Mircea Eliade - Oglinda literara

Coperta 1: Pământul şi apa: PETER PAUL RUBENS 

În acest număr: 

Adina Fartuşnic 

Adrian Dinu Rachieru 

Adrian Gavrilescu 

Adrian Jugaru 

Ala Murafa 

Alexandra Popa 

Alexandru Robot 

Anca Goja 

Angela Furtună 

Aurel Pop 

Besa Salihu 

Bogdan Ulmu 

Camelia Vasilov 

Carlos Zaldivar 

Clara Aruştei 

Constantin Carbarău 

Constantin Duşcă 

Constantin Miu 

Constantin Drilea 

Corin Bianu 

Cornel Ungureanu 

Cosmin Dragomir 

Cristian Iordache 

Cristian Neagu 

Cristina Bîndiu 

Doru Emanuel Iconar 

Elena Buică 

Eleonora Stamate 

Eugen Evu 

Florentin Popescu 

Florentin Smarandache 

Gabriel Funica 

Geanina Ştefănescu 

Gelu Diaconu 

Geo Vasile 

George Anca 

George Dumitru 

George Mocanu 

George Pruteanu 

Gheorghe Istrate 

Gheorghe Mocanu 

Ioan Dumitru Denciu 

Ion Lazu 

Ion Micheci 

Ion Pachia Tatomirescu 

Ion Predoşanu 

Ionel Necula 

Iosif Brătcanu 

Ismail Kadare 

Iulian Bitoleanu 

Iulian Chivu 

4850 

Fotografii: FOTO RĂDUC 

Jacqueline Font 

Laura Văceanu 

Leo Butnaru 

Liviu Comşia 

Liviu Pendefunda 

Loredana Ionaş 

Lucia Olaru Nenati 

Lucian Gruia 

Lucreţia Berzinţu 

Magdalena Albu 

Maria Cogălniceanu 

Maria Vasilescu 

Mariana Vârtosu 

Marilena Masala 

Marius Chelaru 

Matei Pitulan 

Mihaela Albu 

Mihail Iurievici 

Lermontov 

Mircea Eliade 

Mircea R. Iacoban 

Mircea Teculescu 

Monica Grosu 

Nicolae Băciuţ 

Nicolae Ariescu 

Nicolae Paul Mihail 

Oana Dugan 

Passionaria Stoicescu 

Paul Goma 

Paula Grosu 

Petre Moldoveanu 

Petre Rău 

Radu Cernătescu 

Radu Comănescu 

Riahi Radhia 

Rodica Soreanu 

Şerban Tabacu 

Stan Brebenel 

Ştefan Ghidoveanu 

Ştefania Oproescu 

Theodor Codreanu 

Tiberiu Cosovan 

Tudor Opriş 

Valeria Tăicuţu 

Veronica Bălaj 

Victor Sterom 

Virgil Răileanu 

Virgil Untilă 

Virginia Bogdan 

Ylljet Aliçka 

www.oglindaliterara.ro 

OGLINDA 

literarã 

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România 

şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare şi 

Editurilor din România (APLER) şi Associazione 

della Stampa Estera din Italia, membru fondator al 

Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor 

din Europa 

Editată de 

Asociaţia Culturală "Duiliu Zamfirescu" Focşani 

cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea 

REDACŢIA 

Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu 

Redactor şef adj: Gabriel Funica 

Senior editori: Valeria Manta Tăicuţu, Laurian 

Stănchescu, Daniel Stuparu, Liviu Comşia, 

Florentin Popescu, Adrian Dinu Rachieru, Leo 

Butnaru, Liviu Pendefunda. 

Secretar literar: Ştefania Oproescu 

Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, 

Gheorghe Mocanu, Florin Paraschiv, Stan Budeanu, 

Cosmin Dragomir, Constantin Miu, Theodor 

Codreanu, Lili Goia, Sava Francu. 

Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, Carmen 

Săpunaru, Nicolette Franck, Mihaela Albu, Marlena 

Lica Masala, Adrian Irvin Rozei. 

Foto: C. Răduc 

Administraţie: Mircea Ghintuială 

Tehnoredactare: Adrian Mirodone 

Culegere: Ionica Dobre 

OGLINDA literară o puteţi citi şi pe site-ul 


actualizat de: www.bootsoftware.com 

şi www.seven.com 

E-mail: 

gheorgheneagu@yahoo.com 

ISSN 1583-1647 

ADRESA REDACŢIEI: 

str. Dr. Ing. Ion Basgan, bl. 8, 

ap. 6, Focşani, jud. Vrancea 

Mobil: 0722-284430 

Revista figurează la poziţia P1670 în Catalogul Presei Române. 

Revista se difuzează numai prin chioşcurile RODIPET şi se află 

şi la chioşcul Muzeului Literaturii Române. 

ABONAMENTE NUMAI PRIN 

RODIPET-RODIKIOSK 

În numele libertăţii absolute de exprimare, 

autorii răspund în mod direct de conţinutul 

materialelor publicate sub semnătura proprie.

Tassez dans un filtre 30 grammes de café moka et autant de café 

martinique.Versez dessus 5 décilitres d’eau bouillante.Lorsque l’eau 

est passée, versez-la une seconde fois sur le café.Mettez en bouteille et 

conserves. 

“Le Livre des conserves” par Jules Gouffé (Officier de bouche du 

Jockey Club) Librairie de L’Hachette et C-ie, Paris, 1869 

Te trezeşti dis de dimineaţă fiindcă nu 

mai ai chef să dormi. Ai toată dispoziţia pentru 

indispoziţie. Dai să te ridici însă patul te trage la 

loc. Ai vrea să te bagi la loc, o ia înainte omul de 

ispravă din tine Trebuie să pregăteşti Timpurile. 

O apuci într-o doară către ibricul de cafea.Te 

uiţi, instant, în el. Pe fund, ce să fie, zaţul de 

ieri. Poate de alaltăieri. Oricum nu mai mult de 

trei zile.Altminteri se colmatează, devine un soi 

de mîl indigest. Ce nu rezolvai acum douăzeci 

de ani cu vreo cîteva boabe de cafea.Iar cu un 

pachet de Alvorada erai de-a dreptul cacique. 

Cum se înviora scriitorul auzind rîşniţa bîrîind. 

Acum că ne-am claponit ne mişcăm mai greu 

la prima oră.Pînă şi precupeţele şi-au tras program 

de birou.Poate pe la prînz ai monta o chestie 

în sens liberal. Seara, după ştirile meteo, 

eşti ecologist îngrijorat. Noaptea, eminanmente 

conservator. Iar a doua zi eşti chior de somn. 

De unde sentimentul social democrat al fiinţei. 

Pînă la urmă, marile doctrine economice nu sînt 

decît nişte aproximative teorii pentru a diminua 

chiorăitul maţelor. Prin regim politic trebuie să 

înţelegem regim alimentar. Trebuie să urci pe 

baricade pentru a impune un anumit sos, un 

anumit număr de calorii. În tot războiul ideologic, 

comunismul a luptat împotriva Colesterolului.A 

combătut osînza ignorînd că, într-un tîrziu, 

se va revolta scheletul.Chiar şi cei mai fideli 

susţinători ai săi îşi simţeau periclitată “instalaţia”. 

Serviciile secrete în loc să popularizeze endura, 

colportau bancuri cu Ea, Marea 

Bucătăreasă. Am visat ceva, totuşi, neclar. 

Parcă urma s-o întîlnesc pe Vanessa Aldobrandi 

însă părea să vină Tinculina Gaiduri. De 

n-o fi fost Manuela Arcuri.De la arcurile patului 

care mă tot îmboldeau în coasta creatoare. Cu 

un ochi vigilent matinal (funicane’s wake) asupra 

ibricului ascult cu urechea ciulită o ştire radiofonică 

potrivit căreia directoarea unei firme 

de curăţenie din Paris ar fi descoperit şi cîştigat 

în instanţă dreptul asupra celor treizeci de caiete 

aparţinînd lui Cioran, depozitate într-o debara 

a imobilului din rue l’Odeon. În timp ce 

cogitam la norocul unora salvam la limită caimacul 

pe ritmurile unei melodii cîntate de Madonna 

avînd ca suport fragmentul unui şlagăr 

al formaţiei ABBA. Un merit tot are şi madam 

Ciconne, acela de a reactualiza, de a trezi inte- 

Essence de café 

resul pentru muzica Divinilor Suedezi. Îndemnîndu-ne 

precum Joyce să-l citim pe Homer, 

Tournier pe Defoe, Julien Barnes pe Flaubert, 

Mircea Nedelciu pe Ion Crangă, Kiki Vasilescu 

pe Mateiu Caragiale, Livius Cicîrlie pe Emil Cioran.Apropo, 

găsesc că în argoul românesc interbelic 

cioran însemna şmecher, a vorbi la 

ciorănie adică a vorbi la şmecherie (vezi Al.Vasiliu 

“Din argoul nostru”, Bucureşti, 1937). Păi, 

n-a vorbit Cioran, într-un anume fel, foarte la 

şmé ? Pentru cei care încă mai citesc unele 

cărţi. De regulă, avem o scuză amuţitoare: sînt 

prea scumpe.Ca şi cum n-ar exista biblioteci 

publice.Sau mai nou ziare care scot săptămînal 

cîte o carte de literatură, supliment, la un 

preţ cît se poate de rezonabil. Asta în aşteptarea 

acelui ziar care să atace segmentul mai 

greu al eseisticii, filosofiei, în aceleaşi condiţii 

grafice şi financiare.Plăcerea lecturii trebuie resuscitată. 

Dacă întreg Occidentul face acum 

eforturi ca să descopere apa caldă, mersu-n căruţă, 

industria manufacturieră, chirpicul eco, de 

ce nu am gîndi şi o reîntoarcere la cititul sănătos 

pe hîrtia tradiţională fie şi reciclată? Însuşi 

scrisul e mai mult un hobby culinar, după reţetă. 

Scriitori de week end, de vacanţă, sabatici. 

Cărţi de gară sau aeroport. Literatură de consum 

şi consum de maculatură. Bun şi aşa, ai 

spune. Pînă ce ai în faţa ochilor un ecran. Et 

derrière de lui: Rien.Dar cine vrea viziune să 

meargă la cinema (Max Weber). L’ecran – 

membrane désamorce les guerres et les Horreurs 

du monde, mieux, les transforme en spectacle 

(Edgar Morin – L’Esprit du temps, tom 2: 

Nécrose, Paris, ed. Grasset, 1975). Odată abolită 

logica liniară, totul devine răsturnabil. Ceea 

ce e totuna cu a spune că relitatea devine onirică 

şi că lumea ajunge să fie locuită de somnanbuli. 

(Giovanni Sartori) Poate că în 

marginea acestor observaţii ar trebui să-l revizităm 

pe Éric Blair alias George Orwell şi văzut 

dacă nu cumva al său Nineteen Eghty-Four nu-i 

cumva cu bătaie mai lungă, 2084. Dacă nu 

cumva Big Brother (vous regarde) este în plină 

ascensiune pe o platformă nouă, digitală. De 

altfel, Baudrillard sesizează la un moment dat 

că privitul îndelung la televizor seamnă teribil 

cu arestul la domiciliu. 


EDITORIAL 

Gabriel Funica 

Îndemnîndu-ne precum 

Joyce să-l 

citim pe Homer, 

Tournier pe Defoe, 

Julien Barnes pe 

Flaubert, Mircea 

Nedelciu pe Ion 

Crangă, Kiki Vasilescu 

pe Mateiu 

Caragiale, Livius 

Cicîrlie pe Emil Cioran.Apropo, 

găsesc 

că în argoul românesc 

interbelic cioran 

însemna 

şmecher, a vorbi la 

ciorănie adică a 

vorbi la şmecherie 

(vezi Al.Vasiliu “Din 

argoul nostru”, 

Bucureşti, 1937). 

4851

LECTURĂ LA A DOUA MÂNĂ 

Despre Nicolae Manolescu şi “Istoria critică a literaturii române” 

4852 

Radu Bărbulescu 

Personalitatea (stranie) a d-lui Nicolae Manolescu, deţinătorul 

mai multor funcţii în peisajul bălţat (cosmetizat, dar nu schimbat!) al 

culturii şi-al establişmentului politic româno-dâmboviţene actuale (la 

aproape 20 de ani de la lichidarea Ceauşeştilor de către foştii lor tovarăşi 

de drum), printre care acelea de ambasador al României (?!!) la 

Unesco, preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi director (de onoare sau 

habar n-am) al României literare, ne-a reţinut destul de des atenţia în 

ultima vreme. Ne-a preocupat, ca apartenenţi ai exilului anti-comunist 

(fiindcă provocat de comunişti!), recunoaştem, mai mult ca o dovadă 

a continuităţilor „structurilor” care l-au învins, de pildă, pe cel mai de 

umplutură preşedinte al României (nu al românilor!), Emil Constantinescu-ţapul, 

şi drept probă a pantomimei executate actualmente de 

vechii sicofanţi şi copărtaşi ai Puterii comuniste, nepocăiţi şi nici măcar 

nereciclaţi, de a părea drept vajnici, curaţi ca lacrima, luptători pentru 

democraţie. Că, în afară de democraţia „populară” nu le-a rămas nimic 

în cap, nu voi căuta să demonstrez aici. Începe însă să ne preocupe 

latura mai profundă, antiromânească, a acestor personalităţi 

de mucava şi cerneală. şi începe să ne preocupe 

ca români, dat fiind că acţiunea acestor slugi ale unor interese 

absconse, începută, promovată şi dezvoltată sub 

comunişti şi continuată în tranziţia-netranziţie, spre folosul 

osificării „structurilor”, se dovedeşte pe zi ce trece 

drept absolut distructivă pentru spiritul românesc. 

În ce-l priveşte pe d-l Manolescu şi-a sa recent 

apărută operă magna, am reprodus, de pildă, în cel mai 

recent număr al Observator-ului nostru münchenez articolul 

d-lui Ion Murgeanu: „Victoria unei ambiţii”, provocat 

de apariţia acestei istorii „critice”, precum şi revoltata, justificată 

reacţie a d-lui Costică Neagu, „Abuzul de autoritate”, 

privind suficienta apreciere făcută de d-l 

Manolescu, critic subţire şi rafinat, operei lui Simion Mehedinţi. 

În numere anterioare ale revistei noastre am reprodus 

şi studiul regretatului Victor Corcheş despre 

„Revista Fundaţiilor Regale - o publicaţie fascistă?”, pornit de la asemănătoare, 

foarte suficiente afirmaţii ale d-lui Manolescu şi-ale ciracului 

d-sale de la vremea respectivă, Dumitru Micu, sau plina de 

amărăciune reacşie a poetului Gabriel Stănescu, „Pentru ce atâta 

ură?“, apropos de elucubrantele acuzaţii de “cripto-legionarism” aproferate 

de d-l N. M. întru apărarea prostiilor comise de d-l H. R.-Patapievici 

(alt subţire, răzgâiat intelectual post-decembrist) în calitate de 

preşedinte al Institutului Cultural Român, doar ca exemplu, „expoziţia” 

de gang-art de la ICR-New York. În replică, pe d-l N. Manolescu nu-l 

putem acuza de „cripto-comunism”: domnia sa, lucrează în continuare 

ca vechi activist, cu propria sa organizaţie de bază şi serviciu de cadre, 

începând cu d-nii Alex. Ştefănescu, fost scrib de cabinet (toaletă) al sinistrului 

Mihai Dulea, Mircea Mihăeş etc. 

