Nr. 6/2009 - Politia de Frontiera

More documents

Recommendations

Info

145 ani de istorie Mãrturiile istorice demonstreazã, incontestabil, cã instituåia apãrãrii frontierelor a existat din cele mai vechi timpuri, cunoscând o serie de transformãri æi perfecåionãri pânã s-a ajuns la actuala structurã organizatoricã. Indiferent de forma de organizare æi denumire - plãieæi, potecaæi, mãrginaæi, cordonaæi, cãlãraæi, martologi, dorobanåi, grãniceri, poliåiæti de frontierã - întotdeauna conåinutul misiunilor a fost acelaæi, cu anumite particularitãåi, în funcåie de caracterul perioadei istorice existente: în timp de pace strãjuirea hotarelor, prevenirea activitãåilor ilegale la adresa siguranåei interne, pornind de la graniåã, a intereselor externe ale åãrii, iar, în timp de rãzboi, participarea, alãturi de celelalte foråe combatante, la lupta pentru apãrarea pãmântului strãmoæesc. Aceastã instituåie este tot atât de veche pe cât de vechi sunt teritoriile pe care s-au aæezat æi trãit strãmoæii noætri, manifestânduse în funcåie de perioada istoricã în care a existat æi îndeplinind misiunile conform intereselor momentului parcurs. PAZA GRANIÅELOR ÎN PERIOADA ANTICÃ Tracii aæezau posturi pe înãlåimile dominante pentru a semnala apariåia unor invadatori, folosind ca mijloc de avertizare, îndeosebi, focul. La încruciæãrile de drumuri se vãmuiau produsele negustorilor strãini care întreåineau schimburi comerciale cu bãætinaæii. În timpul lui Decebal, principalele cãi de comunicaåie au fost întãrite cu cetãåi prevãzute cu æanåuri de apãrare, maluri de pãmânt æi garduri din lemn æi piatrã. Mãsurile luate de iscusitul conducãtor dac Decebal sunt apreciate de generalul Targe în lucrarea sa „La garde de nos frontieres“ (1930), lucrare care trateazã distinct modul æi procedeele pe care trebuie sã le foloseascã aceastã activitate. În Dacia Romanã, paza hotarelor consta dintr-un sistem de limesuri, fortificaåii, castre æi tabere situate pe graniåã. Dupã apariåia statelor feudale româneæti æi înviorarea schimburilor economice cu åãrile din jur: Rusia, Polonia, Ungaria, Austria a apãrut o preocupare constantã pentru asigurarea drumurilor de comerå, aplicarea sistemului vamal, apãrarea punctelor vamale æi prevenirea comeråului clandestin. Vreme îndelungatã, sistemul de pazã æi apãrare a hotarelor a revenit cetãåilor de la margine. Încã în primii ani de domnie, Mircea cel Bãtrân a construit o cetate la Giurgiu, în care a aæezat „ strãji ca sã vegheze la tot ce se întâmplã dincolo de apã“ æi una la Turnu, edificatã pe ruinele unei cetãåi mult mai vechi. De asemenea, Ætefan cel Mare, organizând armata moldoveanã, a înfiinåat „mãrginaæii“ care, plasaåi la marginea åãrii, aveau datoria „sã dea de ætire când åara era ameninåatã cu invazii din afarã“. În timpul lui Mihai Viteazul existau, pe aceastã linie, „steagurile de cãlãraæi“ (cãlãraæii de margine), plasate în localitãåile de graniåã. Marele istoric Constantin Giurescu, privitor la organizarea æi dispunerea punctelor vamale, preciza cã acestea erau puncte de vamã la hotare sau în apropierea lor, aæadar la intrarea mãrfurilor în åarã, æi puncte de vamã în interior, în oraæele æi târgurile mai însemnate, în primul rând, evident, în capitalele respective (ex.: Brãila, Giurgiu, Turnu, Calafat, Severin, Tighina, Cetatea Albã, Tecuci, Putna, Trotuæ, Moldoviåa). Pe la anul 1690, domnitorul Constantin Brâncoveanu, tot în Åara Româneascã, înfiinåeazã un corp distinct al graniåelor - „martologii“ - care, alãturi de plãieæii din 230 de sate æi pãråi de sate, asigurau paza trecerilor peste Dunãre æi munte. Dupã pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), în serviciul pazei pe Dunãre apar mici vase de patrulare. O anaforã domneascã adresatã vãtãæeilor de la fruntarii, din aceastã epocã, demonstreazã seriozitatea cu care autoritatea centralã trata serviciul de pazã la frontierã: „nizamul (paza n.n.) marginei æi a intrãrilor åãrii este o treabã din cele mai importante æi mai dintâi la datoria noastrã care ne sileæte pururea ziua æi noaptea sã fie bine pãzitã... pe toate drumurile mari æi mici æi la fiecare potecã sã aveåi potecaæi deplini...