Romii în Europa - Biroul de Informare al Consiliului Europei in ...

Romii în Europa
vin din ţările catolice şi de aceea sunt suspecţi) şi în Imperiul Otoman, romii chiar
musulmani, după legile lui Mahomed II, trebuie să plătească o taxă numită kharach.
Ghildele şi corporaţiile profesionale îi refuză pe aceşti alogeni care văd astfel interzisă
exercitarea mai multora dintre profesiunile lor şi trebuie fie să le exercite ilegal, fie să
facă apel la cerşetorie sau furt. Populaţiile locale, derutate de o originalitate de
necategorisit, în privinţa îmbrăcămintei ca şi a limbii, în modul de viaţă, ca şi în tipul
de contact ce se poate instaura, îi acuză de vrăjitorie, tâlhărie, de răspândire a bolilor.
Şi astfel se dezvoltă imaginea sumbră şi respingătoare a unui nomad cu sufletul tot
atât de negru ca pielea sa, osândit pe vecie în ochii unei societăţi speriate.
Cronicarii, de la apariţia romilor, contribuie la cristalizarea acestei imagini care va
deveni stereotip. Sunt, se scrie la Mâcon (Franţă) în 1419 “oamenii cu o statură
teribilă atât ca persoane, ca păr ca şi altfel şi stau întinşi pe câmp ca vitele”. La Paris,
în 1427, este vorba “de vrăjitoare care priveau mâinile oamenilor”, în timp ce la
Bolonia, în 1422, “trebuie remarcat că nu există neam mai rău ca aceşti sălbatici.
Slabi şi negri, ei mănâncă precum porcii” şi pretutindeni circulă numeroase istorii pe
seama lor. Aceşti “oameni urâţi, negri, copţi de soare”, astfel îi descrie Sébastien
Münster în Cosmografia universală a întregii lumi, se vor fixa deci în memorie şi
apoi în legi şi vor rămâne astfel multă vreme.
Excluderea
Prima mişcare a puterilor publice, fată de grupurile care se prezintă este, în general,
o mişcare de respingere, prin izgonirea în afara teritoriului statului. Mişcare destul de
repede unanimă: când clemenţa pare să atragă pe un teritoriu nomazii respinşi de alţii,
autorităţile se grăbesc în general să-i expulzeze la rândul lor. Şi nu este rar cazul când
se instaurează o colaborare între state, pentru a face mai eficace o urmărire şi o
extrădare. Se întâmplă, de asemenea, ca familiile provenind din străinătate să fie
tratate mai dur decât cele care sunt deja prezente pe un teritoriu. Urmează câteva
ilustrări ale politicilor de excludere.
În Germania, toleranţa care însoţeşte apariţia romilor în 1407, nu durează o jumătate
de secol; ei sunt izgoniţi cu forţa din Frankfurt/Main în 1449 şi, la finele secolului,
respingerea devine globală: Reichstagul, reunit la Landau şi Fribourg în 1496, 1497,
1498, îi declară pe romi trădători în ţările creştine, spioni în solda turcilor, purtători
de ciumă. Ei sunt acuzaţi de tâlhărie, de vrăjitorie, răpire de copii. Ei trebuie să
dispară. În 1500, Împăratul Maximilian I, în Reichstagul din Augsburg cere din nou
să se ia măsuri. Romii nu mai sunt toleraţi pe teritoriul Germaniei şi pot fi ucişi şi fără
a fi pedepsiţi. Ferdinand I, care vrea să se arate mai clement, interzice uciderea
imediată a femeilor şi a copiilor. Persecuţiile continuă în decurs de secole: de
exemplu, în 1661, în Saxa, electorul Georg II publică un decret instituind pedeapsa
cu moartea pentru romii care vor fi prinşi pe teritoriul său; în anii următori, ei sunt
pretutindeni consideraţi ca indezirabili, răufăcători, ca drojdia societăţii lipsită de
ocupaţie; în 1721, împăratul Carol VI ordonă exterminarea lor: bărbaţii trebuiau
executaţi, femeile şi copiii vor avea o ureche tăiată. În 1725, Frederik – Wilhelm I
condamnă la spânzurătoare pe oricare rom în vârstă de peste 18 ani, surprins pe
94