Speram, deci, că pot încheia liniştit capitolul N. Manolescu, în 

speranţa că oricine are urechi poate să audă şi chiar purtătorii de ochelari 

pot citi şi singur. Nu mă aşteptam însă ca „festa” să-mi fie jucată de 

marele, gigantul meu prieten de la Bucureşti, gigant în poezie şi enorm 

în suflet românesc, poetul Gheorghe Istrate, care, probabil îngrijorat 

de marea mea ignoranţă, mi-a trimis săptămâna trecută cartea ajunsă 

ieri: „Gaşca şi Diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu”, 

de Puşi Dinulescu. 

O carte care m-a redat nesomnului, o carte de o noapte. O 

carte care, în lipsa lucrării înseşi (Istoria critică a literaturii române), dar 

adăogită articolelor d-lor Ion Murgeanu şi Costică Neagu, ca lectură, 

deci, la mâna a 2-a, vine să-mi complecteze, mie, ne-cititorului „sursei”, 

imaginea despre „Istoria critică a literaturii române”. Imagine pe care o 

rescriu şi eu la două mâini - am nevoie de ambele pentru tastatura 

computerului -, pentru a semnala cititorilor această admirabilă, recentă 

apariţie în Editura Minerva, „Gaşca şi Diavolul. Istoria bolnavă a 

domnului Manolescu”, de Puşi Dumitrescu. Admirabilă atât prin acribia 

cu care sunt notate lipsurile opului manolescian, cât şi prin stilul 

elegant, spumos, tăios, refractar prin care fostul student al criticului 

pune în evidenţă aceste lipsuri, le demonstrează sorgintea gregară şi 

obedienţa faţă de propria-i gaşcă (aş prefera să-i spun: organizaţie de 

bază) a părtinitorului istoriograf. Poate că reacţia autorului însuşi nu 

este nepărtinitoare, dat fiind, cum aflăm din volum: „Dar cum veni anul 

1968, am profitat de-un post care se ivise-n Bucureşti şi l-am părăsit. 

Prin martie îmi apare şi prima carte: Robert Calul, şi părăsesc şi «Casa 

de cultură a Studenţilor», unde lucram acum. Presa-mi primeşte bine 

cartea, dar abia mai târziu aveam să aflu că impactul fusese mult mai 

serios decât se obosise presa să-l consemneze, dar trecusem totuşi 

bine examenul, cu o singură excepţie. Cine credeţi? Păi, Nicolae 

Manolescu! Maestrul se răzgândise! […] şi de-atunci am mai publicat 

vreo 12 cărţi şi, deşi i le-am dat sau i le-am trimis pe toate, a tăcut şi 


tace până azi, unde în Istoria critică…nu sunt găsit nici măcar la «file 

de dicţionar», unde sunt înghesuiţi toţi codaşii istoriei , doar cu anul 

naşterii şi, după caz, şi al morţii, deci nu sunt poemenit nicăieri, ca şi 

când n-aş fi, ca şi cum nici n-aş fi fost […]” (p. 12)? Dacă Puşi Dinulescu 

s-ar fi rezumat la descrierea şi clamarea propriei absenţe din Istoria… 

d-lui N. Manolescu, am fi fost tentaţi să afirmăm că aşa este. 

Dar „Gaşca şi Diavolul. Istoria bolnavă a domnului 

Manolescu”, este nu doal un pretext de manifestare al unei frustări 

prsonale, cât un excelent depozeu în favoarea tuturor scriitorilor români 

nedreptăţiţi de suficienţa fostului său profesor şi, în plus, un Manifest 

de credinţă întru Limba Română, rar de întâlnit la contemporanii 

unor publicaţii “de cultură” a la Dilema sau 22. Pentru noi înşine, cei 

care ne declarăm de departe, de decenii - fără subvenţii grase, ca puii 

de cuc de la I. C. R., Dilema etc. -, aceeaşi profesiune de credinţă, 

această confluenţă în manifestare şi gândire cu un connaţional din ţară 

este un motiv de bucurie în plus. 

Din cazurile de injustiţie comise de actualul presedinte al Uniunii 

Scriitorilor şi ambasador al României (?) la adresa marii literaturi 

române, Puşi Dinulescu începe cu acela al lui Nicolae Filimon: „În 

1863, când Filimon avea 44 de ani şi mai avea doar doi ani 

de trăit, într-o vreme în care romanul românesc se căznea 

în chinuri groaznice să se nască. şi tot nu reuşea. Dar iată 

că Filimon a reuşit! Până atunci, autorii nu prea reuşeau nici 

măcar să-şi termine operele. şi iată că apare o capodoperă: 

«Ciocoii vechi şi noi»! Atunci, în 1863! E o capodoperă recunoscută 

de toată lumea şi care se citeşte şi azi cu mare 

plăcere, dar lui N. M. nu-i place! Dar poate că nu i-o fi plăcut 

de Dinu Păturică… Nu te enervează de multe ori imaginea 

ta din oglindă? Mie mi se pare chiar că George Ivaşcu 

ar avea şi el ceva din Andronache Tuzluc… Dincolo de 

toate, e o carte semnificativăşi pentru epocă, şi pentru întreaga 

literatură română. Un simplu cântăreţ bisericesc, alteori 

flautist, funcţionar la Departamentul Credinţei, la 

Arhivele Statului, debutant prin presă abia pe la 38 de ani, 

liber de orice gaşcă şi grupare, liber de mari studii universitare, 

Nicolae Filimon deschide o cale de taină, a celor 

aleşi, nu de societate, ci doar de propriul spirit, ca mai târziu Mateiu I. 

Caragiale. Dar în timp ce lui Mateiu îi recunoaşte statutul de «mare 

scriitor», Nicolae Manolescu îl face harcea-parcea pe bietul şi bunul 

Nicolae Filimon, care nici măcar nu e un capitol, nici măcar nu are o fotografie, 

ca alţii care au şi fotografii şi-i găseşti şi-n tabla de materii, 

deşi poate nu au geniul lui Filimon: Dorin Tudoran, Mircea Ciobanu, 

Adrian Alui Gheorghe, Livius Ciocârlie, Z. Ornea sau Marta Petreu”.(p. 

16-17). Un „capitol” al nedreptăţirii îl constituie, şi în cartea lui Puşi Dinulescu, 

tratamentul purgatoriu aplicat de N. M. lui Mihai Eminescu: 

„Dar pentru a sfârşi acest capitol să ne ducem la Eminescu. «Să ne 

judece Eminescu!» spunea undeva în versurile sale neuitatul Grigore 

Vieru, uitat de tine, Manolescule, tot prins într-o şuetă care nu se mai 

termină cu alt mare băsescian şi patapievovist care e Mircea Mihăeş. 

Dar să vedem totuşi cum îşi încheie Manolescu capitolul din istorie despre 

Eminescu: «La întrebarea dacă Eminescu a avut talent epistolar, 

răspunsul e simplu: N-a avut! » Da? I-auzi dom-le! Ce spui Franţ? (cap. 

17, p. 90) «Iubită femeie», scria Eminescu la 28 februarie 1883, după 

ce Veronica fusese-n Bucureşti, consemnând împăcarea după o furtunoasă 

despărţire. «Din toate scrisorile tale aproape respiră nemulţumirea, 

în toate observ, pe de-o parte, imputări de infidelitate, de care 

nu sunt capabil; din toate, (pe de altă parte) prezumţiunea că aş putea 

veni la Iaşi, că aş putea să fiu cu tine împreună şi că singura piedică e 

că nu voi. Bolnav, neavând nici o poziţie socială sigură prin care să-ţi 

pot pregăti un trai modest şi poate fericit alături de mine; sărac, precum 

ştii că sunt, şi având zilnic grija zilei de mâine, tu crezi că eu aş putea 

fi atât de nelegiuit să pot veni lângă tine şi să nu vreau să viu; crezi că, 

în starea în care mă aflu, îmi abate a-ţi face infidelităţi, mă crezi în 

sfârşit de-o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în stare a fi. În momentele 

în care-mi simt nefericirea şi slăbiciunea de caracter, în momentele 

în care văd că nu sunt bun de nimic în lumea aceasta şi că în 

zadar trăiesc, atunci când sunt descurajat şi sătul de viaţă, te-am rugat, 

femeie dulce şi fermecătoare, să ierţi că am îndrăznit a te iubi, să ierţi 

c-am aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii tale, care, după 

caracterul tău, trebuie să fie veselă şi luminoasă. Eu nu tăgăduiesc că 

am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o espiez. Nu tăgăduiesc 

că, făgădundu-ţi lucruri ce nu le-am ţinut, pentru că n-am fost în stare 

a le ţinea, n-am comis cel mai mare păcat faţă cu singura fiinţă din 

lume care mie, neiubit de nimeni şi antipatic tuturor muritorilor, mi-a 

dăruit o rază de fericire ce n-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, 

toate acestea le-am mărturisit ţie şi te-am rugat să mă ierţi. […]”. (cap. 

18, p. 91-92) 

„Dar hai să mai vedem ce spui despre Eminescu. Oricum, articolul 

despre marele poet începe cu o dezbatere, de pe poziţii voit se- 

î

nine şi împăciuitoriste cu măgăria făcută de revista Dilema din 1998, 

în care Eminescu e făcut harcea-parcea de nişte derbedei încrezuţi 

care-şi permit familiarităţi cu geniul limbii şi literaturii române. 

Manolescu crede însă că reacţiile împotriva lor au fost isterice, şovine 

şi aşa mai departe, învinovăţind mai mult decât pe aceşti derbedei pe 

contestatarii lor. Mai mult, se îndoia şi de legitimitatea de numire a lui 

Eminescu de «poet naţional», considerând că într-o anume epocă 

«Biedermeier», în climatul acelei epoci doar, s-ar putea găsi o justificare 

pentru sanctificarea de poet naţional a lui Eminescu, odată cu un 

Hugo, Petöfi, Puşkin sau Miczkiewicz în alte literaturi. […] Dar la noi, 

în ciuda domnului Cărtărescu şi chiar a domnului Horia Roman Patapievici, 

până la Eminescu mai e mult!”(p.93-94) 

„«În cele 33 de pagini dedicate în Istorie lui Eminescu, poetul 

nefiind decât pe locul doi, după George Călinescu (38), iar poezia e 

analizată pe 10 pagini. Să observăm că pupila sa, Mircea Cărtărescu, 

are 11 pagini (dar pentru toată opera). Cred că domnul Cărtărescu se 

simte totuşi foarte nedreptăţit că ansamblul operei sale e tratat doar 

într-o treime de pagini faţă de Eminescu, deşi Domnia Sa a trăit deja 

până acum cu vreo 13-14 ani mai mult decât fostul purtător al învechitului 

schelet din debara.” (p. 94-95) […] 

„Să ne-ntoarcem, cum am promis, la analiza operei poetice a 

lui Eminescu. După ce succint desfiinţează poeziile publicate înainte de 

Venere şi Madonă, după ce ne citează din aceasta, pe care o ştim cu 

toţii foarte bine, se ţine scai de George Călinescu, jucându-se ca şoarecele 

cu pisica cu marele maestru, punându-i la îndoială uşor, superficial, 

uneori, constatările, dar neîndrăznind să se avânte în înţelegerea 

unei poezii, care prin generozitatea şi aspiraţia ei stelară nu prea se 

lasă prinsă în ghearele unui liliac la pânda părtinitoare a nopţii. şi 

apropo de noapte, când se hotărăşte să spună ceva mai original face 

o gafă oribilă: «S-a dat de obicei Luceafărului mai multă importanţă 

decât merită, poate, din raţiuni mai degrabă de ideologie literară decât 

propriu vorbind poetice.»” (p. 95) 

„«Zău! M-am plictisit! Dar vai, ca să încheiem cu aprecierile lui 

de netot despre Eminescu, nu putem să nu ne aplecăm asupra unor 

alte constatări şi mai jegoase. Iată cum începe, când se hotărăşte să 

treacă la proza marelui poet şi prozator: «Proza lui Eminescu est, în 

general, supraapreciată.» După asta nu mai încape nimic. Dacă 

Cezara, Geniu pustiu, Sărmanul Dionis şi toate celelalte sunt supraapreciate, 

atunci la ce să ne mai aşteptăm? A! Da! Mi-a venit o idee! 

Scârbă mai sunt! Ia să vedem ce spune despre proza lui Mircea 

Cărtărescu: «Proza lui Mircea Cărtărescu nu e cu nimic mai inferioară 

poeziei.» Citiţi voi inepţiile din Orbitor şi din alte infecţii prozastice, eu, 

un ruginit, ca mulţi alţii, rămân cu Cezara, cu Dionis, cu Tlà, cu Toma 

Nour şi cu ceilelţi.” (p. 96)… 

…Iată că, după noaptea de nesomn, cadoul prietenului Gigi Istrate 

m-a cadorisit şi cu o zi la fel de albă, de data asta la computer… 

Nici nu se putea altfel, prea este interesant, incitant şi revelator volumul 

lui Puşi Dinulescu, prea atractiv stilul cursiv, cu accente de umor 

de-a dreptul homerice, pentru a nu-i face cuvenitele onoruri! Regăsim, 

în el, scrise însă chiar mai bine, reproşuri aduse de alţii (şi de noi!) vechiului 

edec de la România literară: 

superficialitatea, suficienţa critică, lipsa de criterii: „Dar lui N. 

Manolescu nu-i place să citească şi cu atât mai puţin să scrie. Practica 

îndelungă de scriitor săptămânal se face simţită. şi prinde câte-un autor 

şi-l execută uneori, ca pe Filimon şi Gib. I. Mihăescu, vrând să-i minimalizeze. 

Dar totul e fără criterii.” (p. 19); „şi văd cum domnul 

Manolescu nu prea dă importanţă poeţilor naţionali, poeţilor emblematici 

pentru limba şi naţiunea noastră. Îi suportă, e drept, dar faţă de 

preferinţele sale perverse într-un Cărtărescu şi alţi indivizi din Cenaclul 

de Luni sau din zonă sunt puşi în umbră. Chiar dacă unora li se recunoaşte 

statutul de mare scriitor, ca lui Bacovia sau Pillat, care cu 4 

şi respectiv 6 pagini sunt umbriţi de Cărtărescu (11). Nici Blaga (10 

pagini) nu stă mai bine ca M. C.! Ce să mai vorbim de Macedonski (8) 

sau Minulescu (6) Topîrceanu (3), Coşbuc (6), Goga (4), şt. O. Iosif 

(4).” (p. 250) 

carierismul: „Iartă-mă, dar pentru dumneata, cel mai important 

lucru pare a fi cariera. Eşti ca o molie d-aia, înţepenită într-un loc 

de pândă, din care mai ieşi noaptea, mai sfâşii un pulovăr, mai faci o 

gaură-ntr-o haină şi stai acolo nevăzut, rezistând eroic, simţit însă de 

toţi, respectat de cei care mai au speranţă că o să-ţi intre în graţii şi-n 

alte feluri de aţii.” (p. 95); 

stilul tern, pedestru: „Când scrii cu opintiri, domnule 

Manolescu, parcă mergi într-o căruţă cu roţi pătrate şi aşa se şi citeşte. 

Sigur că cititorului i se face milă şi mai ales auzind că de 25 de ani teai 

luptat cu materia. Te-ai luptat doar să scrii pagini multe şi chipurile 

să prinzi totul, dar câtă plictiseală în asta!” (p. 129) „Dar stilul dumitale, 

domnule Manolescu, e încâlcit, mohorât, lipsit de aer şi apă. E un fel 

de apă, sigur, dar glodoasă, cum era Dâmboviţa pe vremuri, cu sălcii 

superbe pe margini, aşa, aici, cu scriitorii, pe care îi pui ca să te dai 

mare, scriitori recunoscuţi, sub care apa ta e ca apa aceea, mâloasă 

şi plină de dejecţiile unei capitale, care-şi varsă toate păcatele-n ea.” 

