OL 3 pe 2012

pag.15
aş fi rămas fără glas de-atâtea spaime,
şi mie nu-mi plac muţeniile, tăcerile…
puncte, puncte, defuncte, decât trecând prin
ele.
Eu când scriu, râd, plâng, nu ştiu să tac,
la cuvintele tăcute, ascunse, fricoase
le scot limba din gură şi scriu cu ea.
Dis-de-viaţă
Viaţa omului vine din vis
şi nimeni nu vrea să viseze urât.
Eu de o vreme dorm pe vise străine mie,
unele sunt reale, urâte, amestecate
au făcut purici amestecaţi
şi sug din sângele şi din spiritul meu.
În acest timp ale mele vise şi cuvinte
dorm obosite cu capul pe masă.
Mă scol, îmi şterg mâinile de somn
dau vis elor străine vin gros de buturugă
berbec fripturit haiduceşte
şi muzică horală de ciuleandră.
Le văd că beau şi mănâncă, le place
Se prind în horă, se-nvârt ameţitor, uită de
mine.
Eu mă s păl pe ochi, mă primenesc, îmi iau
visele mele
şi ies din noapte pe poarta de fildeş.
Mă alungesc peste văi cu vedenii
trec pes te pieţe, statui, idoli, victime, călăi
şi nici ispăşitori nu-mi trebuie.
Nervii mei sunt sătui de milă de silă
de profunzimi ce pasc de pe morminte
de-njurături transcedentale,
de găuri negre şi de lapislazuli.
Dumnezeu exis tă, îngerii există, diavolii
există,
sunt de-ajuns lacrimile împreună.
Lumânările mele nu mai amestecă viaţa cu
moartea
dimineţile mele nu mai amestecă greaţa cu
graţia
nopţile mele nu mai amestecă gropile
cele de s ub, cele deas upra – igras ii
molips itoare
spaime cu principii, vise de-a plânselea
raţiuni, pulberării, mâna ş i ţărâna.
Eu nu râvnesc tăceri de aur, nu linişti cu
mâneci goale,
Eu las pe fiecare cu el însuşi, cu ce crede,
cu dinadinsele, cu broscoii râioşi.
Viaţa e plină de ochi şi de guri.
Eu toată viaţa mea mă nasc
Sunt mama mea, sunt fiul meu
Şi saliva mea care hrăneşte cuvinte.
Cuvintele mele suie în dealul viilor
lumifică în roiuri, eu sunt regina,
Mai sus de visul meu e Dumnezeu.
O, Doamne al mirării mele,
eu nu mai vreau întrebări şi răspuns uri idem
şi nici alte vise nu-mi trebuie,
eu sunt visul vieţii mele.
Dacă aş fi o carte, n-aş sta în raft
Odată într-o noapte eu m-am visat o carte.
Era-nspre zori când somnul e mai dulce
Şi visele dau buzna ca văgăuna
Când se răstoarnă complice.
Unul trăgea de timp ca de gumilastre
Eu mă s criam de zor cu cerneluri măiastre,
Noapte avea în nări felurite călimări.
Ce-ar fi să devin carte, îmi ziceam,
Una uşoară, de buzunar.
Apoi, zis şi făcut, m-am dat la tipar.
Ce spectacol, văzându-mă cuvinte,
Zeţarii mă culegeau literă cu literă,
Mă imprimau pe coli veline, eram cuminte,
Doar când să mă lege şi să-mi pună coperte
m-am trezit într-o dungă, aproape citeţ,
apoi m-am întors pe partea cealaltă.
Visul se grăbea acum cam sprâncenat,
Sau de realitatea sa era speriat
Şi deodată m-am văzut într-un raft.
Eu sunt o carte, uite pagini, cotor, coperte,
Printre alte nişte fixe cărţi.
În jur nu era nimeni să-i spun ca-ntr-un citat
Ia-mă, citeşte-mă!
Dar nu de asta m-am amuzat.
