OL 3 pe 2012

pag.5
fragment al binecunos cutei măşti mortuare,
albă şi cu semitonuri verzui, a Poetului.
Seamănă cu o perlă preţioasă surprinsă pe
fundul oceanului... Numărul a cuprins un
material memorabil s emnat de Adrian Dinu
Rachieru. Textul se doreşte a fi o radiografie
a receptării lui Eminescu în timpurile noastre.
De fapt, povestea aces tei contradictorii şi
gălăgioas e receptări s e raportează, în
principiu, la gazetărie şi mai puţin la opera
s a poetică. Discuţiile aprins e în jurul
ziaris ticii inflexibile, vehemente şi chiar
reacţionare (deşi Gherea şi Lovinescu zic că
a fos t anexat pe nedrept taberei
„reacţionarilor”), poate, s e datorează
faptului că articolele din „Timpul” sunt
neaşteptat de actuale. Este cert că gazetăria
Poetului (asemenea operei) „ a fost trăită
dureros şi până la indentificare cu
problemele zilei”. Astfel, multe lucruri, din
păcate, deranjează şi astăzi, sau sunt prost
înţeles e. Nu degeaba, Nicolae Manolescu
nota în is toria s a critică: „Toată lumea a
înţeles publicistica lui Eminescu aşa cum a
vrut”, iar Neagu Djuvara, după spusele
domnului Rachieru, propune ca proza
politică a Poetului s ă nu mai fie editată!
Es te adevărat că „extras din
ţesătura epocii, Eminescu este
falsificat”. Vorbind critic despre
„degradarea Bizanţului” şi îndrăgostit de
trecut, de ţărănime, de aristocraţia istorică,
Eminescu, brusc, pare „un obstacol” în calea
integrării europene. „Partea cea mai bună
(sic !) a intelighenţiei române cere să ne
lepădăm grabnic de el. El ne apare ca
„exasperant de învechit” ş i nu mai poate
interesa, reacţionează H.-R. Patapievici. Să
fie Eminescu un expirat printre „cadavrele
care nu s e dau la o parte s ingure”?, se
întreabă, pe bună dreptate, sociologul şi
criticul timişorean A. D. Rachieru. Şi tot el
afirmă: „Problema Eminescu animă ş i agită
spiritele; idolatrizat ş i clişeizat, Eminescu se
încăpăţânează să rămână o permanenţă”. Cu
indentitate proteică, Eminescu, cel care nea
salvat şi ne-a proiectat (scria încrezător
Mircea Eliade), creşte din el însuşi. Încât,
avertiza Theodor Codreanu „despărţirea de
Eminescu («clamată de voci insuregente şi
inconştiente», precizează A. D. Rachieru) e
treaba personală a fiecărui creator, dar nu a
culturii române”. Cam acesta ar fi rezumatul
es eului domnului A. D. Rachieru, care a
deschis numărul 2 (anul curent) al revistei
„Orient latin” publicaţie ce, anul viitor, va
aniversa două decenii de existenţă!
Cu Ilie Chelariu, redactorul-şef al
revis tei, ne cunoaş tem mai
demult, dar, sufleteşte, ne-am
apropiat în ultimii ani, de când şi-a luat casă
în Socolari, o localitate pitorească aflată la
12 km de Oraviţa, unde, de altfel, mai mulţi
artişti timişoreni sau pricopsit cu case de
vacanţă. În ultimul timp, Ilie mi se tot frăsuie
că ar dori să se mute definitiv la Socolari,
deoarece la Timişoara (se pare, Timişoara
revoluţionară, prea repede, a devenit o
Timişoară comodă, liniştită şi snoabă) se
simte din ce în ce mai singur. De fapt, Ilie
cam totdeauna s-a s imţit singur, nu
întâmplător, în 2000, a debutat în poezie cu
volumul „Zece ani de singurătate”, pentru
care, de altfel, a luat premiul oferit de filiala
U.S.R. Are un trecut, prin excelenţă, boem:
toate crâşmele din Timişoara (şi nu numai) îl
ştiu.Vocea lui vioaie, de bariton, şi râs ul
s onor, un pic s arcas tic, oferă mereu
prospeţime ş i vigoare anturajului în care
poposeşte. E chiar un tip foarte viguros,
înalt, bine făcut, cu sprâncene stufoase şi
priviri expresive; în general, chipul s ău
rămâne îndatorat modelului clasic – de a
suprima cu graţie lumea. La acest gen de
ţinută pletele sunt obligatorii. Admirat de la
distanţă, el pare un viking poposit de pe
Marea Nordului, dar, când te apropii şi dai
mâna cu el, şi mai schimbi şi o vorbă, imediat,
datorită spiritului său bonom şi jucăuş, îţi
dai seama că e de al nostru, că e un dac
pogorât parcă din filmele (pe alocuri, din
păcate, cam blegi) ale lui Sergiu Nicolaescu.