(p. 87); spiritul de gaşcă: „Sunt neglijaţi, unii până la excluderea din 

LECTURĂ LA A DOUA MÂNĂ 

literatură, de dirijori de taraf de tipul lui Nicolae Manolescu. Poeţi ca 

Vintilă Ivănceanu, Mihai Elin, Gheorghe Pituţ, Marius Robescu, Azap 

şi prozatori ca Ştefan Stoian, Iulian Neacşu, Sânziana Pop, Pan 

Izverna sau Iolanda Malamen şi alţii, pe care poate îi pierd din viteza 

condeiului, ar putea figura liniştiţi alături sau în locul aleşilor lui 

Manolescu, unii lăfăindu-se în această istorie cu totul nemeritat, de 

cele mai multe ori conform negruzzi-enei formule «cu iaurt şi gogoşele/ 

te făcuşi vornic mişele», ori pe considerentul de pretenar al în curând 

septuagenarului învăluit în ceaţă şi-n zăpadă alunecoasă Maestru.” (p. 

153); 

lipsa de caracter: (1) lipsa de gratitudine - „Dumneata pari un 

şarpe, nu un miliţian, care-ai ieşit din bălăriile unor autori ambiţioşi de 

azi şi fără nici un har, un şarpe crescut de generosul Ivaşcu, părăsit şi 

el ca mulţi alţi tovarăşi de drum” (p. 88); (2) profitorismul - „Acum, de 

curând, azi e 19 martie 2009, cică două tinere şi-ar fi dat doctoratul cu 

Manolescu. şi cum e obiceiul să se facă o masă acolo cu profesorii 

după, acum domnul Manolescu le-a pus în vedere celor două să facă 

masa la Carul cu Bere. şi n-a venit singur! şi-a adus cu el toată redacţia 

de la România literară. Vă daţi seama, bietele fete, să trebuiască să-i 

sature pe toţi ăştia, mai ales că printre ei trebuiesă fi fost şi Alex Ştefănescu, 

care trage în viu singur cam 120-130 de kilograme.” (p. 217); 

(3) modul de gestionare al Uniunii Scriitorilor - „şi când te gândeşti că 

Uniunea Scriitorilor avea o editură a ei. Reeditarea unor scriitori a căror 

operă nu mai e de găsit n-ar fi fost o sarcină de onoare a ei? Printre altele… 

Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar editura a fost înghiţită de Polirom, 

o editură puternică de la Iaşi, care are,din păcate, un nume mizerabil, 

de fabrică de vopseluri, seamănă cu Policolor! Treaba asta s-a întâmplat 

acum, aici, în timpul mandatului lui Manolescu de preşedinte. şi 

nu ştiu ce-au câştigat scriitorii din această tranzacţie, dar scriitorul din 

fruntea lor se pare că da. La ora actuală, «Cartea Românească» de la 

Polirom e condusă de un trio format din patronul Poliromului, 

Manolescu şi Mircea Mihăeş. Probabil că Nicolae Manolescu şi prietenul 

său de suflet Mircea Mihăeş, comilitonul său, nu fac «munca» 

asta pe degeaba.” (p. 226). 

La capătul unei nopţi şi-o treime de zi, albe una după alta, îl binecuvântez 

pe prietenul George Istrate că, în locul Istoriei critice… a 

d-lui Manolescu, Providenţa l-a îndrumat să-mi trimită Gaşca şi Diavolul. 

Istoria bolnavă a domnului Manolescu de Puşi Dinulescu! Fiindcă 

este o carte scristă cu talent, fluidă ca un pârâu de munte şi tot atât 

de năvalnică în îndepărtarea nămolului şi zgurei depuse de N. Manolescu 

în literatura română cam aşa cum gârla leneşă a Colentinei colmatează 

treptat-treptat lacul Mogoşoaiei. De fapt, să fiu sincer, după 

lectura acestei cărţi, după lectura recenziei făcute de Ion Murgeanu şi 

după reacţia privind tratamentul aplicat de N. Manolescu lui Simion 

Mehedinţi a d-lui Costică Neagu, mi s-ar părea un act de gratuit snobism 

să-mi încarc spaţiul din ce în ce mai restrâns al camerei de lucru, 

cu „cărămida” respectivă, care îmi apare acum, prin enormele-i lipsuri 

şi treceri sub tăcere (de exemplu Paul Goma, pentru exilaţi un punct de 

referinţă şi printre disidenţii români un gigant), dar şi prin gravele-i exagerări 

pe considerente mai degrabă extraliterare, drept coaja unei roţi 

de caşcaval elveţian, locuită de şoareci. şi, dacă aş fi chiar atât de 

snob, aş prelua mai degrabă obiceiul la modă pe vremea Ciocoilor noi 

ai lui Filimon, punând să mi se picteze pe-un perete (mai degrabă la 

toaletă) cotorul opului manolescian. Recomand deci cititorului acestor 

rânduri lectura cărţii lui Puşi Dinulescu, iar în ce priveşte Istoria critică… 

de N. Manolescu, acelaşi „tratament”. 

Ca să nu închei lăsând cititorului impresia că Puşi Dinulescu 

ar fi unul dintre veleitarii demni de tăcerea monumentală a d-lui N. Manolescu, 

voi cita din spaţiul generos (2 ½ pagini, culese cu corp mic, 

circa 8 pagini de volum format A5) oferit scriitorului de către Marian 

Popa, în a sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine. 23 august 

1944 - 22 decembrie 1989 (versiune revizuită şi augmentată, Editura 

Semne, Bucureşti 2009, Vol. II, pag. 919 - 921): 

„Dumitru/Puşi Dinulescu (27.8.1942 Bucureşti -; fiu de inginer; 

studii de filologie română încheiate în 1965; oarecari activităţi 

redacţionale; debut în Amfiteatru, în 1966) a publicat prima culegere de 

proză cu titlul Robert Calul (1968), care este şi titlul unui „microroman”; 

alte proze similare în Linda Belinda (1979) şi Eu şi Robert Calul. Proze 

scurte şi un roman scurt (1982), Galaxia burlacilor (1980) dispunând de 

precizarea „roman” doar pentru a dovedi lipsa suflului romanesc, iar 

Îngerul contabil (1985) inexistenţa lui. […] Dinulescu a scris şi piese în 

care vocaţia prozatorului n-a avut cum să se manifeste cu aceeaşi 

vigoare şi naturaleţe: O fată cu suflet (1982), Fericirea (idem), Dresură 

de porumbei (1987), Meandrele vieţii (1989).” 

Pentru conformitate: Eugen Evu 

N. red.: Domnul Radu Barbulescu este editor Verlag R.B. si director al revistei 

Observator din Muenchen, care a publicat scriitori hunedoreni, între care 

Iv Martinovici (unchi al său, recent decedat la Hunedoara, fost preşedinte de 

onoare al revoluţionarilor CMPUN Hunedoara, elogiat odinioară de N. Manolescu, 

concitadin al dsale din Ploieşti ) – dar şi poeme de Ovidiu Băjan, Constantin 

Stancu şi Ioan Evu. Un motiv special pentru noi de a prelua acest text 

apărut recent în Romanian Vip- Texas, U.S.A. (red. şef Adina Cicort, colaboratoare 

a noastră). Gestul este inclusiv un omagiu post mortem la Iv M. 

www.oglindaliterara.ro 4853

PROZA 

DOMNIŞOARELE ARCADIENE 

Lidia 

Mă uit(am) la peştele tăvălit în mălaiul nisipului, poate puţea, 

doar că ăla ţipa în mijlocul valurilor coborâtoare, scapă-mă, până la el, 

că da, poate mă îneca, să scape, cum îl trăgeam de subţioară spre 

peşte, îl împing, cu valurile la vale, cârmit, să ajungem, poate vii, lângă 

mortăciune, cine ştie, om vinde-o şi pe aia la cooperativă, poate se 

vinde. Ce să se mai afle pe cele două maluri, c-am scris, în strictă discreţie, 

autoferecat, iar toţi securiştii ăştia de era să strice Puşi ţoapele 

pe ei nici nu te mai tăvăle ca-n tinereţe, Lidio, vai, pieptul tău, mustaţa 

ta, coapse în ecuaţii, cu ochii m-ai văzut puber, haţ, ba eu, bătrân, nu 

tu, poate pe tine ăştia de la securitatea raionului. Ci Builă, mă, n-auzi, 

bucovinean, drace, stânga-mprejur, Bălceştii, dii, Negrule, pân'la peştoaica 

– d-asta, cum mi-am proţăpit pe viaţă erosul într-o icroasă nisipită 

silicatist, moartea pasiunii pensiunii sofianice irodiadă – 

nemaipeştele, androginie, scapă-mă, iar, ăla (tac-so mare în 

comspania), păi s-a dus viaţa oricum, Arionene. 

Chinezoaica statuară de la Arcadia ar fi semănat Lidiei de nu 

mă fulgera cu refuz, că are şedinţă, că nu avem cum vizita apartamentul 

primei domnişoare arcadiene din acest text, oricum din titlu 

(cel sincron). Era inversă, nici chiar ministră chimică, noroc de vedere 

cu Marla în louange, despărţire la statui, cu spatele – eu, nu ea – la 

Capitoliu, care va să zică, spaniolă, maica lui Obama la studiu cu noi 

at Manoa. Fresce, desigur, Pacific also. Cum s-a măritat domnişoara 

congresual. Asta de-aţi fi învăţat, fetelor, peştele împuţit nu vă mai 

gonea, sărea la zid, ce distracţie printre terori corale, apel-capelscalpelane 

– care mă strigi, scalpă-mă, că mă înec, sunt putred, put 

şi te iubesc spaniol. Intra-ţi-ar chinezoaica aia în fantezie-agonie, Marionene, 

praf în plas de sanie-iris pe cât-cuprinderea lagărului de nisipstudenţi, 

şi mama aceluia, să trăiţi. 

Mi-e teamă de ce nu mi-e teamă, am citate româneşti, am de 

renunţat, fac paragraf triadă, apoi altele cu ăle citate scăpate putreziciuni 

induse ceaselessly (dicţionar), îmi place ceasul, mi se apropie, 

nu v-aş dori de pe acum să vă doriţi ce-mi doresc, ce tot atâtea holograme 

sprayate pe covrigii părinţilor lor, numai găuri, la căutate, biblicoid. 

Ho. Să trăiţi. Cap de listă. Şi tac-so. Alt. Halt. Intermediu over. 

Tema e teama. Uciderea majorităţii face posibilă Arcadia, adio Lidia, 

Marla, chinezoaica. N-am terminat. Nici că mai am garnizoana. N-am 

unde mai intra nici la bulău, ce vremuri, ce decrepire pe mine – geaba 

te împing, te trag de subţiori spre malul cu singurul peşte din univers, 

împuţitul. 

Iulia 

Iulia îşi cumpăra dulapuri, împotriva voinţei tale, că şi ea ţi-a 

făcut o plăcere cu agoniseala de la Oxford University Press. Auzi, 

Iulică, pe 1 iulie la lansarea lui Puşi, de lângă Gelu, doamne fereşte: 

că viu o fi dracu', injectat popolul, pigmei impostulaţi, cam-cam fundamentatorul. 

Îţi citeam din Puşi citate din Elin. Ocazia. Cooperativa va vinde 

iar. Boema în de ea. Matza pe el, nu talentului cu profanităţi scandalofage, 

nu raţiunii. Goma de Canonescu legionarizant – a mă antisemitiza 

pe mine, cu tălpile în accent circumflex, nemărginită ţoapă. 

Parcă-şi aranjase asasinarea. “A dus mâna la inimă şi s-a 

prăbuşit peste sicriul celuilalt”. Pantacruel. A înfiera. Pornoman. Biografie 

cazier. Obsesie antipolemică. Afuriseşte. Dorinţa de răzbunare 

a toreadorului. “Iertaţi-mi măgăriile”. Da' cu Nae ce-ai avut? Omul fără 

gaşcă e ca melcul fără cochilie. Punere în scenă - montarea găştii - 

chiar de unul din copiii ucişi ai Medeei . Rege-tură-rocadă. L-am înjurat 

cu eleganţă. 

Intrară toţi. O doamnă. Îi rămăsese pălăria uriaşă afară. I-am 

smuls-o, am împins să i-o şi duc şi să-mi valorific rândul. Încuiat. 

Forţam, întredeschisesem, nimeni. Într-un birou, sus, o bătrâioară de 

film australian m-a luat la interogat, pe ce nu prea ştiam şi nici nu mă 

speriam de tot. Tărăşenia asta cu dulapurile, după zugrăveală, până 

duminică se mântuie. (Chestia continuă, băbeşte, cu arcadizarea 

însemnărilor mele pe iulie/Iulia/na) 

Iuliana 

N-aţi găsit criminalii poetului, m-aţi găsit pe mine, încă un poet 

pentru criminalii liberi. Noica pe sub interdicţie. Iuliana şi-a luat concediu 

pentru licenţa de poimâine, la Haret. Maliţa îmi spune că spiritul 

nu există. 

Eminescu omorât în timp ce cânta “Deşteaptă-te române”. 

Smile. Gumă de mestecat. Pălăria roz. Vitiligo. Mă durea urechea 

stângă, am scris în carnet şi am trimis (testament?) Mantra Eminescu 

la Ivireanu. Am răspuns unei masterande din Bourgogne. Mi-am mai 

făcut de lucru, tensionat de licenţa Iulianei. 

M-a sunat, că-mi spune dacă m-am împăcat cu Iulia, i-am 

adus crin alb, luase 9 la licenţă, greşise trei întrebări, nu era nemulţumită 

– acum sunt în vacanţă. Trei ani câştigaţi, fie şi contra cost. 

Vă avertizez că nu vă înţelegeţi tatăl. Ne rugăm şi pentru duş- 

4854 

mani. Instigaţi la violenţă mentală. 

Toate ţintele împotriva victimelor, 

pe fondul dominaţiei străine. Cei 

mai neoameni dintre oameni. Valorile 

ni le “asasinăm la propriu” 

(Iorga). Patrie-matrie. Saawaryia. 

Ce-a mâncat lupa e bun 

mâncat. Ar trebui spânzurată în 

piaţa revoluţiei maimuţa electrică. 

Toţi intelectualii români vor emigra. 

Le place lepra. Spre seară sunt 

mai obosit, tahicardie paroxistică. 

Nu risc să mă tratez la spital. Gena George Anca 

egoistă e prioritară şi-n junglă şi-n 

lumea civilizată.(Dowkins Richard). 

Ruşii sunt cei mai mari experţi în 

manipulare. Cum să te autodistrugi primind cetăţenia asasină a genei. 

Universităţi şi biserici la pământ. Privatizarea şi dezindustrializarea au 

degradat învăţarea, nu are nimeni nevoie de ea. Fie înveţi şi pleci 

afară, fie o laşi moartă. 

Eu pe ce dispariţii nimeresc?. Se retrage dreptul. Să dea Iuliana 

iar licenţa. Căruţa a fost lovită de tren. E mai mântuitoare o rugăciune 

la o biserică din Găeşti decât Platon. Shakespere, pe lângă 

biblie – eu demonstrez asta şi la Sorbona – e scriitor din Găeşti 

(Ţuţea). Îşi spuneau maeştri, Ca-n Găeşti cum fuse 'neică' sau 'jupâne' 

(Arghezi).Prinţul Carol, care tocmai intrase în ţară, a semnat la Găeşti 

un decret de amnistiere, ce a salvat viaţa mitropolitului Calinic Miclescu, 

şi a iertat pe opzanţii moldoveni, absolviţi de crime şi delicte 

politice. 

