau zi, ci doar unde este hotarul, de unde începe respiraåia åãrii, unde ai lui, cei pe care-i poartã în inimã, trudesc, iubesc sau se odihnesc. Pentru grãnicer åara e orizontul permanent de sub ochii lui, îmbrãåiæarea aceea eternã dintre cer æi pãmânt sau dintre marea cea mare æi luna plinã, o portocalã în mâna universului. Obiænuinåa mea era, de fapt, starea prin care comunicam cu cei ce mã fãceau sã trãiesc bucuria de a deschide uæa prin care patria pãtrundea în sufletele celor care-i zidesc ziua de mâine. Era o noapte de smoalã, dacã-mi întindeam mâna în aer nu-mi vedeam vârful degetelor. Nu era nevoie sã mã însoåeascã nimeni de la subunitatea în raionul cãreia mergeam, pentru cã ætiam potecile, cãrãrile æi bornele dupã mirosul pe care-l lãsau în aerul dimineåii de primãvarã timpurie. Aveam în faåa ochilor æi locurile în care ar fi trebuit sã gãsesc posturile în misiune. Singur, singur (aæa gândeam eu cã e cel mai eficient control inopinant), dar ætiam parola pentru ziua respectivã, îl intrebasem într-o doarã pe locotenentul Sturzu, comandantul de subunitate ieri pe la prânz, altfel riscam sã fiu tãvãlit. Am lãsat maæina lângã cimitirul pãrãsit, reper de cruci albe æi pietre sub care zac trupuri æi amintiri. Apoi, la adãpostul nopåii, am pãtruns pe drumul de care. Îmi propusesem ca, pânã când se ivesc zorile sã verific cel puåin douã sau trei posturi pe locul de serviciu. Pãmântul, sub tãlpile bocancilor mei, pãrea ca un aluat, din care obiænuia mama sã-mi prepare o pâine ce mirosea a grâu proaspãt sau a flori de mac. Îmi era prieten, dar æi duæman, pentru cã umezeala din trupul sãu mã întârzia din drumul cãtre åinta pe care o aveam. Undeva în dreapta zãream luminile de la æantierul naval, în stânga strãluceau neoanele din punctul pentru trecerea frontierei, iar eu mergeam printre aceste lumini ca un boå de întuneric cãtre o zare ascunsã vederii mele, dar bãnuitã undeva. Nu aveam la mine armã sau lanternã, aveam doar mintea care nu-mi dãdea pace, fãcea fel de fel de planuri æi mai aveam...da, inima pe care o simåeam cum cautã în piept un loc pentru odihna de care avea nevoie. Era îndeajuns? Dupã mai bine de jumãtate de orã de mers pe poteca pe care doar o bãnuiam prin întuneric, ajuns la întretãierea a douã canale de irigaåii, aici, dupã ætiinåa mea ar fi trebuit sã dau peste un post, dar...am dat doar peste o liniæte care-mi rãsuna în urechi ca o melodie pe care nu o înåelegeam. Am mai parcurs câåiva zeci de paæi æi, deodatã, am auzit un zgomot în stânga mea... „Stai, parola!”, mi-a rãsunat în urechi strigãtul grãnicerului care, cu siguranåã mã ghicise, îmi intuise silueta prin negura nopåii æi avusese timp sã ocupe o poziåie avantajoasã pentru a mã opri din drumul meu. Am pronunåat parola æi deodatã am devenit æef æi subordonat. Nu era singur, al doilea grãnicer ocupa un loc de serviciu la distanåã de douãzeci de metri de noi. -De ce nu eraåi acolo, la întretãierea celor douã canale de irigaåii? Nu acela era locul de serviciu? -Da, dar v-am vãzut silueta æi am executat manevra pe care aåi vãzuto, mi-a spus grãnicerul sigur pe el. -Tu glumeæti cu mine ostaæ, cum sã mã vezi pe întunericul ãsta? Întrebarea mea nu l-a