OL 3 pe 2012

pag.41
estompează, încetul cu încetul („Poate e uitarea nopţilor, adâncă”).
Însă ele îl leagă şi de iubiri demult apuse („Amintiri despre-o iubită,
/ În rest, sentimente fade...”), ori de copilăria cu farmecul şi candoarea
ei, care încă îi provoacă insomnii („Îmi e dor, copilărie, de căluţul tău
de lemn!...”).
Singurătatea („Dar, astăzi, dacă ninge, ninge în zadar, / Fiindcă
nu am fulgii cu cine să îi număr”; „La graniţa-mi cu mine am găsit /
Un ou neclocit! Cred că de cuc”), tristeţea („Tristeţii de i-am fost
amant şi mire, / Nu căuta să afli cuiva vină”), resemnarea („Acum
totu-i echilibru! Este cum a fost să fie...”), speranţa („Dezacordat,
pianul iluziilor sparte, / Pe clape fără soţ şi numai negre, cântă”),
reveria („În noape, voi fi vis de licurici”; „Eu, pentru curaj, am cerut
timid, / Din visul acela, să sorb doar un strop”) sunt trăirile, stările
care îl încearcă frecvent pe autor. Acestea îşi găsesc corespondenţa
în trei anotimpuri: toamna („Se diluează toamna-n poezie / Şi sparge
în mine un balon de săpun”; „Îmi aleargă toamna ca un cal prin
sânge”), iarna („Sănii care zboară sub chiot de copii”) şi primăvara
(„Doar eu mai cred în primăveri, / Biet orb ce pipăie lumina, / Dar nu
o află nicăieri...”).
Dar mai întâlnim şi contemplarea. Multe poezii îmbracă un
parfum de pastel, un parfum s urprinzător şi proaspăt („Greieri
nebunatici improvizau concerte, / Iarba aplauda, unduită lin / Deun
vânt obosit cu bătăi incerte / Înmuiate, parcă, de un vis cu vin”).
Şi totuş i, natura nu este doar un tablou, ci este participativă
(„Frunzele-n parc întruchipează o tornadă”). Iar imaginile sunt extrem
de plastice, puternice şi suges tive („Alb cu negru de pământ”;
„Fum albastru-n risipire”; „Mormântul unui gând”; „De-o vreme-mi
pare că s unt apă / Şi ca o apă că mă scurg / Spre marea în care sapă
/ Groapă soarele-n amurg” etc.), prin contrast, prin aluzii ori iluzii
(există aici o metamorfoză asumată – om: apă – dar conştient ireală,
o iluzie, în contradicţie totală cu femeia-vulpe a lui David Garnett
ori gândacul lui Franz Kafka, de pildă), prin senzorialitate.
Poetul rămâne un boem („Când ne-mbătam cu monopol / Şi cu
iluzii de-alea faine”), chiar dacă este conştient că timpul nu stă în
loc („– De ce ai mai venit, / Nebunule tei, la mine-n primăvară?”), ori
poate tocmai de aceea. Viaţa, aşa cum este ea, cu bune şi cu rele,
trebuie ş i merită trăită („Am fost canar, am fost şi cucuvaie, / Am
râs, am cântat, dar am mai ş i bocit”).
Lucrurile „lumeş ti”, ca să mă exprim astfel, ce aparţin lumii
reale, precum creditul ipotecar, îşi fac loc în poezie („A fost doar un
împrumut / Făcut din întâmplare, / Cu o dobândă foarte mare, / În
contul altui început”), dar constituie doar un pretext pentru a face
trecerea într-o altă lume, mai bună poate („După care-o să mă mut
/ Într-un gând fără hotare, / Când, cuprins de disperare, / Se-nchide
soarele în lut”).
Poemul Ars poetica reprezintă o mărturisire a lui Costel
Simedrea despre poezie ca stare, ce nu poate fi definită în pofida
oricăror încercări („Nu-mi spuneţi, vă rog, poezia ce-nseamnă, / Ci
doar ascultaţi, venind din vecie, / Vibrare de clopot în codrul de
toamnă, / de parcă un vers pe frunză ar scrie”) ori despre poezie ca
sentiment („Nu tulburaţi odihna păs ării plecate, / S-a dus să
cuibărească într-o poezie...”).
În fapt, Costel Simedrea rămâne fidel propriilor convingeri,
scrie cum simte, nu cum ar trebui să scrie, adică în ton cu tendinţele
actuale, nu se trădează ş i poate tocmai acesta e farmecul poeziei
sale, care încă mai rezonează atunci când coperţile volumului au
fost, demult, închise.