M-am născut în satul Ruda. La zece ani, mi-am urmat tatăl în 

Găeşti. La 17 ani şi jumătate, am plecat la Facultatea de filologie, în 

Bucureşti. La 24, prima carte publicată, la 29, bursă în Italia, între 33 

şi 40, profesor visiting la Universitatea din Delhi, director pe rând a 

două biblioteci de rang naţional, cursuri ţinute la Universitatea Bucureşti, 

apoi la Valahia din Târgovişte, apoi la Spiru Haret în Bucureşti. 

Zilele trecute, poetul Nicolae Neagu a fost asasinat, ca-n Shakespeare, 

în Găeşti, Shillock. A fost martirizat din plictiseală, vezi Crimă 

şi pedeapsă. 

Les irreductibles, tradus cu Perseverenţă, moartea primilor 

născuţi. Iuliana venise la 4, că-i e rău. Eu, că universitatea e minată 

(ruinată?). Dispărusem virgin din Găeşti, păstrându-l fetiş, pe învăţate. 

Confrerie – acele persoane vor fi anulate, în limba catistă, anulatoarea, 

mengellină-cazuri (cazul tău?), non-persoană. Lumânarea la 

capul mortului luminează dar nu trezeşte. Puhoaiele de ingineri au 

făcut facultate pentru a face armata la TR. Ne-am trezit peste noapte 

în ilegalitate, inegalitate poate. Retroactiv. Toată ţara era o frenezie 

de studenţi. Neocampusuri, plutoane de masacru. Incinerare la distanţă 

instead. E un timp de când Margaret Thatcher veni în Bucureşti 

pe tema Universităţii deschise. Medeea exponenţială de acum din 

Iason în Iason, invizibilitate totală, foc, jandarmi de Botoşani, că ea o 

fi devi de Deva. 

La şacalii validanţi, Puşi – tot la comedie? Ce oameni, ce 

români, ce studenţi, ce umplutură în acest război, boy. Generalizaţi 

idioţi, cornutelor. Marilla din Piteşti, auzindu-vă, preferă pe Ţurcanu. 

John e un biet om care vrea să-şi depăşească condiţia prin studiu. 

Un lakh de Ceauşeşti. Am hotărât să nu mai înscrie. Să-i aducem la 

legalitate.A intra în licenţă. Puteam să accesez un job mai bun. Nu 

înseamnă să vă bateţi joc de atâţia oameni. Acum zici că n-ai zis. 

Medeea era blândă. Protecţia consumatorului. Toţi frustraţii şi rataţii 

vor diplomă. O să tot văruiţi prin şcoli. Tot idiotul îşi dă seama că e 

răzbunare. Se întâmplă multe în culise. Femeie, eşti nebună, mă 

înţeapă inima, rezolvă-ne, că venim cu toţii în Bucureşti şi te jumulim, 

te facem permanent. 

Şi noi acum ce facem? De fiecare dată mergea afurisita ceea 

de cameră video de am ajuns să o visez şi noaptea. Toată prostimea 

României a devenit licenţiată cu ajutorul acestei fantome. A ne condamna 

la o minciună fără sfârşit. Cei de acolo voiau să se îmbogăţească 

peste noapte, cei de aici sperau să se deştepte peste 

noapte. Aţi blasfemiat un lakh (o sută de mii) de destine. Îi mai şi 

ajutăm să să se arunce de pe vile. Au murit chiar în timpul proceselor 

mele. Cenzură totală, autocenzură. Hărmălăgeală. Totul a fost ca şi 

cum n-ar fi fost. Mama imbecililor e mereu gravidă. Nu mai aruncaţi cu 

noroi în noi. Validare, arestare. 

Urmăriri noiciene. Simpatie de ăl refuzat. Nu-mi lunecă pandalia 

pe foiţe sub măcel de ani. De ce-mi ieşise pisica neagă dinainte. 

Melanchton. Colonul iritabil se sesizează. Turme abatorului. Omorâşi 

ce nu născuşi. Codreanu a făcut din mine un fanatic român (Eliade). 

N-aş putea accepta istoria fără România aşa cum am cunoscut-o eu. 

Neurastheniu. Aud cum se întoarce Eschil în mormânt. Se aud o 

groază de lucruri. Islamic Azad. De ce îi interesează pe unii cum ter- 


î

mină alţii facultatea? O vreme a existat o modă a psihologiei, acum jurnalismul 

atrage. Nu e cerere de educaţie, ci cerere de diplome. Suntem 

în ţară străină. 

Anatema pusă la grămadă. Ion Hanganu din Huşi a absolvit de 

zece ori SH. Securiştii strâng rândurile. Păi mai bine îmi dau foc la 

diplomă decât să fiu validat de unul ca Vanghelie. Vă vor înfiera ca în 

alte vremuri. Populaţia vă va admira curajul de a-i înfrunta pe cei ce 

distrug viitorul ţării. Maţul scroafei e lung. Sistemul s-a răzbunat. Nu ne 

vom reveni niciodată. N-au ieşit în stradă că nu se mai poartă. Sudoarea 

proletară mânios orbeşte. A reuşit decât să nedreptăţească o 

mulţime de tineri care au luat în serios statul român. Oricine are chef 

dar mai ales putere poate desfiinţa orice mişcă în ţara asta. În Israel, 

peste 50% din populaţie are studii superioare. Vrea să elimine concurenţa. 

Un inginer, ca un hingher. Proşti de băune. Tarantulă politică. 

Această ţară va fi transformată radical, sau va înceta să existe, the solution 

for 1984 is 1776. 

Umbrele nu erau paralele. Sticlă de coca-cola. Flutura steagul. 

Praful selenar gravitaţiei terestre. Cetăţean propunând partidul educaţiei 

în Găeşti, pe Lună. Căcălău educaţie în România. Toţi absolvenţii 

de la Spiru sunt dejecţii pentru groapa de gunoi. Nicăieri nu e 

corupţie şi şpagă mai mari decât la universităţile de stat. Spiru nu e 

mai coruptă decât altele. O vomă peste Bondronescu. Toţi cretinoizii. 

Numai ei sunt deştepţi. Indira Gandhi. Phoenix. Leana la facultăţi de 

stat. Spiru fakiru. Toate scursurile societăţii ajung să ia diplomă de 

studii superioare la această mizerie. A deturna studenţii din privat în 

stat. La spirulică toate babele băşinoase şi toţi moşii analfabeţi sunt 

nişte nulităţi sută la sută. Dacă vrea să facă răscoală în învăţământ. 

Şi marele Mihai Eminescu tot din 'cătunul' meu provine. 

Mereu mai antiromâneşte, despicătură cu diversiune, etatism 

securist, privatism şi mai securist. Să-şi ardă diplomele în semn de 

respect pentru eroii revoluţiei. E foarte simplu să arunci cu noroi. Acum 

îmi pare rău că am ieşit în stradă în '89. Sper să plece această pată 

neagră. Susţii nostalgicii activi. Nea sondorule, nu ştiu cu ce te ocupi, 

că meseria ta a dispărut, dar şcoală ca pe vremea împuşcatului se va 

face numai când dispar comunisto-securiştii de pe eşichierul politic. 

Jigodism de înaltă şcoală. Fac studii economice şi nu au auzit de cont 

sintetic. Pregăteşte-te să ajungi un nimeni. Dacă nu scriai, filosof 

rămâneai. Prezentul continuu şi viitorul în trecut. Nu face decât să învrăjbească 

studenţii. N-auzi bre că studenţii de la stat nu sunt mai 

buni decât cei de la particular? 

Ne-a jupuit de vii şi pe nedrept. Fabricile de joase manevre 

mintale. Femeia de la învăţământ are koaie. Madam ar trebui pusă la 

zid pentru lacul de absolvenţi. Prigoană era bun de preşedinte că 

făcea din România un gunoi şi îl vindea poate la arabi. Să fie scoasă 

România la licitaţie. În Italia este un român cu 2 facultăţi care cerşeşte 

la un magazin şi doarme într-o maşină abandonată. În puşcărie în 

Italia este mai bine ca în libertate în România. N-are tupeu să fure. 

Taci şi treci statul sub protecţia tot a statului. Agramalităţile urmaşei lui 

h2 zero. 

Indiferenţa la asasinarea intrusului. Tunsă scurt, voinică, 

matematiciană. Gimnaziu. O curtam inconştient. Se defula, patimă pe 

necunoscutele represiei, într-o tantra a timpului indiferent la moarte, nu 

la ora de matematică, la privirea Lidiei, Kali. Surp logaritmul în avatarul 

brunei matematice. De jertfă-mpodobită (alt Neagu). Prostia asta cu 

ilegalitatea svasticii arată doar cât de mult poate afecta cultura îndoctrinarea 

evreiască. Simbol al prosperităţii şi continuităţii. Le băgăm 

un miliard de indieni la închisoare? 

Terminaţi cu prostiile şi pocăiţi-vă. Nu s-a uitat niciodată în jos. 

Haa'retz, Haret. Mogâldan. Numa de tembeli are nevoie ţara acum. 

Roma să îşi schimbe numele că a ars creştini. Americanii au distrus 

Dresda, Hiroşima, Nagasachi. Reenactori. Nu mai trăim în neolitic. Il 

sindaco veste nazista. Arestaţi-l pe Chaplin. Goe(ring). Macho, postură 

pozitivă (Oişteanu). O vestimentaţie cu accente naziste (Florian). 

Legal şi chiar la modă (Katz). Mazărea bună e totdeauna verde, ca 

Tom Cruise în Valkyria. Mai tare poneiul roz. Wehrmachtul a fost folosit 

(mai ales în est) la exterminarea raselor inferioare (evrei, slavi, ţigani 

etc.). Scrisul se sesizează retrăirii, refantazării, pe oarece momentaneism, 

şoc, descoperire. Jubileul nefericirii relative, prezentându-se 

pacificării – am de întors renunţările în naraţii căutabile. Ovocitate. 

Rasputniţa. Ori şi autorul e ţoapă, ori ţoapele bat spre arhetipuri 

ţopăite. Drepturi peste drepturi, după ce ei au finanţat campania militară 

a lui Hitler. Şi aşa ajungem iar să fim călcaţi în picioare, într-o ţară 

a nimănui. Suntem nişte rebuturi, trataţi ca nişte gunoaie ale societăţii, 

doar pentru că am încercat să ne luăm diploma. Gunoiul adevărat 

este diploma. Autoamăgirea este a doua natură. Afară cu nemernica 

asta. Scandalul diplomelor USH a ţinut exact cât a durat admiterea la 

facultate. Universităţile de stat şi-au calculat locurile în funcţie de 

numărul absolvenţilor de la BAC: pentru cei 170.000 de promovaţi au 

fost puse la bătaie 108.000 locuri cu taxă, plus 62.000 locuri bugetate. 

Dar de şcoală au o greaţă. Reminiscenţe de oameni introvertiţi. 

Denigrarea unor implementări ale noului. Teodorian Gherman a 

intrat în rândul criminalilor ieşeni ucigându-şi, la 13 ani, mama. După 

ce a văzut-o moartă în casă, s-a gândit că ar vrea să fugă în Munţii 


PROZA 

Carpaţi. Vasile, hai la casa cu ţoape a lui Puşi, Vasile. Aţi citit pe 

Vittgenstein? Un bou, o ţoapă, ţaţaie. Chemăm poliţia şi televiziunea. 

Argentina, nu Colentina. Că noi, băieţii, nu dormim Decât dacă ne 

plictisim. Marionete intererotic-thanatice să le alternăm cu lectura cărţii 

lui Ben, bumerang-dor-miongdang. După alegeri, studenţii puteau fi 

executaţi în linişte. Id-eul interzis prin lege, gâf. Ce-i furat e lucru sfânt. 

Pagube cât un război. Sunt favorizat la maxim de acest scandal. 

Păgâni, hoţi şi criminali cu diplomă. Judecătorii să facă direct legi în 

instanţă ca să merite sporul de 50%. Am retrăit decembrie '89. Obiceiuri 

care distrug societatea. Profesori ilegali la facultăţi ilegale. Suntem 

pierduţi.Uitaţi-vă cum se comportă şi cum vorbesc şi cum 

acţionează. Aţi ajuns canibali. 

Şmecherie, ilegalităţi, obezităţi. Să daţi cu piatra, atât 

ştiţi.Legiuitorul e primul vinovat. Există numai fapta şi victima. 

României nu i-a mers niciodată bine când a fost condusă de români. 

Spune spume. Las-o în sânge, intelectualule, licenţa este o utopie. 

Nu trebuie să fii geniu ca să scrii corect. Poate nu ştiai că umorul vindecă 

şi licenţele de Spiru. Din partea mea, să se omoare toţi între ei. 

Să fii făcut ţigan nu e peiorativ (Marko). Intelectualii nu acţionează, 

reacţionează, refrenul: am luat la cunoştinţă cu stupoare ( variantă:act). 

Studenţi de la distanţă, lamentarea ipocrită pentru absolvenţi, 

majoritatea respectivilor studenţi sunt (sic) rău pregătiţi. Nu au 

acoperire. Cerem şi susţinem demersurile.În absenţa unor măsuri energice 

dar necesare. 

Nu putem fi puşi pe picior de egalitate cu aceşti ilegalişti.Au 

populat fix instituţiile de stat. Să ieşim în stradă. Să sune mai curat. 

Respectarea legii e facultativă. Afacere pur lucrativă, pleonastic tautologică. 

Se bagă telectualii colaboraţionişti. Crima se lasă nepedepsită. 

Să fi devenit uciderea singura formă de recunoaştere? Cine are 

interes să nu meargă bine nimic? Viaţa e prea scurtă pentru a o pierde 

cu boşorogii prin restanţe în instanţe. 

Puşi, la botez: opriţi muzica, e de căcat. Orice piesă am scrie 

asupra securităţii e deja viu. Iudău ne-a lucrat, Cavernă a re lanţ de 

puşcării-hoteluri. Societatea la rând. Sus de Piteşti. Deţinuţii joacă 

Medeea în regia lui Ţurcanu, intelectualii în caterincă. Dictatorul să 

trăiască. Să ne placă de viaţa noastră. Toporul ţoapelor l-ai epuizat, 

tocilarule. Facem numai un act, Amurg securist sau Wagner la zarcă. 

Sau Lupa capitală. Între John Harvard şi Spiru Haret, dramaturgic, ne 

oprim şi noi la rector(iţă). Ţara a ajuns în halul ăsta datorită absolvenţilor 

de la facultăţile “serioase”. Credeţi că absolvenţii de la SH pot 

să-i facă mai rău? 

Scursurile sistemului securist-comunist vor face curând învăţământ 

pentru animalele lor de casă, pe care le vor pune să ne conducă 

pe noi, poporul român. S-a terminat cu statul. Bondrea cere 

autonomie mai abitir ca Marko şi Tokes. Învăţământ la foarte mare 

distanţă. Şi Ciomu a făcut universitate de stat. Nu că naţia asta nu ar 

merita-o. Să se anuleze toate diplomele de la toate facultăţile, emise 

după revoluţie. Nouă, celor care am terminat la Spiru, ni s-a agăţat o 

tinichea aşa de mare de coadă, că probabil ne vom împiedica toată 

viaţa de ea. Dar cine ştie, poate următorul ministru o să pună ochii pe 

altă universitate, o să anuleze alte diplome – dacă poate, omu', de ce 

nu? Şi o să mai uite lumea de noi. 