derutat deloc, ci... -Domnule comandant, staåi aici în locul meu aæa cum m-aåi gãsit pe mine, iar eu am sã merg la treizeci de metri pe direcåia pe care aåi venit dvs. Avusese dreptate, chiar aæa, în întunericul acela pe care puteai sã-l tai cu cuåitul, am zãrit silueta ostaæului, iar eu care am aæteptat sã mã izbesc pe traseu de un grãnicer neatent! -Cum e? am întrebat dupã ce am am primit rãspuns la alte întrebãri tehnice (cine le-a dat misiunea, ce anume le-a spus concret, când au ajuns pe locul de serviciu etc). -Pe întuneric intens e riscant sã executãm misiunea în miæcare, v-am arãtat cã din punct fix avem æanse sã observãm totuæi ceva, pe când din miæcare am fi putut da nas în nas cu infractorii. Avea dreptate. De la acel grãnicer am învãåat cã niciodatã la frontierã nu ætii totul, permanent ai ceva de învãåat æi încã de la cei care abia trecuserã în clasa a doua a grãniceriei. Urmãtorul post trebuia sã-l gãsesc la aproape un kilometru de locul în care primisem o lecåie de grãnicerie. Traseul meu trecea numai pe o potecã paralelã cu linia de frontierã, nu mã puteam abate pentru cã riscam sã mã rãtãcesc, reperele mele, luminile despre care vorbeam la început nu mai apãreau la orizontul nopåii, singurul reper îmi rãmãsese mintea unde derulam traseul pe care-l urmam æi pe care-l vãzusem de zeci de ori pe luminã. Dupã aproape o jumãtate de orã de mers am pãtruns într-o vale care peste o lunã avea sã devinã un colå de rai, dupã ce avea sã se umple de vegetaåie æi de flori. O aripã de vânt primãvãratic a adus spre mine...sunete. Erau voci omeneæti, æoapte æi nu erau ale ostaæilor pe care speram sã-i gãsesc pe locul de serviciu, ci...da, era æi o voce de femeie. Echipamentul meu era unul adecvat misunii pe care o efectuam, aæa cã mi-am unit trupul cu pãmântul chiar în locul în care mã aflam, orice miæcare ar fi putut deconspira prezenåa mea în acel loc. Grãnicerul care mi-a dat o lecåie avusese dreptate. De la nivelul solului am sesizat miæcarea a douã siluete care aveau direcåia de mers chiar spre mine. Nu-mi puteam da seama la ce distanåã de frontierã eram, intuiam doar ca sunt la câteva sute de metri...douã, trei, poate mai mult, deci acele douã siluete veneau de pe teritoriul statului vecin. Aæa cã...nu trebuia sã aætept sã intervinã un alt post aflat în apropiere, pentru cã riscam sã-i pierdem. Fãrã sã-mi propun devenisem æi eu un post în dispozitivul de pazã al lui Sturzu. În momentul în care cele douã siluete au ajuns la câåiva paæi de locul în care mã aflam mi-am auzit vocea pronunåând... „Stai, stai cã trag!” De tras nu avem cu ce, dar vocea era hotãrâtã, pe efectul surprizei scontasem, ar fi putut fi o armã mai adevãratã decât cea adevãratã. Siluetele au încremenit de parcã instantaneu fuseserã turnate din întuneric. Trebuia sã mã apropii, sã simulez cã-i percheziåionez, deæi era deosebit de periculos, pentru cã nu aveam nici lanternã, dar apropiindu-mã de cele douã siluete am încremenit, aveam în faåa mea o pereche umanã, un bãrbat æi o femeie, în aproape douãzeci de ani de grãnicerie nu reåinusem la frontierã o femeie, „infractorii mei” fuseserã numai bãrbaåi. Dar... „pentru orice existã un început”, mi-am zis, în