“. Tot acum, din considerente de ordine internã, s-a realizat o reglementare riguroasã a trecerilor peste frontierã, introducându-se, pentru prima datã, paæaportul (1782). FRONTIERELE, ÎN TRANSILVANIA MEDIEVALÃ În ce priveæte sistemul de pazã în Transilvania, acesta a evoluat în mod oarecum diferit, datoritã faptului cã s-a aflat sub dominaåie strãinã. Pe lângã misiunile specifice, cei de la fruntarii aveau æi sarcini de blocare a plecãrii unor pãturi de români sãraci dincolo de Carpaåi. În acest sens, prin anul 1690, au fost înfiinåate primele regimente de grãniceri austriece, de-a lungul râurilor Tisa æi Mureæ, care marcau graniåa Imperiului Habsburgic. Sub presiunea evenimentelor, autoritãåile imperiale s-au vãzut obligate sã treacã æi la crearea de regimente din rândul populaåiei 8 F R O N T I E R A I s t o r i e
omâneæti, deæi cu multã precauåie æi având grijã sã previnã cât mai mult posibil accesul românilor în funcåiile de conducere. La 12 martie 1761 i s-a încredinåat generalului Nikolaus Adolf, baron de Buccow, noul comandant al foråelor militare din Transilvania, misiunea de a-i pacifica pe români æi a înfiinåa graniåa militarã. În acest sens, Decretul din 15 aprilie 1762 a dat „undã verde“ începerii campaniei de recrutare, mai întâi din rândul secuimii din Scaunul Ciucului, din Nãsãud, care s-a opus, cum a fost cazul secuilor din Odorhei, de sub comanda judelui lor Daniel. În februarie 1763 s-a fãcut o nouã încercare prin aæa-numitele „Puntumuri vestite la Orãætie“, în care se reglementa mai bine starea militarilor din regimentele de grãniceri, dar prin care se stipulau, însã, restricåii æi pedepse aspre pentru oætenii de pazã ai hotarelor. La 10 mai 1763, cu prilejul depunerii Jurãmântului de cãtre 9 companii ale Regimentului 2 Grãniceri, în curs de formare, a avut loc marea revoltã de la Salva, de pe platoul rãmas în istorie cu numele de „Mocirla“. La auzul jurãmântului pe care urmau sã-l depunã, care i-ar fi obligat sã lupte pentru imperiu în afara graniåelor, grãnicerii români au aruncat armele æi, mai apoi, le-au ridicat împotriva comandanåilor austrieci. Deæi revolta a fost înãbuæitã iar „capii“ omorâåi sau pedepsiåi aspru, împãrãteasa Maria Tereza s-a vãzut nevoitã sã emitã, la 16 martie 1764, o patentã prin care preciza cã grãnicerii nu vor fi duæi din åarã în åinuturi îndepãrtate, decât cu totul excepåional. Se preciza inclusiv faptul cã românii pot deveni ofiåeri, subofiåeri sau fruntaæi destoinici ai unitãåilor de grãniceri æi vor primi soldã, inclusiv în timp de pace. La câteva luni, mai precis la 15 august 1764, întregul efectiv (peste 3.000 de oameni) al Regimentului 2 Grãniceri a depus Jurãmântul. În anul 1765 s-a încheiat æi constituirea celui de-al doilea regiment - Regimentul 1 Grãniceri. Puntumurile de la Orãætie reprezintã o ordonanåã premergãtoare Decretului din 13 noiembrie 1766 al Mariei Tereza, care stabileæte statutul de organizare definitivã a celor douã regimente româneæti, regulament care a fost tipãrit æi în limba românã. În „puntumuri“ se precizau avantajele de care se bucurau militarii care fãceau parte din regimente: scutirea de impozite, în afarã de taxa capului æi a marhelor (taxa pe vite). Totodatã, deæi plãteau dijmã ca restul populaåiei, „grãnicerii“ erau scutiåi de semãnãturã, taxa pe vin æi fân. În plus, cei înrolaåi în regimente treceau sub jurisdicåia autoritãåilor militare, în timp ce populaåia civilã româneascã era dependentã de scaunele de judecatã nobiliare. Militarii nu puteau face comerå cu vite