Nu toţi avem bani să mergem în Bucureşti. La începutul anilor 

'50, după o astfel de aserţiune din 22 urma arestarea. Ce vă miraţi de 

publicaţia lansată de Brucan şi care are-n conducerea ei pe nepotul 

lui Groza, pe nepotul lui Răutu? La noi, orice nu este interzis în mod 

expres de lege este permis, la germani, totul este interzis, mai puţin 

ce este permis de lege, la francezi, totul este permis, mai puţin ceea 

ce este interzis, la ruşi, totul este interzis, inclusiv ceea ce este permis, 

la italieni, totul este permis, inclusiv ceea ce este interzis. Mă 

gândeam la Oxford, totuşi şi Harvard-ul. Să moară Spiru. Trebuie distrusă 

din temelii. 

Sute de mii de crime, gropi comune, ăsta da subiect. Criminalii 

de atunci şi copiii lor sunt azi patroni. Culmea, sunt ajutaţi de Europa 

întru pedepsirea pentru a doua oară a poporului român, plătiţi regeşte 

pentru a patrona afaceri de tranzacţionare a unor iluzii. E mai bine să 

mergi dincolo la şcoală. Eu când am fost în România la şcoală, tot 

corigentă am fost. De când sunt în India, sunt prima pe clasă. Aşa că 

plecaţi, fraţilor. Ai vrea tu să te ridici la nivelul de studiu din India! Nu 

degeaba sunt atâţia indieni în USA, UK, Australia etc. în joburi 

barosane. Să nu zici că au făcut carte în România. Doar una din zece 

diplome din România este cât de cât acceptabilă. Voi încerca să fac 

demersuri personale, argumentate cu acte şi documente, la organismele 

europene, pentru ca nicio diplomă din România să nu mai fie recunoscută 

în exteriorul ţării. 

Şi când a luat naştere fabrica de certificate de revoluţionar, 

care a fost părerea voastră? Niciun am luat la cunoştinţă cu stupoare. 

Diplomele rămân valabile, din simplul motiv că ele nu sunt valabile 

deloc (Mihăieş). Ceea ce mă uimeşte este ura aproape viscerală pe 

care şi-o manifestă intelectualii de marcă ai statului nostru drag. Cei 

care vor să devină studenţi nu sunt detectivi particulari sau jurnalişti 

de investigaţie. Fraieritorii au trecut la fraierirea celor născuţi să fie 

fraieriţi. Lozinca: nu sunt student(ă) la spiru şi nici cadru didactic la 

USH. Double twist GBS, GDS. 

4855

NOTES 

Despre lirica lui Cezar Ivănescu în fireasca 

ei desfăşurare (de la debut până la mijlocul 

deceniului întâi al sec. XXI) s-au pronunţat 

critici literari de seamă (Gheorghe Grigurgu, 

Victor Felea, Marin Mincu, Mircea Iorgulescu, 

Petru Poantă, Costin Tuchilă) şi creatori de 

prestigiu al căror gust estetic nu poate fi pus la 

îndoială (Ştefan Augustin Doinaş, Marin Preda). 

I-au trasat liniile caracteristice, particulare, 

cum ar fi originalitatea, vitalismul, caracterul 

orfic şi modern, noutatea limbajului poetic, 

şocul imaginilor frustre. S-au căutat confiniile 

(Arghezi, Baudelaire, Dante, Eminescu, Emil 

Cioran) şi s-a notat despre imposibilitatea de al 

situa într-o lirică generaţională. Unicitatea poeziei 

lui Cezar Ivănescu a fost impusă mai ales 

prin lectura adâncă şi specializată a lui Gheorghe 

Grigurgu din volumul Poeţi români de azi 1 . 

Dealfel aceluiaşi exeget îi datorăm profundele, 

veritabilele şi de nerăsturnat opinii estetice, 

care prefaţează ultimul volum autum semnat de 

acest „prinţ al sângiuirilor” din „intermundii” 2 . 

Răscolind mitologiile, plămădind, frământându-le 

demiurgic, insuflându-le o nouă viaţă 

şi trecându-le prin focul sufletului său („crater 

necuprins”), Cezar Ivănescu şi-a creat solul din 

care creşte păgâna – serafica lui poezie. Din 

acelaşi aluat magic sunt făcute divinităţile feminine 

ale templului său: Nenumita, Briena, 

Maria, Aurora, Dora, Dara, Rimaya, Femeia în 

roşu, Aletheia, Besne, tot atâtea femei ideale. 

„! aceea care nume n-a - 

aceea care nume n-a - 

aceea care nume n-are, 

cărei-i ziceau Aletheia 

cei vechi n-o voi numi aşa 

o voi numi aceea care!” 

[Jeu d'Amour. (Nenumita)] 3 

Din categoria jocurilor dragostei neprihănite 

fac parte două poeme închinate Sfintei Geneviève 

şi un altul în care, asemenea lui Dante 

cântând-o pe Beatrice, o descrie pe Briena. 

Trubadurul nostru pune în consonanţă trei dintre 

limbile neolatine cele mai muzicale dintre 

câte se cunosc: franceza, româna şi italiana. 

„! douceur de miel et de souffrance 

Geneviève de Toute les Frances, 

douceur de miel amère souffrance 

Geneviève de Toute les Frances ! 

geri 

4856 

Recitindu-l pe Cezar Ivănescu 

! când atâtea drumuri sânt 

pe pământ şi sub pământ 

cum să te mai ţin şi port 

roabă-n văl de verde cort? 

! fruct puţin de chiparos 

cu sfinţenia miros, 

cade fruct ca lacrima 

pe pământ ca faţa mea !” 

[Jeu d'Amour. (Geneviève)] 4 

„! tinereţea mea, Mignon, Briena, Briena, 

în al maică-tii cocon, Briena, Briena, 

nimfă pură, magic trup de cereşti răsfrân- 

intteletto d'amore cetelor de îngeri !” 

[Jeu d'Amour. (Briena)] 5 

Din oceanul culturii universale, în Fragmente 

din Muzeon şi-n Rod (antologie bilingvă 

româno-engleză) răsar mituri biblice, suprapuse 

peste cele culturale greco-latine, indiene, 

egiptene, nordic-germanice dar şi peste cele 

autohtone; legende şi ritualuri precreştine. Floarea 

de tot rară a liricii lui Cezar Ivănescu îşi are 

rădăcinile în multiple straturi culturale, asimilate 

şi metabolizate de artist. Puterea de seducţie a 

poeziei cezarivănesciene se explică prin atotcuprinderea 

spaţiului şi timpului, combustia erotică 

şi viziunea tanathică (presentiment şi 

sentiment dominator) împinse în absolut şi înfăşurate 

într-o muzică inefabilă ori grea, de cvadrigă 

antică în alergare. Iubirea sublimă, 

disperată, nelecuită prin asceză trupească rămâne-n 

nesfârşire prin trecerea în eternitatea 

slovei tipărite, iar moartea, plenara, neagra flamură 

se iveşte peste tot, ca implicare în existenţă 

şi nu accident biologic. „Flautul funebru” 

anticipează extincţia dar fiinţa-nefiinţa, notată 

cu majuscule în toate poemele, revine cu mai 

multă persuasiune în poeziile din ciclul Turn, 

Rod, Leviathan, Sunseri, (termen straniu în 

aparenţă, creat prin eliminarea sunetului „t” din 

rostirea verbului existenţei, la timpul prezent) şin 

Wandersage din ciclul Cupe. 

„! mă apără cuţitul de bezmetic 

de sete şi de foame grijă n-am 

îndură totul trupul meu ascetic 

pe cruce stă ca frunzele pe ram ! 

! dar nu îndură, n-are îndurare 

ăst boţ de carne şi nu ştie cum 

atâta de iubire să măsoare 

şi apărare n-are nicidecum! 

! şi-atunce iese noaptea în răspânte 

şi trupu-şi culcă-n cruce bâiguind: 

mai bine viu îngropă-mă pământe 

decât fără de dânsa mort trăind ! 

(Wandersage) 6 

Trecerea, alunecarea vieţii în moarte, prezenţa 

ei obsedantă se vădeşte într-o mulţime 

de texte dintre care vom evidenţia ciclul Doina 

cu subtitlurile „Moartea peste tot” şi „La margine”. 

Unele poeme par aşezate pe „Cele şapte 

cuvinte a lui Isus” din simfonia lui Haydn. 

Poet al spaţiului balcanic, după cum se 

defineşte în Jeu d'Amour. (Mantineea), Cezar 

Ivănescu dezvăluie ceva din secretul prosodiei 

sale: 

„! eu sunt grec, albanez, turc şi moldov 

am stat în lumina 

razei de aur a ochilor 

ei ca o mână de pulbere 

de prav - 

am încercat saphicus 

major hexametrul 

catalectic…” 7 

Dar toată lirica e structurată pe melosuri 

diferite. Vestirea logodnei dintre muzică şi poezie 

se face prin înseşi titlurile preferate: Motet 

(Îngerul splendorilor), Cantilenă, Balade şi cvartete, 

secţiune muzical-poetică. À-propos de 

această dominantă, Gh. Grigurcu scria despre 

o „complexă maşinărie poetică”. Într-adevăr, nu 

lipsesc din mijloacele de sonorizare nici sunetele 

(lu, li, lu, la…), nici repetiţiile simple, nici 

complicata ţevărie de orgă în care sunt atrase 

versurile poemelor, nici refrenurile apropiate de 

muzica wagneriană. O astfel de modalitate poetică 

savantă, în cercuri concentrice armonice cu 

tema şi contra-tema figurează în Jeu d'Amour. 

(La princesse lointaine), cu o dedicaţie şi un 

moto extras din Chanson de la croisade, III e siècle. 

Orfeu şi Euterpe sunt zeii inspiratori ai poetului 

de prea curând plecat, după ce 

muzicalizase teritoriul moldo-valah şi lumea 

balcanică. 

Nu putem trece cu vederea nici amplele 

poeme-eseu cu caracter reflexiv, nici încerca- 


Maria Cogălniceanu 

rea de a formula o „teorie a erosului” 

cu cele trei trepte succesive (staza, 

entaza şi extaza), nici drumul invers 

de la poezia cultă la cea folclorică. 

Deosebim cu precădere maniera lui 

Cezar Ivănescu de a filtra etosul şi 

eposul naţional şi grecesc, vizibil în 

Agamemnon. 

Doar Şt. Augustin Doinaş şi 

Gh. Grigurgu remarcau îndrăzneala 

poetului de a fi sfidat cenzura şi de a 

fi scris o poezie religioasă. În acest 

sens, Şt. Augustin Doinaş observa 

diferenţa dintre, „mentalitatea creştină 

a ruşinii care trebuie ascunsă, 

acoperită”(am putea preciza: a masculinităţii), 

„separaţia stagnantă dintre 

sacru şi profan”. Revenind 

asupra textelor cezarivănesciene în 

2005, celălalt exeget afirmă că „sub 

unghi religios, Cezar Ivănescu pendulează, 

previzibil, între credinţă şi 

un patetic scepticism (…) însă pe un 

fond de pietate solemnă, ireductibilă 

ce ne duce cu gândul la catolicul 

Baudelaire decât la fluctuantul agnostic 

Arghezi 8 . 

Când până nu de mult erau interzise 

cuvintele purtătoare de stări 

sacre (Maica Domnului, Tatăl, Fiul, 

îngerii, sfântul potir, harizmă, trup liturgic, 

metanoia, grijanie (cuminecătură), 

copil divin, rai, paradis etc. 

Cezar Ivănescu le include pentru a 

sugera şi defini starea de graţie divină, 

drama umană, damnarea şi 

nevoia omului de izbăvire, de mântuire. 

Ochiul său nu vede numai 

„carnea muierii”; vrea să deceleze 

între un suflet şi trup, etern şi efemer. 

În consecinţă, în ambele cicluri 

Doina (22 poezii) şi Rosarium (10 

poezii) se dezvăluie un alt eu liric. 

Poetul atinge coardele cele mai sensibile 

ale sufletului uman, bolnav de 

absolut, dornic să se reîntoarcă în 

paradisul din care a fost izgonit, pierzându-şi 

astfel nemurirea şi puritatea. 

„trâmbiţe de Nouă-Apocalipsă 

sufletul nu-l sperie în somn! 

! zac aici şi plâng în Poarta 

a Creştinătăţii, bun creştin, 

gura-mi zice vorbe, - mâna-i 

toarta 

vasului cu care beau venin” 

[Doina (La margine)] 9 

(continuare în nr. viitor)

Am mai spus-o şi în paginile 

altor publicaţii, în diversele 

ocazii, că în România 

postcomunistă se scrie şi se 

publică mai mult şi mai bine ca 

înainte, că stadiul actual de 

dezvoltare românească este 

Corin Bianu comparabil cu perioada interbelică 

ce a urmat după reîntregirea 

ţării. Este vorba acum 

despre reîntregirea individului, de după eliberarea lui spirituală 

de sub dogmatismul roşu, aşadar o evoluţie pe spirală, 

verticală, în interiorul omului, al sufletului românesc de pretutindeni... 

Să mă explic şi de această dată, cu argumentele mele! 

După 1990, de fapt, cam după 2000, au apărut trei-patru sau 

cinci „istorii” literare, chiar dacă mare parte din materialul lor 

provine din a doua jumătate a secolului trecut... A fost întâi 

„Istoria” lui Alex. Ştefănescu, care, cu toate imperfecţiunile 

ce i se reproşează (multe, subiective), cu toate inamiciţiile 

create, rămâne o analiză personală şi pertinentă a fenomenului 

literar românesc. A apărut apoi „Istoria lui Manolescu”,perfectibilă 

şi ea, dar cine ar putea omite, fără a fi taxat 

ca ignorant, ori răuvoitor, contribuţiile manolesciene la dezvoltarea 

ştiinţei pe profil, precum acea departajare a romanelor, 

în dorice, ionice, corintice etc, cuprinse şi acestea, ca 

multe altele, în aceeaşi carte de mari proporţii?! 

(Să nu uităm nici istorioara lui Henri Zalis.) 

După o „ediţie-pilot” în 2007, este reeditată în 2009, în 

condiţii net-superioare pe toate planurile, opera capitală a 

profesorului universitar bucureştean, regretatul Ion Rotaru, 

asupra căreia voi reveni... 

Cele trei analize-sinteze (şi cu previziuni) gigantice au 

fost precedate de „Istoria” nefericitului critic şi istoric literar 

Ion Negoiţescu, care a dezvăluit puncte de vedere inedite 

pentru analiza literară şi a îmbogăţit exegeza românească 

cu interretări de mare acuitate şi noutate. Lor li se adaugă 

„dicţionarele” lui Marian Popa, cu alte contribuţii originale, la 

nivel hiperbolic. Apropo, de „dicţionarele lui Marian Popa” – 

ele sunt concurate serios de „Dicţionarul Academiei”, dar şi 

de cele zonale, rod al autonomiei şi descentralizării reale 

contemporane, cu nimic mai prejos valoric. Câte sunt deja 

pe piaţă? Cu ce „material” şi cu ce autori, dacă nu cu ce 

avem noi din ce în ce mai mult şi mai bun?! Mă refer desigur 

la literatură, iar nu la subproducţiile literare, abundente de ne 

apucă groaza, dar „concurente” şi ele... Câte sunt deja pe 

piaţă? E greu de spus, iar eu sunt doar un profitor (de ocazie, 

sau de câte o parcelă tipografică în pârloagă, ori şi de 

una şi de alta) fără pretenţia de a le studia sistematic, necum 

a le „critica”. 