DANIEL LUCA
Orient Latin
Pendulând între stabilitate
sufletească şi evadare
Sintagma „Căi întortocheate”,
devenită titlul volumului de
versuri semnat de Ştefan Dandu,
în opinia mea, reprezintă, fără
îndoială, o expresie metaforică şi
un simbol, implicând un transfer
de sensuri, realizând prin aceasta
o s inteză nouă, s uges tivă,
plastică. Astfel poezia îmbogăţeşte
necontenit limba literară
sporindu-i expresivitatea.
Majoritatea vers urilor din
„Căi întortocheate” par a spune
că rostul poeziei este acela de a
contribui la desăvârşirea personalităţii
umane, la ieşirea ei din
ghearele prejudecăţilor şi ale inerţiei, pentru a cunoaşte şi a ne
autocunoaşte, pentru a intui tainele lumii cu mijloace de care numai
ea dispune, pentru a descifra necunoscutul ascuns sub nebuloasele
acoperite de crusta realităţii concrete: „Voi, aşteptaţi-mă aici, /
Sub stele, printre licurici! / Eu am să vin, dar fără veste, / Să
termin tot de povestit. / Şi veţi afla cum s-a sfârşit / Nepovestita
Poveste”. (Nepovestita poveste).
Spirit iscoditor ş i profund, poetul Ştefan Dandu refuză
comoditatea gândirii, manifes tându-şi preferinţa pentru calea
anevoioasă, aspră ş i amară, ce conduce, pe „căi întortocheate”,
spre esenţe: „Lăsându-mă pradă bătăilor de vânturi, / (Care-au
uitat (pe mine, pictată) , / Bătrâna culoare a timpului. / La uşa
asta cine-o să mai bată, / Când timpul va ascunde bătutele cărări?
/ Doar un drumeţ, bătut de soartă şi de ploi, / Va bate-n mine
(prins în cuie)... / Cu pumnii încleştaţi de multele nevoi, / Şi cu-o
speranţă-n colţ de gură” (Uşa). Încărcate de metafore şi de simboluri,
unele poezii lasă impresia că au mesajul tăinuit. De aceea, lectura
acestor versuri solicită inteligenţă şi fondul nostru aperceptiv,
pentru a le pătrunde miezul lor limpede, dar nu ş i s implu.
Transparenţa lor poate deruta aşa cum râurile adânci şi limpezi pot
înş ela ades ea. Astfel, poeziile Inventariere, Profitul, Clovnul,
Refugiul, Ora de scrimă, Femeia-lămâi, Regele- şopârlă, Peisaj
tomnatic, şi nu numai, reprezintă profunde, complexe, revelatoare
metafore şi simboluri care transpun, în memoriabile imagini artistice,
ipostaze fundamentale din viaţa cotidiană, din s paţiul care ne
înconjoară, din ceea ce trăim zi de zi. Pentru a ilustra cele spuse, cu
voia cititorului, îmi permit să citez poezia Ora de scrimă: „Duelul e
o artă, domnişoară! / Va trebui să-nveţi de prima oară, / Noţiunile
elementare, / Ale jocului de picioare. / Spada se ţine de mâner. / Îţi
trebuie fler şi agilitate, / Cu paşi mărunţi, în faţă şi-n spate, / Cu
unul din ochi – mereu la bulină! / Odată atinsă, se-aprinde-o
lumină / Care punctează la scor; / Idem, ieşirea de pe covor. / Nu
se derulează în stare de stres, / Cu pizmă sau interes. / De vrei să
câştigi din asta un ban, / Pariezi pe duşman. / Să nu-ţi fie frică sau
ruşine, / Acum vei duela cu mine! / La naiba, că nu-i bine-aşa! / Ţiam
zis să te împlânţi / În spada mea?”.
Poetul pare a idolatriza patima cunoaşterii, s cormonirea
îndrăzneaţă în necunoscut sau în cunoscutul a cărui prospeţime n-
o mai percepem exact din pricina obişnuinţei şi a rutinei. Opţiunea
pentru „căi întortocheate” demitizează canoanele gândirii, ne
sustrage prejudecăţilor, redând conturile normale şi dimensiunile
obiective ale realităţii: „Circulă zvonuri dinspre Minister / Cum
că, de mâine, fierarul / Va deveni şomer. / Moartea-i dă târcoale