Propinatiu - Muscatura

făcut un pas uriaş înainte, către inventarea cont(r)actului social...
– O.K. Da, către un nou contact contractat, tanti Cici, către eurolac,
către eurogol! Dar amânându-ţi calificarea la fericire şi plângând ca o
proastă, în situaţia miresei întrebate de popă că ce se pierde atunci când
ceva se câștigă, cu ce te alegi, babo? Cu nimica! Rămâi nepublicată. Căci
aşa cum scria analistul Mihail Ralea, omul este animalul care te amână. Şi
ce altceva decât Poezia cu p mare poate fascina într-atât pe consumator
încât să decidă suspendarea consumaţiei tocmai când îl roade până-n
biblioteca ultimului cromozom o foame de lup?
– Tocmai dorul de Lup! admise vrăjitoarea cea şireată şi trase
zăvorul cu toate că, perfecţionându-se continuu mijloacele de represiune,
săvârşirea faptelor rele a devenit din ce în ce mai dificilă, mai rară şi mai
puţin gravă în consecinţe, prevestind într-o limbă de slugi resurecţia
lirismului.
Totuşi, îşi reluă Vivişor gândirea în gând, propensiunea sufletului
mamifer, către o răutate de ţi se face rău, pare să fi rămas intactă de la
Cain până la contemporanii mei, Grivei: rude, vecini, prieteni, colegi de
serviciu, vipuri, diferite personaje bipede şi patrupede înrăite. Şi nu este
păcat mai mare decât a dori răul comunităţii din care faci parte! Oameni
sau câini, ne vom convinge cu toţii la Judecata aia de Apoi, mai apropiată
decât ne închipuim, şi de care nu va scăpa nici om, nici câine, chit că
acolo se va face paradă de multă euroecomilă!
– Şi mai am ceva de spus, babo: nu trebuie să conteze pe Timp
inamicii comunităţii. Nimic nu ne asigură că există vreun termen, vreo
logică inteligibilă uman, pentru dezlănţuirea mâniei celei dumnezeieşti.
Cine n-are sădită genetic în el milă ecologică şi doreşte răul
semenilor săi în Europa, poate fi trăsnit sau muşcat din senin euroatlantic
de înalta instanţă divină carnasieră, poate fi sfârtecat, mărunţit şi măcinat
praf şi pulbere, dar cu toate acestea, cazul său va fi redeschis la sfârşitul
veacurilor şi răscolit pe îndelete cu vârful bastonului, de un critic de un
rigorism calvinist, acolo unde nu e decât eternitate, iar pământeasca
abordare printr-o procedură de urgenţă, a unor chestiuni adesea infinit de
încâlcite, apare în toată nimicnicia ei legată de fiinţe fragile, coruptibile şi
grăbite ca florile câmpului şi ca pielea de pe tranzienţă.
Floare de câmp ea însăşi, fragilă şi grăbită să-şi cufunde căpşorul în
somn şi aşteptare, fata lăsase ca deobicei televizorul să substituie un
interlocutor de sertar, Lupul naratar în carne, codoi şi oase, urmând de la
un timp să se întrerupă singur, sufletul lui electronic având a se retrage
hoţeşte şi întrucâtva supranatural, precum un Zburător care a vizitat o
fecioară într-o pitorească, acoperită de stuf, casă campestră sau lacustră
de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Astfel, creieraşii ei s-au îmbibat
vreme de vreo oră şi mai bine cu îndemnuri televizate pentru vânători şi
5