Să revin totuşi, la cartea profesorului Ion Rotaru, trecut 

în nefiinţă în decembrie 2007, după ce a apucat totuşi, 

să-şi vadă cu ochii şi să-şi îmbrăţişeze la propriu, opera de 

o viaţă. Valoric nu egalează „Istoria lui G. Călinescu” la care 

se referă toate întreprinderile de acest tip. Aceea e greu de 

egalat, „e perfectă” iar divinul critic îşi merită numele! Dar... 

ea se termină în 1940 şi începe relativ încoace! 

Ion Rotaru începe cu epoca daco-romană, apoi cu 

Ovidiu, continuă cu literatura străromână ş.a.m.d. Nu e nicio 

PRO MEMORIA 

IARĂŞI DESPRE „O ISTORIE A 

LITERATURII...” DE I. ROTARU* 

surpriză că include în istoria culturii noastre şi pe Publius Ovidius 

Naso, cel trăitor efectiv şi la Tomis, iar mai apoi pe renumitul 

creştin-european Sfântul Ioan Cassian, spunem noi, 

abia după ce a scris el. Aşadar o linie aproape neîntreruptă 

ce se termină în anul 2007, cuprinzând nu mai puţin de două 

milenii! 

Scopul lucrării profesorului Ion Rotaru este cel declarat 

didactic, ea e destinată celor ce vor să înveţe, nu doar să 

se delecteze, dar este în aceeaşi măsură şi „un roman de 

aventuri ale spiritului”, cum a apărut ea în sine şi cum am încercat, 

cu modestie, să arăt, la prima mea luare de poziţie 

publică. 

O altă noutate incontestabilă şi neegalată este cuprinderea 

sistematică a scriitorilor de limbă română de peste 

hotare în fenomenul literar românesc. Cine ar putea-o scoate 

din literatura română pe scriitoarea de proză pentru copii şi 

tineret Luiza Carol, trăitoare în Israel, fără a fi considerat detractor?! 

Cine nu se mândreşte cu românul Andrei Codrescu 

din America? Iar în America mai e şi un Petru Popescu, în 

timp ce în Europa, patria noastră – Uniunea Europeană, sunt 

nenumăraţi scriitori şi de limbă română, precum se vede din 

paginile la care a trudit Ion Rotaru... Să nu uităm Canada, în 

condiţiile în care scriitorii de peste Prut ocupă un meritat şi 

necesar loc privilejgiat... Timocul românesc din Banatul sârbesc, 

Ucraina, ca să le iau pur aleatoriu. Profesorul Ion Rotaru 

se întreba retoric, dacă se va mai vorbi româneşte aşa 

de mult în Israel, dacă în comunităţile române din străinătate, 

azi, când copiii românilor nu mai cunosc limba maternă 

a părinţilor lor, se va mai vorbi şi scrie în româneşte? Ce bine 

că s-a găsit un specialist care să adune la un loc întreg fenomenul 

literar românesc de pretutindeni şi să-l toarne întrun 

flux continuu prin matca unei singure cărţi gigantice!... 

Cât priveşte fenomenul literar intern, invoc în favoarea 

susţinerilor mele, anume că se scrie tot mai mult şi superb, 

acest marş impetuos al noilor eşaloane, nouăzeciştii, 

douămiştii, care vin puternic din urmă şi în care cred, ceva de 

speriat! Ei au deja pretenţiile lor, criteriile lor, care sunt şi nu 

sunt ale noastre, cei de dinainte. Apropo, în momentul de 

faţă îmi permit să spun că şaptezeciştii, cu incontestabilul 

cap de serie, Mircea Dinescu, încheie splendida generaţie a 

şaizeciştilor, în timp ce optzeciştii, care se cam numără pe 

degetele unui singur om, continuă anemic pe lunediştii ce sau 

putut ţine de căruţă şi reprezintă doar un fel de răbufnire 

istorică a şaizeciştilor... 

P.S. Nu m-ar deranja deloc, dacă în ciuda cârtelilor din 

contextul actual că „linia asta e cam strâmbă, iar cealaltă nu 

e chiar dreaptă”, (perfect justificate şi ele, pentru păstrarea rigorii 

ştiinţifice!), un alt profitor mai filolog ca mine, care nu 

sunt deloc, mi-ar prelua ideile de mai sus şi le-ar dezvolta, 

pro sau contra, cu argumente pro domo şi cu texte extrase 

din cele trei mari complexe arhitectonice beletriste precizate!... 

____________________ 

* O Istorie a literaturii române de la origini până în 

prezent, Editura dacoromână, Bucureşti, Ediţia a II-a, ISBN 

(13) 978-973-7782-42-7 


INTERVIU 

4858 

Eugeniu Coşeriu - In memoriam 

Despre marele geniu al lingvisticii româneşti, ce s-a stins la Tübingen, dar care 

a stat alături de Noam Chomski la baza revoluţiei filosofiei lingvisticii şi filosofiei 

culturii în secolul trecut: savantul EUGENIU COŞERIU, născut în Basarabia 

şi foarte legat în ultimii săi ani de Bucovina universitară şi de Moldova 

(urmare din numărul anterior) 

Eugeniu Coşeriu: Cât despre atitudinea hipercritică, ea produce 

o umilire în faţa Occidentului, o umilire lipsită, şi ea, de critică. 

Adică tocmai valorile noastre, încă necunoscute şi, de aceea, şi neapreciate 

deocamdată la un nivel corespunzător, sunt respinse fără 

drept de apel şi se exagerează, în schimb, dintr-un tradiţional şi păgubos 

snobism, cu tot ce apare mai ales în Franţa, dar şi în America 

sau restul Europei, fără să se înţeleagă că şi acele valori nu 

sunt toate la acelaşi nivel şi că există şi valori româneşti realmente 

superioare lor. Bunăoară, referitor la cazul meu chiar, într-un fel de 

enciclopedie a lingvisticii apar o mulţime de termeni propuşi de nişte 

necunoscuţi străini care nu au nici o valoare şi care nu rămân şi 

care nu sunt apreciaţi în străinătate, dar nu apar nici măcar termenii 

fundamentali pe care i-am introdus eu şi care sunt recunscuţi 

peste tot şi deja utilizaţi peste tot în mod curent. De ce nu apar 

aceşti termeni? Tocmai pentru că i-am introdus eu, adică un român. 

Sau, uneori, idei ale mele, recunoscute în străinătate foarte bine, 

apar ca idei ale altora, care nu recunosc că în multe afirmaţii ale lor 

mă citează, de fapt, pe mine. 

În concluzie, lipsa de critică, pe de o parte, şi atitudinea hipercritică 

faţă de valorile româneşti, pe de altă parte, sunt respinse de 

mine. Ele au adus mereu mari prejudicii culturii şi limbii române, iar 

în prezent pot fi considerate cei mai mari inamici pe termen lung şi 

cu consecinţe incalculabile pentru cultura românească. 

Se înţelege că acest lucru este contingent... adică şi din cauza 

informaţiei foarte fragmentare, dar şi datorită, mai mult sau mai 

puţin, hazardului, fiecare a aflat (în România) ce s-a putut afla de 

către el de peste graniţe, crezând, la un moment dat, că una sau 

alta ar fi marea doctrină răspândită în străinătate. În străinătate se 

poate întâmpla la fel. Bunăoară, Sorin Alexandrescu publică o antologie 

stilistică în care singura lingvistică textuală ce este total ignorată 

este tocmai lingvistica mea textuală, iar, în mod absolut 

regretabil şi chiar scandalos, această antologie apare ca fiind ...actuală 

! 

În străinătate se produce o revoluţie în lingvistica textuală, iar 

în România mulţi aşteaptă mai întâi să vadă ce se spune acolo, 

pentru a urma apoi această cale, prin imitaţie! „Dacă e apreciat în 

străinătate, atunci îl putem aprecia şi noi”, se gândeşte în ţară. Dupa 

ce am închis această mică paranteză, trebuie să reafirm că discuţia 

aceasta vine, deci, din mai vechea discuţie din jurul cauzelor 

care menţin cultura română şi limba română în statutul de marginale. 

Culturii româneşti, atât cât o stăpânesc eu, îi lipseşte simţul 

critic şi, în acelaşi timp, cel autocritic. Adică, înteleg prin aceasta, 

simţul critic în alegerea modelelor şi în cunoaşterea culturii în general. 

Noi, în România, am considerat întotdeauna Franţa şi, în 

parte, pe bună dreptate, ca izvor al culturii universale în general şi 

ne-a lipsit o panoramă mai vastă cu privire la restul culturii europene. 

În particular, mai ales în ceea ce priveşte critica. Dar experienta 

mi-a atras atenţia asupra faptului că, în Europa, ţări critice cu 

adevărat sunt Italia şi Anglia, şi mult mai puţin Franţa. Asta e valabil 

şi în lingvistică, dar şi în alte domenii. Or, noi, aici, din motive istorice 

arhi-cunoscute, ne-am limitat în general la Franţa, numai la 

Franţa, fără să avem şi simţul valorilor şi al diferenţelor de nivel, 

acestea din urmă, de altfel, nefiind măcar recunoscute în Franta, 

nici în general şi nici în ceea ce ţine de cultura franceză ca atare. 

Cât priveşte afirmaţia dumneavoastră cu Academia Română, 

în realitate au fost anumite lucruri subterane, care poate nu au fost 

remarcate în răspunsul meu. Nu 

sunt deloc mulţumit de repercusiunea 

concepţiei mele şi a activităţii 

mele în România, unde Angela Furtună 

s-au urmat tot felul de orientări 

mai mult sau mai puţin trecătoare 

şi nu s-a înţeles, în realitate, care este sensul activităţii mele. 

Singurul care a pătruns foarte serios în toată concepţia şi activitatea 

mea a fost profesorul Borcilă de la Cluj, cel care a şi creat acest 

centru de lingvistică integrală ce acum deja produce ceva în sensul 

acestei lingvistici. Bucureştiul, în schimb, până acum a fost surd. 

La Academia Română, se spune, şi aţi citat şi dumneavoastră, da... 

există cutare sau cutare afirmaţie despre mine şi care ar fi importantă 

pentru că ar fi spus-o Iorgu Iordan. Dar trebuie să ne întrebăm: 

pe plan internaţional, Iorgu Iordan se află la acelaşi nivel cu 

Eugeniu Coşeriu? Şi se poate spune, în consecinţă, că îl apreciem 

pe Eugeniu Coşeriu fiindcă a spus-o Iorgu Iordan? Nu cumva ar trebui 

să spunem contrariul, adică poate că îl apreciem pe Iorgu Iordan, 

fiindcă a spus-o Eugeniu Coşeriu? 


Angela Furtună: - Totusi, se pare că Profetul se întoarce în ţara 

lui şi începe să fie Profet şi în ţara lui...Eu vă doresc să aveţi înainte 

timpul , sănătatea şi energia, ca acum, clocotitoare, ca să mai puteţi 

creşte o generaţie, două, de lingvişti... 

E.C. : - Dacă va da Dumnezeu şi Maica Precista... 

„Dumneavoastră, ca români, ar trebui să aveţi problema 

Basarabiei, poate mai mult decât mine, să o înţelegeţi, iară nu 

să spuneţi mereu "Ia mai lasaţi-mă în pace cu Basarabia asta!", 

de parcă Basarabia ar fi o ţară îndepărtată şi necunoscută, 

străină de România...” 

A.F.: - Vă asigur că, la rândul nostru, dar , desigur, nu atât cât 

Domnia Voastră, facem şi noi ce putem şi cât putem pentru Basarabia, 

necontenind a afirma interesele Basarabiei. 

E.C. : - Vă voi relata, fără plăcere, o întâmplare care a devenit 

emblematică din punct de vedere al atitudinii: am fost foarte supărat 

la un eveniment din Bucureşti, o lansare de carte, când mă 

aflam între invitaţi, şi, imediat după ceremonii, s-a spus şi mi s-a 

spus şi mie : „aşa sunt basarabenii ăştia, mereu vin cu Basarabia, 

Basarabia”, la care eu am replicat ca este normal aşa, se înţelege 

că basarabenii vin cu problema Basarabiei în România, şi „dumneavoastră, 

ca români, ar trebui să aveţi problema Basarabiei, 

poate mai mult decât mine, să o înţelegeţi, iară nu să spuneţi mereu 

"Ia mai lăsaţi-mă în pace cu Basarabia asta!", de parcă Basarabia 

ar fi o ţară îndepărtată şi necunoscută, străină de România”... 

A.F.: - Da, este o atitudine foarte periculaosă, cu consecinţe 

istorice şi culturale, pe termen lung, de o mare gravitate... Un gest 

de spălare pe mâini, prin care ţara–mamă nu îşi apără în nici un fel 

copilul propus spre sacrificare...Eu am văzut discursul Domniei 

Voastre de la Academia Română şi nu pot uita legătura de suflet pe 

care aţi făcut-o, la acea ocazie, cu un eveniment politic important nu 

numai pentru Basarabia, ci şi pentru evoluţia conceptului de democraţie 

în zona aceasta a lumii... 

E.C. : - Da, am spus, în acele împrejurări, în faţa onoratei asistenţe 

de la Academia Română: „ Sunt foarte fericit că această zi coincide 

cu ziua când a fost eliberat Ilie Ilaşcu”...

Blocul Iakubian 

În literatura arabă, şi în Egipt, aşadar, se vorbeşte din timp 

în timp, mai ales după începutul secolului al XX-lea, în diverse 

forme, despre prefacerile, „renaşterile” (de tipul Al-Nahda) modernizările, 

apropierile de literatura occidentală, dar şi despre maniera 

în care poate fi/ este păstrată tradiţia, nu doar în poezie, care are 

haine cu totul particulare, în multe privinţe, îmbrăcând adesea haine 

moderne. Şi romanul a cunoscut etape spectaculoase aducând, 

pentru Egipt, un premiu Nobel prin Naguib/ Nagīb Mahfouz, 1911- 

2006. 

Egiptul propune nume interesante în ce priveşte proza, unul 

dintre acestea fiind Alaa al-Aswani, al cărui roman, Blocul Iakubian 1 , 

în arabă – Imārat Ya‘qūbīān, apărut în 2002, tradus în engleză în 

2004, ecranizat în 2006 (a fost atunci cel mai scump film egiptean), 

tradus la noi în 2007, a fost, se spune, cel mai bine vândut roman 

în limba arabă al ultimilor ani. 

Toate se leagă de un loc din centrul oraşului Cairo, un bloc 

care există în realitate, pe strada Suleiman Paşa/ Basha, azi Talaat 

Harb Street, nr. 34, construit în 1934 de către „milionarul Hagop Iakubian, 

decanul comunităţii armenilor din Egipt”. Aici „a locuit elita 

societăţii din acele zile”, dar revoluţia din 1952 2 „a schimbat totul”, 

blocul ajungând să fie populat de cine punea mâna pe camerele 

părăsite, aducând apoi pe alţii – ofiţeri, ospătari, bucătari, tinere servitoare. 

„Unele dintre soţiile noilor locatari aveau origine modestă şi 

n-au văzut nimic rău în creşterea micilor vietăţi (iepuri, raţe şi găini) 

în cămăruţele de fier”. 

