Propinatiu - Muscatura

aer. Zguduindu-l cu un bobârnac, se pomeni zgâriat şi muşcat instantaneu
atât de adânc şi de dureros încât lovi reflex în fiară cu cheia franceză de
stătuse pe cutia de pantofi să nu fugă sălbăticiunile. Nimeri direct în
căpşor de i-l subţie şniţel. Nemaiavând ce face cu acest exemplar, l-a luat
de codiţa deja stufoasă şi l-a dat la un motan chior, care prindea şobolani
la ei în subsol, ca şi pe la garaj.
Această fiară l-a devorat cu plăcere şi s-a interesat în mai puţin de
un minut la Ciprian, lingându-se pe bot, dacă mai are!
Celălalt pui, Vasilică, respira încă. Mustăţile îi erau pleoştite, iar
urechile, care ar fi trebuit să-i stea în sus ca la iepure, îi erau blegite ca la
o oiţă. Pe pieptul şi burticica albă, era plin de bale, fiindcă tocmai
vomitase, deşi nu prea avusese ce. Ochişorii mai ales, de unde te aşteptai
să te izbească prin vioiciunea lor ca nişte bobiţe de piper genuin,
dimpotrivă, te întristau şi pe tine, căci priveau fără niciun interes acest
mediu citadin, care nu amintea nici cât casa vovkulakului de la Câineni
verdele crud şi sănătos al coniferelor noastre carpatine.
– Uite ce-am găsit pe drum! comunică Ciprian Simcăi, adică
neveste-sii, cum ajunse sus, orbecăind prin hol, că se arsese becul, de uită
să-şi mai dezinfecteze rănile şi muşcătura.
Şi îi puse în poală puişorul de veveriţă, după ce îl ştersese de bale
cum s-a priceput şi el, ca un bărbat neîndemânatic ce se afla.
– Vai săracul! Sărăcuţul! Da’ tu nu vezi că-i plin de bale şi mort de
foame? Bietul de el! Amărâtul! începu dalba soţioară să-şi certe pe
nepusă masă bărbăţelul şofer, care se întorsese inopinat din deplasarea pe
Valea Buzăului fără să aducă măcar nişte brânză de oaie veritabilă, dacă
nu şi o damigeană de vin natural, când altădată o răsfăţa până şi cu lostriţă
sau cu păstrăv.
Şi fără să-l mai întrebe pe bărbatul ei dacă e voie sau nu, Simca se
desfăcu la capotul vişiniu, mătăsos şi cald pe care îl purta în acea
dimineaţă fatală, scoase pe neaşteptate afară o ţâţă albă şi fierbinte,
aburindă, şi lipi de sfârcul ei violaceu boticul puişorului de veveriţă.
Spre consternarea lui Ciprian, care nu-i acorda vreo şansă de
supravieţuire, şi spre adânca satisfacţie a Simcăi, veveriţelul ieşi văzând
cu ochii din agonica sa letargie, de parcă l-ar fi stropit cineva cu apă rece
de izvor, şi începu să sugă cu o lăcomie rară.
– Vai, sărmanul, sărmănelul, sărăcuţul de el, il poveretto, ce
nemâncat era! scheună iar cu milă Simcuţa.
Deşi soţ tânăr, Ciprian avea o anumită zestre de înţelepciune,
dobândită la Şcoala Vieţii, umblând mult cu maşina, văzând destule,
încercând să afle dacă-i ţine multe şi auzind şi mai multe, de pe la
pasagerii ocazionali şi mai ales de la posturile nonstop de radio nocturne.
Poate că altul s-ar fi apucat să povestească întreaga tragedie a puiului:
cum a rămas el fără mămică şi apoi fără frăţiori, suferind şi teribilul şoc al
41