sau sã deåinã cârciumi. Cei care încãlcau aceste „ordine“ erau pedepsiåi cu arestul. Militarii, ca æi restul populaåiei, nu aveau voie sã taie lemne sau sã vâneze în „pãdurile cele oprite“. Unii luptãtori pentru drepturile românilor, cum a fost Grigore Maior, au profitat de situaåie, condiåionând înfiinåarea „miliåiilor româneæti“ de satisfacerea unor revendicãri ale românilor. Acesta a încercat sã impunã în conducerea regimentelor comandanåi români, ceea ce contravenea intenåiilor autoritãåilor imperiale, care urmãreau promovarea unor strãini care sã le apere interesele. Militarilor li se cerea sã întreåinã relaåii paænice cu „provincialii“. În caz de abatere æi dacã erau vinovaåi, ei erau pedepsiåi cu bãtaia cu nuiele. În cazul unor disensiuni între grãniceri, acestea se rezolvau la nivelul comenzilor batalionului sau regimentului. Cu toate aceste restricåii æi obligaåii la care erau supuæi militarii, s-a constatat un exod la înrolare, pentru cã aceasta însemna o uæurare a situaåiei materiale a åãranilor - eliberarea de sarcinile iobãgeæti. Apariåia celor douã regimente grãnicereæti în Transilvania reprezintã un pas înainte æi pe linia creãrii unor stãri militare, ce vor fi folosite în acåiunile de emancipare a poporului român. Precizãm cã, în anul 1768, a fost înfiinåat un alt regiment românesc de grãniceri, la Caransebeæ. În statutul grãniceresc se prevedea cã: „grãnicerii nu vor fi scoæi din åarã æi duæi în åinuturi îndepãrtate decât numai când va cere trebuinåa“. Cum însã trebuinåele imperiului, în acea perioadã, au fost multiple, grãnicerii au fost obligaåi adesea sã lupte pentru apãrarea intereselor lui æi pe alte tãrâmuri: în timpul secesiunii Bavariei, când Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, a intrat cu trupe în Bavaria inferioarã, c â n d Frederic al IIlea a invadat Cehia æi Silezia (1778), în timpul rãzboiului cu turcii (1788). În luptele purtate cu turcii (1788-1791), numai Regimentul 2 Grãniceri a pierdut 1218 soldaåi. Grãnicerii au avut pierderi grele æi în luptele de la Zabern, pe frontul Rinului. În Campania din anii 1793 - 1796, dintr-un singur batalion românesc au pierit în lupte 122 de grãniceri, 761 au fost rãniåi iar alåi 94 au fost luaåi prizonieri. La rãzboiul dintre Franåa æi Austria, din 1796-1797, au participat douã batalioane de grãniceri de câte trei companii fiecare, din douã regimente româneæti - 32 de ofiåeri æi 1880 soldaåi. Mai târziu, în luptele din Italia, li s-au adãugat æi altele. Despre eroismul unui batalion de grãniceri români, cronicarii spun cã Napoleon a afirmat cã „dacã ar fi dispus de un asemenea batalion ar fi ajuns la Viena în trei zile“. În bãtãlia pentru cucerirea Podului de la Arcole, la Areda Veneåiei, apãrat de un batalion românesc, opoziåia a fost atât de îndârjitã, încât însuæi Napoleon, care preluase comanda ostilitãåilor, a cãzut în mlaætinã F R O N T I E R A I s t o r i e 9
Page 1 and 2: Revistã editatã de Inspectoratul
Page 3 and 4: Mesajul Primului-Ministru Emil Boc,
Page 5 and 6: Mesajul domnului George Cristian Ma
Page 7: Mesajul Procurorului General al Rom
Page 11 and 12: de organizaåie ca la celelalte, ma
Page 13 and 14: vin, pentru cine vin æi unde merg.
Page 15 and 16: UNIREA GRÃNICERILOR CU POLIÅIÆTI
Page 17 and 18: REDACÅIA (E-mail: revista.frontier
Page 19 and 20: pe câmp, culcat pe burtã, indifer
Page 21 and 22: SCOMAR SCOMAR Interfaåã favorabi
Page 23 and 24: Prin intermediul componentei de mob
Page 25 and 26: Cooperare o r e internaåionalã n
Page 27 and 28: în perspectiva aderãrii României
Page 29 and 30: F R O N T I E R A E v e n i m e n
Page 31 and 32: F R O N T I E R A Evenimentul s-a
Page 33 and 34: O ZI, O NOAPTE, O VIAÅÃ de Anton
Page 35: am realizat le datorez Armatei Rom

Nr. 6/2009 - Politia de Frontiera

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?