OL 3 pe 2012

pag.25
funcţii şi afişate cu fariseism. Despre „nunt aşii”
ăştia, ca şi despre autorul acestor rânduri, precum
şi de jurnalist ul Nicolae Pârvu, cu care mă
dusesem la petrecere, dispărut, şi el, dintre noi,
Damian Ureche avea să povestească, pe larg, în
romanul „Nunta ut opică”: „Pe la mijlocul
p et recerii, când consoarta unuia din naşii
principali îşi scotea în pumni bărbatul p e uşă,
împingându-l spre casă, pentru că se îndrăgostise
de soţia dentistului din Arad, mi-am dat seama
că nunta reuşise. Nuntă la care să se servească
mistreţ şi peşt e nu se mai văzuse. (...) Nuntaşii
treceau din miracol în miracol. Trei fotografi se
băteau pentru unghiurile favorabile, iar cineastul
Bebe (Costinaş, dispărut în condiţii mist erioase)
înregistra p e peliculă, cu un aparat de filmat,
nunta ut opică. Veselia generală la nunt a
misterioasă at insese apogeul. Venise şi fratele
mijlociu de la Horez u. Fără nevast ă. Nu
îndrăz nise să sp ună că legendarul său frate
Damian se însoară a treia oară. (...) La nunta
utop ică sosiseră doi gazetari locali, Macriş şi
Pârvu. Au vărsat vin negru p e rochia albă a
miresei şi, ca scuze, a răsplătit-o cu un cart uş de
Kent. (...) L-am rugat pe naşul jaluz ist să se
ocupe de ei, să-i trateze la înălţime”. Un alt pasaj
din romanul „Nunta ut opică”: „Somităţile
oraşului prez ente la nuntă au ap laudat tot ul.
Veselia s-a dezlănţuit mai tumultoasă, paharele
scânteiau în aer, lupta nuntaşilor cu clipa devenea
din ce în ce mai acerbă. Imensitat ea clipei unice
ne absorbise pe toţi... Într-un colţ al localului,
unul dintre naşi cânta pentru sine: «De-aş avea
şi eu un frate». În alt colţ, Doru Macriş fredona
olteneşte melodia lui Gheorghe Sărac: «Nici o
vorbă n-ai spus, mi-au şoptit numai ei, ochii tăi,
ochii tăi, ochii t ăi». Coco (Constantin Cozmiuc
- şi el dispărut dintre noi - n.a.) ţipa rezimat de
perete: «Spune caii când se fură, noaptea pe
fulgerăt ură», iar Vict or recita p oez ia «Lae
Chiorul», a lui Goga. Fredonam şi eu, numai
pentru mine, «Inimă – ciut ură spartă...»”
O altă petrecere, din multe altele, cu Damian
Ureche, am ţinut-o la preotul Horia Ţâru, care
ne-a invitat la casa părintească din Izvin, lângă
Remetea Mare. Părinţii lui Horia, doi oameni cu
suflet minunat , ne-au tratat regeşte, ca p e cei
mai preţioşi musafiri ai lor. Am mâncat, am băut,
am recitat p oezii, am cântat, bătrânii ne-au
depănat amintiri, fapte, bucurii vesele şi t riste
din viaţa lor deloc uşoară. Horiana Ţâru, fat a lui
Horia, ne-a făcut fot ografii. Au fost ultimile
fotografii ale poetului Damian Ureche, ultima
imagine a umbrei lui pe acest p ământ.
Dar, la puţin timp după ast a, a mai venit o
z i, a mai venit ... o p etrecere! Era t ot în
sep tembrie 1994. Cocoşi de miez de nucă
ciuguleau ochii t oamnei. Treceam împreună prin
acel septembrie plutind şi lăudaţi de băuturi dulciaromat
e. M-am trezit cu Damian în redacţia
ziarului „Renaşterea bănăţeană”, unde lucram,
intrând vijelios pe uşa biroului, ţinând în mână
geant a lui maro, din vinilin, doldora cu idei, de
care nu se despărţea niciodat ă. Redactam un
articol care urma să apară a doua zi în ziar. El
scoate din geantă o revistă şi-mi arată. Îi apăruse
trei poezii. Era bucuros, tandru, vesel. Când
apărea într-o revistă, ziar sau carte, întot deuna
se bucura ca un copil. Era fericit . Atunci era în
lumea lui. Prezenţa lui m-a uimit. Nu-l văzusem
de-o săptămână. Îl căutasem şi el dispăruse fără
să spună un cuvânt . „Unde ai fost?”, îl întreb,
dar el, fluturându-mi publicaţia pe sub nas, îmi
zice: „Lasă asta, maestre (expresia făcea parte
dintr-un fel de regie cu care îi grat ula pe prietenii
la care ţinea cu adevărat ), termină articolul, hai
să căut ăm o cârciumă p e care-o descrie
Hemingway în „Fluturele şi tancul” şi să bem
acolo licoarea aia care seamănă cu jocul morţii,
când moartea vrea să-ţi dea o şansă şi uşile se
mişcă pe picioare de om”. Am insistat să spună
unde a fost şapte zile, dar a ocolit răsp unsul.