timp ce le-am zis în ce direcåie s-o ia. N-au priceput. Am priceput eu, însã, cã erau strãini, aæa cã le-am zis în englezã „go way”! În zori am ajuns cu ei la subunitate. Locotenentul Sturzu, care era la continuitate, a devenit stanã de piatrã când m-a vãzut intrând pe poarta subunitãåii însoåind douã persoane strãine. Deæi eram obosit, plin de noroi, înfometat, doream cu ardoare sã discut cu acei oameni, simåeam cã voi avea ocazia sã aud o poveste terifiantã a douã destine... „Suntem albanezi, absolvenåi ai facultãåii de arhitecturã din Tirana, iatã, avem aici lucrãrile noastre (au întins pe masa la care mã aflam schiåe, proiecte, desene, picturi pe care le aveau într-un rucsac). Am plecat pentru cã nu am mai suportat teroarea la care sunt supuæi tinerii din åara noastrã, am lãsat acolo pãrinåi, prieteni, amintiri, viaåa noastrã de pânã acum, am luat cu noi speranåele æi gândurile de viitor pe care dorim sã le împlinim oriunde, chiar æi aici în åara dvs”. Îi priveam cu admiraåie, dar æi cu milã, pentru cã ætiam ce-i aæteaptã, sã-i predau grãnicerilor din åara vecinã, aæa prevedea acordul de frontierã. Cu admiraåie îi priveam pentru curajul de care au dat dovadã, acela de a trece mai multe frontiere pentru a fugi de prigoanã spre libertate. Ætiam ce înseamnã libertatea pentru cã eu însumi simåisem pe pielea mea lipsa ei, iar de ceva timp, firav încerca sã mijeascã æi pe plaiurile noastre. Povestea lor îmi rãsuna în urechi ca un ecou al propriei mele dureri æi neîmpliniri. Æi acum regret cã pentru oamenii aceia care au foråat barierele libertãåii nu am putut sã fac nimic pentru a-i scoate din situaåia în care se aflau. Însã, nu mi-am încãlcat principiile. Cei doi albanezi au fost returnaåi grãnicerilor vecini aæa cum prevedea acordul de cooperare. La despãråire, când semnam procesul verbal cu grãnicerii vecini, am mai avut puterea sã privesc spre ei... Doamne ce am citit în ochii lor nu am sã uit niciodatã. Æi acum acei ochi mã urmãresc în peregrinãrile mele prin viaåã. Dacã i-aæ mai întâlni vreodatã le-aæ spune doar cã... eu înainte de a fi om, atunci am fost un slujbaæ al statului, æi nu luam decizii în numele meu, ci în numele lui. Eu nu eram Napoleon sã spun „Statul sunt eu!” F R O N T I E R A R e m e m b e r 33
Page 1 and 2: Revistã editatã de Inspectoratul
Page 3 and 4: Mesajul Primului-Ministru Emil Boc,
Page 5 and 6: Mesajul domnului George Cristian Ma
Page 7 and 8: Mesajul Procurorului General al Rom
Page 9 and 10: omâneæti, deæi cu multã precau
Page 11 and 12: de organizaåie ca la celelalte, ma
Page 13 and 14: vin, pentru cine vin æi unde merg.
Page 15 and 16: UNIREA GRÃNICERILOR CU POLIÅIÆTI
Page 17 and 18: REDACÅIA (E-mail: revista.frontier
Page 19 and 20: pe câmp, culcat pe burtã, indifer
Page 21 and 22: SCOMAR SCOMAR Interfaåã favorabi
Page 23 and 24: Prin intermediul componentei de mob
Page 25 and 26: Cooperare o r e internaåionalã n
Page 27 and 28: în perspectiva aderãrii României
Page 29 and 30: F R O N T I E R A E v e n i m e n
Page 31: F R O N T I E R A Evenimentul s-a
Page 35: am realizat le datorez Armatei Rom

Nr. 6/2009 - Politia de Frontiera

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?