Vox Libri nr. 2 - Biblioteca Judeţeană "Octavian Goga"

Ce se întâmplã cu o carte odatã scrisã ºi publicatã O
apariþie editorialã este un eveniment ce se rãsfrânge
doar asupra zonei diafane a trãirilor estetice, fãrã a
influenþa simþitor viaþa cotidianã Nu cumva realitatea
de la care porneºte literatura se schimbã sub influenþa
literaturii Mai este în stare scriitorul sã-ºi explice, a
posteriori, intenþiile, sã indice - pentru el ºi pentru
ceilalþi - raporturile dintre propriile experienþe vitale ºi
cãrþile scrise Este, pe de altã parte, justificatã
încercarea de a dirija sau corija reacþiile cititorilor,
glosându-þi propriile texte La urma urmelor, astfel de
tentative, oricât de perseverente, ar putea avea sorþi de
izbândã
Javier Marías, unul dintre cei mai apreciaþi scriitori
spanioli actuali, a publicat în 1989 Todas las almas, un
roman despre mediul academic - în maniera lui David
Lodge - inspirat din perioada petrecutã de autor la
Oxford, ca lector de limbã spaniolã. De aici titlul „Toate sufletele”, o traducere a numelui colegiului
oxfordian All Souls. Nu aº fi adus în discuþie aceastã informaþie dacã, nouã ani mai târziu, nu ar fi
apãrut „Negra espalda del tiempo” („Negrul spate al timpului”), un volum ce nu doar continuã „Todas
las almas”, ci îl ºi comenteazã, înregistrând totodatã efectele (pseudo)jurnalului de la Oxford asupra
scriitorului ºi lumii universitare reprezentate.
Într-o anumitã - ironicã ºi ludicã - mãsurã, Marías respectã deontologia profesionalã, evitând
sã vorbeascã despre romanul sãu, altfel decât tot printr-un roman. În felul acesta, însã, linia de
demarcaþie dintre viaþã ºi literaturã, dintre autobiografie ºi autoficþiune devine foarte firavã. Naratorul
numit „Javier Marías” în „Todas las almas” ºi „Negra espalda del tiempo” nu poate fi confundat, ne
învaþã teoria literarã cea mai elementarã, cu autorul Javier Marías. ªi totuºi, nu putem distinge clar
„eu”-l de hârtie al celui care povesteºte înãuntrul celor douã cãrþi, de realitatea biograficã ºi empiricã a
autorului acestora. Sã zicem, deocamdatã, cã nici primul nu se aflã numai în carte, nici al doilea, cu
totul în afara ei.
La începutul romanului din 1989, este exprimatã imposibilitatea coincidenþei dintre persoana
întâi a naratorului ºi persoana întâi naratã, povestitã: „Dacã mã refer la mine însumi spunând eu, dacã
folosesc un nume care m-a însoþit de când m-am nãscut ºi dupã care unii îºi vor aminti de mine, dacã
povestesc niºte lucruri pe care alþii mi le-ar atribui, sau dacã numesc casa mea casa pe care înainte ºi
dupã mine au locuit-o alþii, asta se întâmplã doar pentru cã prefer sã vorbesc la persoana întâi, ºi nu
pentru cã aº crede cã este suficientã facultatea memoriei pentru ca un om sã continue sã fie acelaºi în
timpuri ºi spaþii diferite. Cel care aici povesteºte ce a vãzut ºi ce i s-a întâmplat nu este totuna cu acela
care a vãzut ºi cãruia i s-a întâmplat, nici prelungirea lui, nici umbra, nici moºtenitorul, nici
uzurpatorul.” Ambele romane furnizeazã repetate exemple pilduitoare pentru operaþia de falsificare
desfãºuratã de literaturã asupra vieþii. În „Negra espalda”, Marías (autorul sau naratorul)
Vox Libri, Nr. 2 (5-6), Toamna-Iarna, 2006
Pagina bibliofilului
C@r]ile }i via]a
78