Cu prozatorul sf Constantin Cozmiuc, prieten de nedespărţit
Orient Latin
Ulterior am aflat că fusese internat la ASCAR,
în grija medicului Florica Pascu.
La stăruinţa lui, am predat secretarului general
de redacţie, Nick Lengher, articolul şi am
ieşit . Am colindat oraşul toată z iua, apoi ne-am
închinat la Bastion şi seara am int rat la „Bădău”,
unde, în faţa localului, cu o bere în mână, am stat
pe iarba din care calul lui Don Quijote şi catârca
lui Sancho Panza rup câte-o gură şi-o duc în
grădinile raiului. Acolo am prefirat, pe cea mai
frumoasă cale a sufletului, versuri din Eminescu
şi Nichita, am sărutat mâna Dulcineei del Toboso,
am rup t şi am mâncat măsline crude, ca să ţinem
minte că amară de neasemuit e numai viaţa. Iar
noaptea, după ce am colindat străzile din cartier,
cu iluzia că luna s-a top it pe frunzele copacilor,
ne-am scobit genunchii, am îndesat în ei ouă de
lemn şi am pornit război împ otriva morilor de
vânt. Am fost înfrânţi şi, în z ori, Damian Ureche
a făcut jurământ cu sup unere, în numele
amândurora: „Ce dacă sângerz, nu mă tem,/ Mie
inima rănită şi atât,/ Cu mine piere ultimul
boem,/ Pantera vieţii mi-a sărit în gât”. Nu ştiam,
fuseseră ultimile clipe petrecute cu Damian...
Apoi, am aflat vestea că prietenul meu drag
murise la Spitalul Judeţean Timişoara. Se stinsese
un mare poet înnăscut al vremurilor noast re.
Intrase în eternitate. Literat ura română mai
pierduse ceva din zestrea ei de „autenticit ate
furt unoasă, imp revizibilă, sp ont ană”. Nu
trecuseră nici 20 de ore de când îl vizitasem, de
când mă privise şi îmi zâmbise. Şi a mai venit un
apoi, după alte 20 de ore, când m-am dus să-l
văd în parcarea de pe st r. Reşiţa, în faţa unui
restaurant, „Manuela”. Era în sicriu, iar sicriul,
aşezat pe un autoturism Dacia 1310, era prins
cu nişte frânghii de portbagaj. Cei care îl luaseră
de la morga spitalului intraseră să mănânce, apoi
plecau, la Rugetu, satul său natal din Vâlcea,
atât de drag lui, unde urma să-şi găsească, împăcat
cu el şi cu lumea, liniştea. M-am apropiat de
sicriu, l-am mângâit, l-am sărutat şi, cu o lacrimă
în colţul genelor, am pornit spre casă.
Pe stradă răsunau glasurile cop iilor şi
cirip itul păsărilor hârjonindu-se în salcâmi (pe
atunci mai erau salcâmi pe strada Reşiţa). Iarba
nu se uscase, mai era încă verde şi mirosea a
crud. Se desfăceau crizantemele cu aripi albe de
îngeri, sub cerul albastru. Sufletul îmi era t rist,
iar în jurul meu toamna creştea mereu, din
pământul care îl aştepta pe Damian, urcând spre
primăvară. De undeva, dintr-o grădină poate,
venea tulburător, ca amintirea fetelor moarte,
parfumul petunilor. În adierile de vânt, parcă îi
auzeam glasul şoptind versurile din Poe tul
alergării: „La moartea mea nu plângeţi, să nu
vă pierdeţi slujba,/ Ce lacrimă se-apleacă pe-un
câine hăituit?/ Să vă prefaceţi teferi şi veseli,
asta-i drujba,/ S-a mai topit un nume spre minus
infinit...
Somn uşor, dragă prietene, ne vom reîntâlni
după scăpătat !...