Tot felul de personaje populau acest bloc. Acolo 

locuia Zaki Bey el Dasuki, „unul din cei mai vechi rezidenţi”, 

fiul lui Abd al-Aal Paşa al-Dasuki – spre deosebire 

de tată, el era lipsit de ambiţii şi dedicat mai 

curând plăcerilor senzuale; „pentru el femeia nu este 

doar cauza poftei care se aprinde pentru un timp… ci 

este o întreagă lume de fascinaţii” – cunoscut şi bogat 

fruntaş wafdist, de la Partidul Al Wafd 3 / Delegaţia, un 

bătrân inginer îndrăgit de oameni. Mai erau Taha el 

Şazli, fiul portarului, care speră să ajungă la Academia 

de Poliţie – pentru tânăr realitatea de zi cu zi însemna 

„sărăcia, munca istovitoare, aroganţa locatarilor, hârtia 

de cinci lire, întotdeauna îndoită pe care tatăl său io 

dădea în fiecare sâmbătă, iar el trebuia să recurgă 

la fel de fel de trucuri pentru a o face să-i ajungă toată 

săptămâna”, prietena în copilărie a acestuia, Busayna 

el Sayed, Hatim Raşid, din tată egiptean şi mamă franţuzoaică, 

Hagg Muhammad Azzam, Abaskharon, cel 

fără un picior – „tot ce se ştie despre el începe într-o zi ploioasă de 

iarnă, în urmă cu douăzeci de ani” – venit de la ţară, homosexuali, 

vagabonzi, „artişti” de toate felurile ş.a., îşi joacă rolul într-o partitură 

complexă, interesantă. 

Este o poveste în care viaţa cotidiană e, ca peste tot, şi o 

oglindă a ceea ce s-a petrecut şi a felului cum istoria a lăsat oamenii, 

credinţa, mentalităţile, ţara. O poveste despre ce se vede din 

afară şi ce este înăuntru. Sunt atinse multe subiecte controversate 

pentru lumea islamică, pentru Egipt în speţă, de la extremismul islamic, 

liberalizarea economiei 4 , vestimentaţia acceptată 5 , corupţie, 

exploatarea, ceea ce a dus la „Legea de Urgenţă” 6 şi consecinţele 

ei (tortura, excesele, întemniţarea în locuri precum El’Aqrab/ „Scorpionul” 

– închisoare cumplită construită în vestul ţării, în deşert), 

brutalitatea excesivă a poliţiei, ipocrizia religioasă, falsa religiozitate, 

extremismul, problematica poziţiei bărbaţilor şi femeilor în societate. 

Autorul discută şi despre sex – hetero (despre poftele 

bărbaţilor, ale femeilor, picantele discuţii dintre femei despre bărbaţi 

ş.a.) şi homosexualitatea (în mai multe intervenţii despre carte 

sau film s-a abordat şi problema aceasta pentru/ în lumea arabă). 

În lumea arabă homosexualitatea nu este un subiect uşor nici de discutat. 

Şi spune autorul: „Homosexualii, asemenea marilor spărgători, 

micilor pungaşi sau tuturor celorlalte grupuri şi categorii care 

se plasează în afara legii şi cutumei, inventează un limbaj propriu 

numai categoriei lor.” Iar, de pildă, iată ce se spune într-o discuţie a 

lui Hatim Raşid (educat, vorbeşte câteva limbi străine, dar „viaţa lui 

secretă, de homosexual, este un fel de ladă închisă”) în colectivul 

de la ziar (Le Caire): „Egiptul nu este o ţară înapoiată din cauza devierilor 

sexuale, ci din cauza corupţiei, dictaturii şi nedreptăţii sociale”. 

Sunt abordate şi alte subiecte destul de delicate în context, 

avortul şi divorţul (de pildă Suad Gabir, soţia bogatului Hagg Azzam, 


ORIENTALIA 

este practic sechestrată, dusă cu 

forţa la spital unde adormită fiind 

suportă fără voia ei un avort, apoi 

află că este divorţată şi că „diferenţa 

de zestre şi cheltuielile au fost 

calculate după rânduiala lui 

Allah”). 

Astfel, Blocul Iakubian pentru 

unii este închisoare, pentru alţii 

un labirint al supravieţuii, ori chiar 

lumea în sine. Autorul construieşte 

un univers în mic, în care 

fiecare luptă în felul lui pentru supravieţuire, 

pofte sau mărire. Fără 

a fi o naraţiune cu valenţe deosebite, 

dar plăcută, romanul câştigă 

prin atmosferă, coloratură şi problematica 

propusă într-un mediu 

anume, întreţesând poveştile de viaţă ale unei galerii de personaje 

care, e drept, poate fi mai dificil de urmărit de către un cititor mai 

puţin familiarizat cu limba arabă (deşi traducătorul a adaptat numele 

pe cât posibil la fonetica limbii române). 

În fapt, legătura dintre toate aceste personaje pare a o constitui 

în cele mai multe cazuri Blocul Iakubian, martor la atâtea episoade 

din istoria recentă a ţării, dar care reflectă întrucâtva şi 

mendrele evoluţiei mentalităţii personajelor şi, extrapolând, a lumii 

arabe. Nu putem spune că există un personaj „principal” (Blocul Iakubian 

„preluând” acest rol), a cărui „poveste” să fie întrucâtva un 

liant pentru destinele celorlalte, construite şi ca nişte reflectări ale tipologiilor 

caracterologice/ de mentalitate/ educaţie din 

societatea egipteană contemporană. O societate în 

care se amestecă într-un mod aparte tradiţiile cu „importurile” 

dinspre Occident sau de aiurea. Exemplele 

sunt destule; să ne oprim doar la două petreceri de 

nuntă, a lui Taha cu Radwa (în timpul căreia surorile 

lui, respectând ceremonialul islamic, loveau dairalele7 Marius Chelaru 

şi cântau: „Am venit la voi, am venit la voi,/ Salutaţi-ne 

şi vă salutăm şi noi…/ Dacă n-ar fi poposit în valea 

noastră,/ Şi dacă n-ar fi grâul copt, maroniu, Fecioarele 

noastre n-ar fi frumoase şi cu păr strălucitor”) şi a 

lui Zaki al-Dasuki cu Busayna al-Sayyid (în haine moderne, 

costum şi rochie de mireasă, cu orchestră şi 

cântece europene, la care se cânta, de pildă, Edith 

Piaf). 

Alaa al-Aswani, născut în 1957, dentist, romancier, 

critic, publicist cu educaţie francofonă, studii şi în 

SUA, un fondator al mişcării Kefaya (din lb. arabă – 

„destul”), cum este cunoscută pe scurt o grupare care se opune guvernului 

actual, pe numele complet el-Haraka el-Masreyya men agl 

el-Taghyeer (Mişcarea egipteană pentru schimbare), arată cu acest 

roman de ce mulţi îl văd drept succesorul lui Mahfuz într-o viitoare 

candidatură la premiul Nobel, iar alţii văd în cartea sa o altă perspectivă 

critică asupra societăţii islamice, după Versetele satanice 

a lui Salman Rushdie. Nu ştiu dacă este neapărat o comparaţie pe 

care trebuie să o avem în vedere, dat fiind multiplele diferenţe de 

abordare între cei doi autori, dar cititorul care alege să citească Blocul 

Iakubian va avea o lectură interesantă, şi, nu în ultimul rând, ar 

putea să înţeleagă mai bine ce anume ne apropie şi ce ne depărtează 

în înţelegerea vieţii, a lumii de arabi, şi că, până la urmă, exceptând 

acele aspecte pe care politicul şi istoria şi-a pus indiscutabil 

amprenta, oamenii de peste tot au în viaţa de zi cu zi în mare cam 

aceleaşi probleme. 

Alaa al-Aswani, Blocul Iakubian, roman, traducere în limba română 

de Nicolae Dobrişan, Editura Polirom, Iaşi, 2007, 326 p. 

1 Alte cărţi ale lui Alaa al-Aswani: Gam'iyya Muntazirī az-Za'īm, 2000, Nīran 

Sadīqa, nuvele 2004, nuvele, Chicago, roman, 2007 ş.a. 

2 Gamal Abd al-Nasir a fost liderul Revoluţiei Ofiţerilor Liberi, din 23 iulie 

1952, în urma căreia monarhia a fost abolită şi a fost proclamată republica. 

3 Unul dintre cele mai importante partide politice din Egipt, aflat la putere în 

perioada dintre cele două războaie mondiale. 

4 În 1975, în timpul preşedintelui Anwar al-Sadat s-a decis liberalizarea economiei 

şi, ulterior, şi cea politică, într-o anume accepţie. 

5 În jurul anilor 70 s-a revenit la ideea că hainele trebuie să acopere tot corpul 

femeii, mai puţin faţa şi mâinile, dar ascunzând părul şi gâtul, ascunzând 

trăsăturile corpului. 

6 În 1981 Anwar el-Sadat a fost asasinat; ca urmare, a fost instituită starea 

de urgenţă, constituţia a fost „suspendată” şi preşedintele a primit puteri 

sporite; legea este în vigoare şi azi. 

7 Daira sau dayere – tobă de mărime medie, cu clopoţei, folosită pentru 

acompaniament. 

4859

ATITUDINI 

Despre regi, saltimbanci 

şi maimuţe 

De pe internet: într-o dimineaţă, un tăietor 

de lemne dobora un salcâm la marginea 

unei ape. Din grabă, scăpă securea în 

râu. Cum era foarte sărac, cum râul era 

adânc, începu să plângă. 

Deodată apăru Dumnezeu cu o secure 

de aur în mână şi îl întrebă: Aceasta este? 

Nuuuuu, răspunse omul, nu-i asta. Şi Dumnezeu 

se cufundă în ape şi apăru cu o secure 

de argint. Nu-i asta? Nuuuuuuuuuu, 

refuză omul, nu. Şi Dumnezeu apăru atunci 

cu securea lui în mână. Asta-i, se bucură 

omul. 

Şi atunci Dumnezeu îi dărui toate trei 

securile. 

În dimineaţa zilei următoare, soţia lui 

alunecă şi căzu în râu. Omul începu se 

plângă şi atunci apăru iar Dumnezeu şi-l întrebă 

de ce plânge. 

Mi-a căzut soţia în râu, suspină bărbatul. 

Dumnezeu se aruncă în ape şi se întoarse 

cu Jenifer Lopez. 

Asta-i? 

Daaaaaaaaaaaaaa, strigă bărbatul 

Dumnezeu se supără şi îl întrebă cu 

mânie: 

De ce m-ai minţit, omule? 

Păi, se cutremură, dacă o refuzam pe 

Jenifer Lopez, o aduceai pe Catherine Zeta 

Jones. Şi dacă o refuzam şi pe ea, îmi aduceai 

nevasta. Şi cum eu strigam da, aceasta 

este!, mi le dădeai pe toate trei. Puteam eu 

să le întreţin? Făceam eu faţă la toate trei? 

Draga Cornel, am vazut ieri un film 

"Pollock" cu siguranta romantat, posibil prost 

dar care m-a impresionat tare. Nu-ti scriu 

despre cum sunt lucrarile, le vei vedea oricum 

iti scriu ceva despre ce sint ele. 

Nora 

Vorbim. 

M-am incapatinat, mult timp in urma, 

sa tin un jurnal. Abia tirziu am inteles ca sinele 

meu nu agrează ideea de clepsidră, de 

timp trecut si timp rămas iar jurnalul este, in 

perceptia mea, un fel de a măsura timpul. 

Nu am ceas si nu vreau sa fiu constrinsa 

de el. In « Cartea ceasului de nisip », 

Ernst Junger spune la un moment dat ca lucrul 

acesta este « o revendicare a libertatii 

in zonele in care nu am fost inca aservirti ». 

Asa m-am hotărât sa pun un semn doar momentelor 

care au un anumit inţeles, o anumita 

semnificatie sau valoare, sa le marchez 

cumva importanta. 

A urmat perioada scrisorilor (un straniu 

jurnal totusi) , sute de scrisori , insemnari 

zilnice, sau mai precis semn distinctiv al fiecarei 

zile, unele trimise, majoritatea nu, corespondenţă 

care de la un punct nu mai ştiu 

dacă era cu o persoana reală sau fictivă. 

Mult timp nimic, apoi un alt tip de insemnări 

«scrise» cu instrumente 

specifice: culori, pânze, hârtie specială, construite 

pe o metastructura simbolică, adunate 

intre coperţile simbolice ale prozei, 

specie literară prin excelenţă narativă, confesivă. 

Se intimpla in timpul facultatii. Iar 

nimic, numai rar fragmente picturale si multime 

de ginduri, idei, din ce in ce mai multe 

intrebari, dorinţa recuperarii trecutului. De 

aici si ciclurile de lucrari «Ordonarea Amintirilor» 

si «Cu luare aminte». 

Acum « insemnez » cu cerneala sau 

culoare prin alature, juxtapunere sau suprapunere 

şi mi-e drag Cărtarescu prin faptul 

ca răstoarnă regulile fundamentale ale 

unei convenţii literare respectată vreme de 

vreo doua secole. Imi concep la fel nu jurnalul, 

ci «insemnarile picturale» cu intenţia 

marturisită de a fi citite imediat dupa incheierea 

procesului de creaţie. 

Am fost intrebata de ce atita roşu, mi 

4860 


s-a sugerat ca poate ar fi cazul sa-l mai 

schimb. Nu pot. Il iubesc, il simt, il trăiesc, ii 

sunt fidelă. Sunt un scrib in sensul in care 

vechii evrei uzau de acest termen, incerc sa 

fiu un interpret al legilor roşului. 

Nora Blaj Demetrescu 

10 februarie 

Ce s-am mai întâmplat important în ultima 

săptămână? În primul rând au fost lansările 

cărţii lui Aglae Veterany, cu Copilul 

fiert în mămăligă, întâi cu teatrul Odeon 

adus de Artmedia Picăi, pe urmă cu lansare 

a cărţilor Polirom la Uniunea scriitorilor, pe 

urmă – momentul cel maiînalt – Aglae Veterany 

la TRIADE. La Fundaţia Triade, care a 

reuşit să le mobilizeze pe cele mai expresive 

femei din Timişoara: Ildiko Jarcsek Zamfirescu, 

Sorina Ianovici, Marie-Jeanne Jutea 

Bădescu, Smaranda Vultur. de fapt, între celelalte, 

Smaranda e suplă, filiformă. 

Facem campionatele mondiale de 

sumo feminin la Timişoara? Cum se poate 

de n-au invitat-o şi pe avocata Novăcescu? 

12 februarie 

Tipărim numărul din Orizont,. aşa că 

la ora 9 sunt în tipografie, iar Mircea: am vorbit 

cu Ileana, trebuie să treceţi pe la ea. Nu 

mai aveţi încotro, Ileana vrea să vă ajute. de 

vreo două săptămâni mă roagă să candidez 

la postulde decan, Dan îmi dă liber de la 

Paris – nu e cazul să candidez? 

Examenele lui Gabi Kohn, a Gabrielei 

Glăvan, a Ioanei Cistelecan 

Plan managerial, curricului vitae etc. 

etc. 

28 februarie 

Ioana Bot la Timişoara – îşi lansează 

două cărţi. Prezintă Adriana, Otilia Hedeşan 

şi cu mine. Lume puţină, curiozitate zero. 

Dar mai este şi Kazimir Jurczak, nu ştiu cum 

ajuns din Polonia, cu ajutorul cărei burse. 

Vorbesc de dinastia Bot, de devotamentul 

universitar, de felul în care Ioana exprimă 

şcoala clujeană. Insist asupra tatălui, Nicolae 

Bot, personaj de o delicateţe şi de o bunătate 

rarisime; de o căldură umană care a 

salvat şi a împins în lumea bună a culturii o 

serie de personaje teribile. A fost apropiată a 

Ioanei Em. Petrescu, fiică a lui Dimitrie Popovici; 

a continuat-o cu devotament.. O 

şcoală culturală de face, totuşi, din fii şi fice, 

dintr-o continuitate culturală bine pusă la 

punct. Fiindcă era micuţă-micuţă, vorbesc 

despre popolo grasso şi popolo minuto – 

despre Timişoara ca o Florenţă a României. 