Iar alura de actor va rămâne mult timp
intactă, în percepţia noastră, nu doar datorită
ţinutei sale impozante, ci şi felului carismatic
şi jovial de a fi. Chiar dacă, uneori, am
impres ia că se complace în a juca cu o
anumită, respectabilă, decenţă, teatru.
Pomeneam, mai sus, de anii ferbinţi
de boemie teribilă din tinereţe, ce
s-a prelungit până spre vârsta a
treia şi-n care mulţi au clacat, pierzându-se
pe s ine (definitiv ş i iremediabil), dar şi
căminul, familia. Spre deosebire de ei, Ilie a
ştiut să iasă învingător din aceste inevitabile,
ispititoare şi savuroase chefuri în mediul
artistic şi nu numai. Cu siguranţă l-a ajutat
şi constituţia sa fizică, de bărbat puternic,
dar a şi ştiut să se oprească la timp, să nu
bea chiar toate porcăriile, să nu mai fumeze
şi, din când în când, să mai şi... mănânce. Iar
principalul este că a ş tiut (şi a putut), până
la urmă, să se ţină de o singură nevastă –
Nina Ceranu, şi ea scriitoare, o prozatoare
bună, care a putut să fie înţelegătoare şi
iertătoare cu el. În urma acestor experienţe
inevitabile de viaţă, Ilie Chelariu s-a câştigat
pe sine, adică a învăţat să fie liber, s ă
cunoască mai bine oamenii, să fie îngăduitor
cu ei, să ş tie în ce te poate transforma o
pasiune şi care sunt limitele prostiei, a înţeles
cum poţi fi manipulat ş i cum poţi să-ţi impui
unele principii, de câtă voinţă şi orgoliu ai
nevoie pentru a fi respectat şi de cât caracter
e nevoie pentru a muri în numele unui ideal.
Astfel, la un moment dat, el a devenit mai
sobru şi mai drastic cu sine şi cu lumea din
Orient Latin
jur. A început să le mărturisească unor amici
că-s niş te imbecili (ceea ce, de fapt, e
adevărat) şi nu mai doreşte să piardă timpul
cu ei, mai ales că aceş tea îl caută doar când
nu mai au bani (ca să bea), ştiindu-l pe Ilie
generos. Deci, a început să-şi aleagă prietenii
şi evenimentele la care merita să participe.
Nu mai avea timp de pierdut (şi nici energie
pentru chefuri improvizate). Astfel, în
consecinţă, a scos regulat revista “Orient
latin”, iar ca editor a făcut să apară câteva
zeci de titluri interesante. El însuşi a tipărit,
în ultimul timp, câteva cărţi de publicistică
extrem de aparte, pline de savoare şi haz
(haz, desigur, de necaz!). Cea mai recentă
carte a lui este „Mas la lui Che”, care se
doreş te a fi (probabil) încununarea unei
trilogii, după cele două titluri („Basca lui
Che”, 2009 şi „Fatwa lui Che”, 2010), apărute
anterior. Toate trei sunt o critică acidă a
societăţii „originale” în care trăim. În “stilul
Chelariu”, de care vorbeşte (pe coperta a
patra), în cunoş tiinţă de cauză, A. D.
Rachieru, emblematice s unt numeroas ele
cuvinte inventate de autor, care oferă textului
o inedită savoare. Aceste cuvinte definesc,
prompt, fără menajamente, cu ironia de
rigoare, evidentele stări de fapt.
Osemnificaţie aparte în destinul
literar bănăţean îl are revista
„Orient latin”, în paginile ei
fiind publicaţi mulţi autori mai puţin
cunoscuţi, uitaţi, ignoraţi, sau... bătuţi de
s oartă, care, în principiu, locuies c în
provincie, dar asta nu înseamnă că s unt mai
puţin talentaţi decât ce-i în vogă. Oricum,
indiferent de calitatea operei (în ultima
ins tanţă timpul va da veridictul suprem),
orice talent, cât de mic, are dreptul la viaţă...
Prin această revistă, Ilie Chelariu oferă, nu o
dată, şansă şi speranţă celor condamnaţi să
trăiască în umbra destinului. Nu întâmplător,
din această poziţie, editorul este exigent şi
dur (în editorialele pe care le scrie, dar şi
prin datele „interes ante” oglindite, cu
precizie, în revistă) cu cei care cred că l-au
apucat pe Dumnezeu de picior, adică cu cei
priveligiaţi de destin. Şi care, nu de puţine
ori, din păcate, compromit adevărul pe care
au fost chemaţi să-l slujească.
Multaşteptata agapă din zori a
fost destul de modestă. De
vină fiind (iarăşi) criza, bat-o
vina! Pe de altă parte, nu cred că ar fi dat
bine dacă prima ediţie a Nopţii de veghe
pentru Eminescu culmina cu o beţie cumplită
şi cu o ghiftuială pe măsură. Aceas ta risca
să şteargă semnificaţia fragilă şi duioasă a
primei ediţii.
IGOR ISAC
*) Fragment din volumul, în pregătire,
„Jurnalul de la Oraviţa”.