Propinatiu - Muscatura

Iacă dar, dragă tovarăşă Lisa, cum se pune problema, cum trebuie
văzută ea corect. Tot aşa cum nevastă-mea, pe lângă copiii noştri, mai
vede şi de un moldovean viguros care-i şi bate de le sună apa-n cap când
nu suntem noi acasă, şi nu prea suntem, anume băieţelul tovarăşului
Mitrea, plecat de două luni în misiune în California, aşa şi dumneata, că
n-oi fi mai cu moţ, va trebui să iei în întreţinere pe lângă cei şapte căţei ai
dumitale, şi aceşti doi amărâţi puişori de veveriţă, care după aprecierea
mea ştiinţifică, repet încă o dată, nu consumă prea mult.
Lisa nu înţelese prea mult din discursul tovarăşului Vasea,
deoarece erau amintite evenimente care priveau un trecut foarte îndepărtat
din punct de vedere al unei scurte vieţi de căţea. Stabili însă cu admirabilă
precizie unde s-a sfârşit încercarea de lămurire iniţiată de încercatul
tovarăş Vasea. Ea se lăsă câteva clipe moale, simulând chiar adormirea,
ca un dulău dat în tărbacă, apoi se smuci năprasnic dintre picioarele
bărbatului, mârâind cumplit şi recucerindu-şi libertatea mai uşor decât se
aşteptase, aşa cum se întâmplă adesea cu câte o societate de se miră cum
de a răbdat atâta amar de vreme asuprirea cuiva, când era suficient să se
smucească şi să mârâie oleacă, redobândindu-şi astfel onoarea,
demnitatea sau verticalitatea.
Uitându-se la ea cum aleargă spre coteţ, tovarăşul Vasea zâmbi
blajin pe sub mustaţa neagră ca antracitul în pofida anilor vechime şi
adaugă cu un umanism neţărmurit:
– Dacă nu ştii, îţi arătăm; dacă nu poţi, te ajutăm; dacă nu vrei, apăi
atunci te obligăm, dragă tovarăşă Lisa, aşa că nu te poţi pune cu Partidul,
împotriva mersului istoriei, împotriva locomotivei, împotriva progresului,
împotriva supunerii şi a siluirii naturii de către om...
Drept pentru care când au sosit la Casa de Odihnă şi Creaţie Tudor
Şoimaru poetul experimentalist argentinian Lobisón, doctor ul în
psihologia peştilor Lazzaro Spallanzani, scriitorul însoţitor şi şoferul lui,
activiştii nu mai erau, dar nici căţeii Lisei nu mai scânceau în coteţ. În
schimb, cine trecea pe acolo se crucea văzând ditamai căţeaua – de rasă
ciobănesc-mioritică susţineau cunoscătorii –, cum alăpta ea cu tristeţe doi
pui de veveriţă cam fumurii la culoare şi cu ochi răi, injectaţi,
ameninţători, de fiară imposibil de domesticit.
Pasămite, blestemul de vovkulak al câinosului chiabur Melecan
asupra cui va beneficia de casele şi acareturile sale căzuse asupra căţelei
Lisa, care nu muşcase vreodată pe cineva!
Şi într-adevăr, când după dejun se duseră scriitorul şi şoferul a
doua zi să se distreze la căţeaua care alăpta pui de veveriţă, le raportă
plângând paznicul c-a fugit de cu noapte, i-a părăsit, stau nemâncaţi, a
venit o învăţătoare de la şcoală să le dea cu biberonul, dar nu vrea neam,
niciunul. Nu le place decât lapte. Ori de veveriţă, ori de căţea!
Dintre cei prezenţi, scriitorul provenea din rândul fostele clase
39