Aşa cum mi se întâmplă deseori în vise
O parte din mine se trezise
Iar cealaltă parte încă visa
Şi tot ea gândea
Cum să facă să mă destipăresc
Şi să mă descrisăresc
Şi să mă întorc literalmente
În ceea ce fusesem înainte de-a fi carte,
Fiinţe, lucruri, întâmplări necopiate.
Nu ştiu de ce gândeam aşa… destructurat
Şi m-am trezit din vis abia când brusc
Sărisem sau căzusem din raft.
Nici titlul cărţii nu mi-a rămas în minte,
Foile s-au desprins şi au zburat pe fereastră
Poate s-au întors în pădurea jugastră.
Doar câteva cuvinte căzuseră din text
Parcă stăteau în genunchi, mai pe şest,
O gură parcă râdea, parcă plângea
Cu sens ul şiroind pe podea.
Zorile intraseră pe geam pieziş
Iar eu cu ochii deschişi
n-am mai des luşit nimic
şi-am s pus răsuflând uşurat:
dacă aş fi o carte, eu n-aş s ta în raft
Nici legată în pielea mea.
Poemul moftang
Greu e s ă te faci înţeles de propriile creaţii.
Acest poem era tânăr ş i frumos
îi făcus em numai haine curate
ştia să citească, vorbea elevat.
Totuşi într-o seară devreme
când să-l mai dichises c un pic
brusc mi-a scăpat din mână
şi a fugit poesc în lume.
S-a-ntors într-un târziu precum fiul risipitor
dar nu aşa spăşit ca-n Biblie,
Orient Latin
căci mi-a zis sprâncenat:
Vreau să te scriu şi eu pe tine, vreau să te
fac
O poem, poate mai ves elă decât m-ai făcut
tu.
Chiar mi-a plăcut ideea, mi-a plăcut
şi m-am lăsat aşa pe mâna poemului.
Era încă blond şi frumuşel,
eu aşteptam ca oglinda cu aburi pe ea.
Şi el în timp ce mă poetiza
îmi vorbea despre alte poeme
auzite prin saloane, prin cârciumi.
Apoi brusc a cocoloşit hârtia
şi înjurând de pisici a aruncat-o la coş.
Fac altă variantă, mi-a zis,
mai întâi vreau să te desenez.
Şi în timp ce mă desena cu cariocile
îmi vorbea despre alte poeme
de prin nu ştiu ce cărţi douămiiste.
Când am văzut desenul, vai şi vai,
mă des figurase, mă cebăluis e, mă
neînţelesese
din cap până la tălpi şi înapoi.
Poate voia să vadă cum reacţionez.
Poate ai fi vrut să-ţi fac trupul ca o gazelă,
gâtul ca Turnul lui Sever,
părul ca o turmă de capre coborând
din munţii Semenicului, zicea el şi râdea.
Apoi a reluat desenul
m-a îmbrăcat într-o blană de căţea cu bot de
căţea
mi-a pus o zgardă la gât cam zdrelită
şi încă râdea cu limba scoasă la desen.
Am început şi eu să chicotesc, mă învârteam
prin cas ă râzând
până ce l-am prins într-un moment
şi l-am legat de zgarda căţelei.
Poemul s -a zbătut cât s-a zbătut
până a căzut într-un plâns liniştitor.
Căţeaua era o căţea brează, avea tot felul
de ochi pe trup, pe blana-i bleu-jandarm
şi se bucura trăgând poemul după ea.
De netăcere
Tot mai rar trece Dunărea prin oraş
tot mai des vorbesc pe stradă
tot mai puţină lumea aude.
Vorbesc, poate că şi ţip, poate că urlu
poate am înghiţit un lup
şi nici un câine nu mă vede
şi nici eu nu mă mai aud.
Mă-ntorc acasă tot vorbind,
mi se lungesc mâinile, picioarele
şi toate ale urechilor întortocheri
aşteptând să vină miezul nopţii
când mă aud pe-acoperiş ca mâţele
pe mine însă însămi.
Şi trebuie să fiu trează ş i în somn
să nu cumva tăcerea cea de aur
să vină şi să îmi mănânce limba.