Nr. 6/2009 - Politia de Frontiera

omâneæti, deæi cu multã precauåie æi având grijã sã previnã cât
mai mult posibil accesul românilor în funcåiile de conducere. La
12 martie 1761 i s-a încredinåat generalului Nikolaus Adolf, baron
de Buccow, noul comandant al foråelor militare din Transilvania,
misiunea de a-i pacifica pe români æi a înfiinåa graniåa militarã.
În acest sens, Decretul din 15 aprilie 1762 a dat „undã verde“
începerii campaniei de recrutare, mai întâi din rândul secuimii
din Scaunul Ciucului, din Nãsãud, care s-a opus, cum a fost cazul
secuilor din Odorhei, de sub comanda judelui lor Daniel.
În februarie 1763 s-a fãcut o nouã încercare prin aæa-numitele
„Puntumuri vestite la Orãætie“, în care se reglementa mai bine
starea militarilor din regimentele de grãniceri, dar prin care se
stipulau, însã, restricåii æi pedepse aspre pentru oætenii de pazã
ai hotarelor. La 10 mai 1763, cu prilejul depunerii Jurãmântului
de cãtre 9 companii ale Regimentului 2 Grãniceri, în curs de
formare, a avut loc marea revoltã de la Salva, de pe platoul
rãmas în istorie cu numele de „Mocirla“. La auzul jurãmântului
pe care urmau sã-l depunã, care i-ar fi obligat sã lupte pentru
imperiu în afara graniåelor, grãnicerii români au aruncat armele
æi, mai apoi, le-au ridicat împotriva comandanåilor austrieci.
Deæi revolta a fost înãbuæitã iar „capii“ omorâåi sau pedepsiåi
aspru, împãrãteasa Maria Tereza s-a vãzut nevoitã sã emitã,
la 16 martie 1764, o patentã prin care preciza cã grãnicerii
nu vor fi duæi din åarã în åinuturi îndepãrtate, decât cu totul
excepåional. Se preciza inclusiv faptul cã românii pot deveni
ofiåeri, subofiåeri sau fruntaæi destoinici ai unitãåilor de grãniceri
æi vor primi soldã, inclusiv în timp de pace. La câteva luni, mai
precis la 15 august 1764, întregul efectiv (peste 3.000 de oameni)
al Regimentului 2 Grãniceri a depus Jurãmântul. În anul 1765 s-a
încheiat æi constituirea celui de-al doilea regiment - Regimentul
1 Grãniceri.
Puntumurile de la Orãætie reprezintã o ordonanåã
premergãtoare Decretului din 13 noiembrie 1766 al Mariei
Tereza, care stabileæte statutul de organizare definitivã a celor
douã regimente româneæti, regulament care a fost tipãrit æi în
limba românã. În „puntumuri“ se precizau avantajele de care
se bucurau militarii care fãceau parte din regimente: scutirea de
impozite, în afarã de taxa capului æi a marhelor (taxa pe vite).
Totodatã, deæi plãteau dijmã ca restul populaåiei, „grãnicerii“
erau scutiåi de semãnãturã, taxa pe vin æi fân. În plus, cei înrolaåi
în regimente treceau sub jurisdicåia autoritãåilor militare, în timp
ce populaåia civilã româneascã era dependentã de scaunele de
judecatã nobiliare. Militarii nu puteau face comerå cu vite sau sã
deåinã cârciumi. Cei care încãlcau aceste „ordine“ erau pedepsiåi
cu arestul. Militarii, ca æi restul populaåiei, nu aveau voie sã taie
lemne sau sã vâneze în „pãdurile cele oprite“. Unii luptãtori
pentru drepturile românilor, cum a fost Grigore Maior, au profitat
de situaåie, condiåionând înfiinåarea „miliåiilor româneæti“ de
satisfacerea unor revendicãri ale românilor. Acesta a încercat sã
impunã în conducerea regimentelor comandanåi români, ceea
ce contravenea intenåiilor autoritãåilor imperiale, care urmãreau
promovarea unor strãini care sã le apere interesele. Militarilor
li se cerea sã întreåinã relaåii paænice cu „provincialii“. În caz
de abatere æi dacã erau vinovaåi, ei erau pedepsiåi cu bãtaia
cu nuiele. În cazul unor disensiuni între grãniceri, acestea se
rezolvau la nivelul comenzilor batalionului sau regimentului.
Cu toate aceste restricåii æi obligaåii la care erau supuæi
militarii, s-a constatat un exod la înrolare, pentru cã aceasta
însemna o uæurare a situaåiei materiale a åãranilor - eliberarea
de sarcinile iobãgeæti. Apariåia celor douã regimente grãnicereæti
în Transilvania reprezintã un pas înainte æi pe linia creãrii unor
stãri militare, ce vor fi folosite în acåiunile de emancipare a
poporului român.
Precizãm cã, în anul 1768, a fost înfiinåat un alt regiment
românesc de grãniceri, la Caransebeæ.
În statutul grãniceresc se prevedea cã: „grãnicerii nu vor fi
scoæi din åarã æi duæi în åinuturi îndepãrtate decât numai când va
cere trebuinåa“. Cum însã trebuinåele imperiului, în acea perioadã,
au fost multiple, grãnicerii au fost obligaåi adesea sã lupte pentru
apãrarea intereselor lui æi pe alte tãrâmuri: în timpul secesiunii
Bavariei, când Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, a intrat cu trupe
în Bavaria
inferioarã,
c â n d
Frederic al IIlea
a invadat
Cehia æi
Silezia
(1778),
în timpul
rãzboiului cu
turcii (1788).
În luptele
purtate cu
turcii (1788-1791), numai Regimentul 2 Grãniceri a pierdut 1218
soldaåi. Grãnicerii au avut pierderi grele æi în luptele de la Zabern,
pe frontul Rinului. În Campania din anii 1793 - 1796, dintr-un
singur batalion românesc au pierit în lupte 122 de grãniceri, 761
au fost rãniåi iar alåi 94 au fost luaåi prizonieri.
La rãzboiul dintre Franåa æi Austria, din 1796-1797, au
participat douã batalioane de grãniceri de câte trei companii
fiecare, din douã regimente româneæti - 32 de ofiåeri æi 1880
soldaåi. Mai târziu, în luptele din Italia, li s-au adãugat æi altele.
Despre eroismul unui batalion de grãniceri români, cronicarii
spun cã Napoleon a afirmat cã „dacã ar fi dispus de un asemenea
batalion ar fi ajuns la Viena în trei zile“. În bãtãlia pentru
cucerirea Podului de la Arcole, la Areda Veneåiei, apãrat de un
batalion românesc, opoziåia a fost atât de îndârjitã, încât însuæi
Napoleon, care preluase comanda ostilitãåilor, a cãzut în mlaætinã
F R O N T I E R A
I s t o r i e 9