Se subînţelege că doamnele din Florenţa 

României sunt prietenele Adrianei şi 

Adriana are o oarece ieşire – cu privitre la 

fantasmele mele. Kazimir e nelămurit, explic 

că voi organiza la Timişoara campionatele 

mondiale de sumo feminin ale României. 

Seara, în schimb, la discuţia cu Kazimir, 

proaspăt traducător a lui Lucian Boia în 

poloneză: încerc să explic că acel alb/negru 

în care Boia vede istoria e mult mai riscant 

decât i se pare. Şi dacă tot am vorbit despre 

părinţi şi copii, mă iau pe mine cobai: fiindcă 

tatăl meu a făcut haz de legionari – el era 

notar, funcţionar al statului, nu trebuia să se 

amestece în politică - după ce legionarii veniţi 

la putere în septembrie 1939, l-au expediat 

în Bărăştii de Vede, în Oltenia. Acolo era 

coşmarul de pe lume, o mizerie cum nici în 

visele sale rele bănăţeanul de tatăl meu nu 

văzuse. Numai fasole mâncau, spunea 

mama – altceva nu ştiau să facă. Aşa că, 

după ocuparea Basarabiei, a solicitat post în 

Basarabia. L-au repartizat la Vărticăuţi, un 

sat în care nu vorbeau româneşte decât el 


Cornel Ungureanu 

şi cu poliţistul. În hârtiile procesului care i sa 

făcut la Cernăuţi (fiindcă a făcut închisoare 

la Cernăuţi, pe urmă la Craiova) există acuzaţia 

că ar fi adăpostit evrei; evrei răi, comunişti, 

urmăriţi de toată lumea: de nemţi, de 

români, de prietenul lui, poliţistul. I-a adăpostit 

nu din calcule politice, ci doar fiindcă 

era om de treabă. Mama era sigură că nu 

evreii fuseseră de vină, ci geloziile poliţistului, 

fiindcă tatăl meu a râvnit la rusoaicele la 

care se fixase Gogu. Adevăr este că după 

întoarcerea acasă, a făcut tuberculoză şi a 

murit repede, fără să apuce cariera politică 

previzibilă. Ani în şir vom primi (pe numele 

tatei) vederi de la demnitari Budapesta sau 

din Polonia cu Trăiască victoria socialismului 

în întreaga lume. Nu am aflat de 

semnificaţia ciudatelor scrisori până târziu, 

după ce hârtiile astea (cu gloria carcerală a 

tatălui meu) nu mi-ar mai fi fost de vreun 

folos. În satul mamei mele era ruşine să faci 

închisoare. 

Dar dincolo, cu ilustrul medic Săbăilă, 

fratele mamei? Aici legendele pluteau, erau 

presante, fiindcă mama privea la fratele ei 

ca la un vis frumos. El era mitul înălţător al 

familiei. Cât de adevarate erau istoriile cu el? 

Că făcuse primele operaţii pe creier din România, 

că se căsătorise cu fata unui ministru 

ţărănist, că fusese directorul Spitalului Brâncovenesc, 

că fusese scos în februarie 1941 

de pe listele de cercetări de un prieten din 

Prisaca, doctorul Magda, medic-şef al nu 

ştiu cărei armate, că a refuzat orice intervenţie 

în favoarea tatălui meu (de ce era antilegionar?) 

ţineau de adevărurile verificabile 

– sosite din cel puţin trei surse, ar zice jurnalistul-şef. 

Dar că l-a găzduit pe Horia Sima 

(fusese adăpostit în noaptea 24 spre 25 de 

cineva de pe strada Izvor – el locuia pe 

strada Izvor, îl cunoştea pe HS din Banat), 

că e tatăl natural al unei june vedete (la 

Odesa, unde el era chirurg, unde făcea extraordinarele 

sale operaţii pe creier, fusese 

angajată o cântăreaţă de operă cu care el se 

iubise şi consecinţa fu…) aparţineau istoriilor 

secrete pe care le-am privit întotdeuna cu 

ironie: de ce să fie el moţul politicii româneşti, 

de ce să fie ilustru, şi în anii şaizeci, 

ca tătic? Cât de mult înfloreşte anecdota, delirul, 

fantascienza în faţa oamenilor cu adevărat 

neobişnuiţi?Adevăr este că atunci 

când veneam în vacanţe la Bucureşti (el mă 

găzduia o săptămână sau două) furia lui nu 

se îndrepta împotriva cuiva anume, ci, ca şi 

în cazul lui Cioran, împotriva tuturor românilor. 

La observaţiile mele că nu românii pofteau 

comunism, izbucnea în râs şi-mi evoca 

demonstraţiile din 1946 şi 1947, 48 în care 

Bucureştii erau plini de fericiţi care asta 

voiau: comunism. Coloane uriaşe, uriiiiaşe 

strigau: Stalin şi poporul rus libertate neau 

adus. Ce comunism ne-au adus ruşii, mă 

întreba unchiul, poporul român a vrut-o. Aşa 

că, îl întreb eu pe Kazimir, Lucian Boia ţine 

echilibrul între aceste întrebări? Amândoi, şi 

tatăl meu, şi unchiul meu veneau din familii 

sărace, urcaseră ceva mai sus decât părinţii 

lor – într-o lume care i-a demolat. Cum, de 

ce? Aşa că , în zilele următoare, voi studia 

cu atenţie Iosif Vissarionovici Stalin, Scurtă 

biografie, Ediţia a III-a, Editura Partidului 

Comunist Român, 1952.

ESTE absolut normal ca 

un învăţător la şcoala dintr-un 

sat de munte să nu se simtă în 

largul său de îndată ce rămîne 

singur în odaia sa, în preajma bisericii 

şi cimitirului, noaptea, cînd 

plouă şi bate vîntul. După cum 

este normal ca această stare să 

ia alte alte forme cît să tremure 

de spaimă cînd îi scîrţîie uşa, 

căci se gîndeşte la fantomele 

care, după spusele sătenilor, ies 

din morminte după apusul soarelui. 

Într-o astfel de noapte 

auzii pe careva ciocănindu-mi la 

uşă cu bătăi din ce în ce mai insistente. 

— Cine e? strigai, mai mult 

pentru a-mi alunga teama decît 

în nădejdea unui răspuns. 

Crezui că aud un mormăit. 

Apoi, după o clipă de tăcere, o 

voce răguşită răspunse: „Marcu, 

domnu’ învăţător Andrei, sunt 

eu, Marcu”. 

Bătuse mînă de om. 

În sat erau mulţi oameni cu 

numele de Marcu. Am deschis 

uşa. Era Marcu de la pîrîu. Ud 

pînă la piele, nespălat, cu numai 

doi dinţi, prost îmbrăcat, singuratic, 

pe scurt el îndeplinea cel 

mai bine acele trăsături care definesc 

un biet om fără noroc. Miam 

adus aminte că trăia într-o 

colibă răzleaţă de sat, pe malul 

pîrîului, nu se însoţea cu nimeni 

sau poate că oamenii nu acceptaseră 

să stea cu el. Gurile rele 

spuneau că era văzut cu ochi răi 

din cauza trecutului său politic.. 

Cu alte cuvinte era calicul, singuraticul 

satului. 

Intră, Marcule, l-am invitat 

politicos. 

Marcu intră timid şi, înainte 

de a se aşeza, se scutură ca un 

cîine de apa de ploaie. Cu capul 

în jos, rumegînd cuvintele cu 

puţinii dinţi pe care îi mai avea, 

Marcu îmi zise: 

— Domnu’Andrei, sunt cu 

voi. După o clipă, adăugă: Sunt 

cu voi. Dumnezeu mi-e martor! 

— Care voi? îl întrebai, 

uimit. 

— Cu voi, cei din guvern 

şi partid! îmi răspunse, surprins. 

— Aha, da, i-am spus. 

Fie mă lua drept altul 

fie îşi închipuia că orice funcţionar 

al statului era în stare să rezolve 

orice problemă a 

poporului. 

— Bine, dar, nu cred 

că ai bătut atîta cale, în toiul nopţii, 

doar pentru atîta lucru, Marcule?! 

— Aşa este, îmi este rusine 

că am venit aşa tîrziu, dar, 

iţi spun adevărul, n-am vrut să 

fiu văzut venind aici fiindcă apoi 

îşi dau coate că Marcu a început 

să se plîngă pe ici pe colo, tu eşti 

parcă altfel, eşti din Tirana, ai 

şcoală, aia e, suspină el. Iaca, 

venii să-ţi cer să-mi faci o scrisoare 

către guvern că-mi trebuie 

o casă. Nu ştiu nici să citesc, nici 

să scriu. Ştiu doar un lucru, că 

bordeiul meu se surpă. Îmi poate 

Poveste 

dintr-un 

sat 

de Ylljet ALIÇKA 

(fragment) 

cădea în cap oricînd. Cel mai rău 

e torentul, cînd plouă mult, că 

face pîrîiaşe şi-mi intră pretutindeni. 

Lucrurile-mi sunt toate putrede. 

Uite, Marcu începu să 

rîdă stînjenit, ca şi cum ar fi povestit 

ceva ruşinos. Zilele trecute, 

cînd plouă cu găleata, ştii 

ce mi s-a întîmplat? Ei bine, 

adormisem pe salteaua mea de 

paie cînd un firicel de apă a început 

să-mi gîdile nasul, iar eu în 

somn nu ştiam dacă vroia careva 

să mi-l lingă ori să-l sărute. 

Marcu rîdea acum cu tot 

trupul, cu un rîs întrerupt de 

tuse, clătinîndu-se cînd spre 

stînga, cînd spre dreapta. 

— De ce nu te adresezi 

mai întîi celor din consiliul local? 

Pentru că, după părerea mea, se 

vede bine că bordeiul tău e cel 

mai şubred din sat. 

— Ei, domnu’ Andrei, ai 

dreptate, dar ştii, nimeni nu mă 

ascultă niciodată cînd vorbesc. 

Şi eu aş fi bucuros să stau în casele 

cooperativei, că acolo e 

lume, vecini, copiii…Mă rog, 

acolo am cu cine schimba o 

vorbă... 

— Bine, bine, îl întrerupsei. 

Marcule, uite, stai lîngă sobă 

cît îţi fac scrisoarea. 

— Bun, vezi şi nu uita mai 

ales de apa care curge şiroaie 

peste tot şi… 

— Fii fără grijă, Marcule. 

Acum, lasă-mă în pace, ştiu cum 

trebuie scris. 

Eram doar la primul 

rînd cînd se ridică, fără doar şi 

poate, pentru a-mi da cîteva sfaturi. 

— Marcule, te rog, lasămă 

să scriu, da ? Nu te îngrijora, 

ştiu, şi despre pîrîiaş. 

— Bine, bine, fie, fie. Îţi 

dau crezare. Tocmai d-aia am 

venit la tine, îmi zise, şi se aşeză 

la locul lui, la gura sobei. 

Nu mai îndrăzni să vorbească, 

dar îi simţeam nemulţumirea 

de a nu-mi putea aminti 

treaba cu infiltrarea ori altceva. 

Eram aproape pe terminate cînd 

Marcu, fără să se ridice, nu se 

putu împiedica să murmure: 

— Vreau să te rog numai 

ceva. Te rog, să nu pui în scrisoare 

povestea cu firicelul de 

apă care îmi gîdila nasul, că mă 

fac de rîs. 

— Nu, bineînţeles că nu, îi 

zic, pentru a-l linişti, înainte de a 

relua scrisul. 

Stătu în sfîrşit locului, privindu-mă 

fără să se mişte. 


— Gata, Marcule, am terminat. 

Mă ridicai să caut un plic. 

Îmi pîndea şi cea mai mică mişcare. 

În picioare, la rîndul său, 

încet şi stîngaci, se îndreptă 

spre mine: 

— Mulţam, mulţam, dar 

vrei să mi-o citeşti înainte de a o 

pune în plic? 

— Dacă tu vrei, şi începui 

să-i citesc scrisoarea cu cea mai 

adîncă şi solemnă voce. Îmi doream, 

fireşte, ca Marcu să fie 

mulţumit de mine. El luă de îndată 

poziţie de drepţi şi, încremenit, 

mă ascultă cu mare 

atenţie. Imediat mi-am dat 

seama că tremura, dar nu ştiu 

dacă de frig sau de emoţii. 

Ïn toiul lecturii îl auzii plîngînd 

în hohote din tot trupul său 

ud. Apoi, scoţînd o batistă murdară 

din buzunar, îşi şterse lacrimile 

şi nasul. 

Marcule, ce-i ? îl întrebai 

şoptit. 

— Nu, nu, nimic, dar ai 

scris-o atît de bine încît….Zi-i 

mai departe, zi-i, te rog, îmi 

spuse, încercînd să-mi zîmbească 

ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. 

Bine, dar spune-mi mai 

întîi ce ai. 

— Păi, ascultîndu-te cum 

îmi povesteşti viaţa, mă apucă 

aşa, o milă…. 

— Milă? De cine? 

— Păi, aşa, de mine. 

— Aha! de fapt nu ştiam ce 

să-i spun. Bine, Marcule, uite, 

ţine scrisoarea iar mîine să te 

duci să o pui la poştă. 

Nu, nu, zi-se repede, termină-mi 

mai întîi de citit. 

De astă dată ceva mai rezervat, 

începui să-i citesc din 

nou, simţindu-mă cel puţin încîntat 

să-l văd că era mulţumit de 

munca mea. 

De la prima frază izbucni 

în lacrimi. 

— Marcule, acum ce mai 

e? Din cîte ştiu, tot ce am scris 

aici tu singur mi-ai povestit. Nu-i 

nimic nou pentru tine. 

— E drept, ştiu toate astea 

pe dinafară, dar nu-i tot aia cînd 

îţi citeşte careva în faţă propriaţi 

viaţă. 

— Hai, Marcule, puţin 

curaj, un bărbat nu trebuie să se 

poarte aşa! 

Îl bătui uşor pe umăr, în 

timp ce din spinarea lui ieşea 

abur ca dintr-o maşină. Repetă 

ritualul cu batista din pînză, dar, 

de data aceasta, din fericire, ca 

un puşti, se linişti repede. Apoi, 

ochii i se luminară, vocea îi deveni 

clară şi întrebarea lui ţîşni: 

— Zi-mi, ce crezi, mi-or da 

casă pe scrisoarea asta? şi mă 

fixă cu o privire plină de speranţă. 

Asta, Marcule, nu am de 

unde şti, dar poate că da. 

Ïn cele din urmă se ridică, 

îmi strînse puternic mîna, îmi 

mulţumi încă odată „bună treabă 

mi-ai făcut” şi se îndreptă demn 

MERIDIANE 

Ylljet 

ALIÇKA 

(n. 1953, Tirana) 

Scriitor, traducător, 

scenarist, doctor în 

ştiinţe pedagogice, diplomat 

albanez 

Cunoscut cititorilor revistei 

„Oglinda Literară” 

datorită unui 

interviu acordat anul 

trecut - „Renaşterea albaneză 

s-a fondat în 

România” - E.S. dl Ylljet 

Aliçka ne-a permis 

de data aceasta să-l 

prezentăm ca prozator. 

Cu nuvela de mai jos, 

scriitorul Ylljet Aliçka, 

tradus în italiană, poloneză, 

franceză, engleză, 

germană, este 

pentru prima oară tradus 

în România. 

Prezentare şi traducere: 

Marlena Lică Masala, 

Paris 

spre uşă. Dar, aproape în prag 

se răsuci şi îşi reluă aerul său 

umil pentru a-mi cere: 

— Domnu’Andrei, te rog, 

iartă-mă, vrei să-mi mai citeşti 

o dată scrisoarea? şi, fără să 

aştepte răspunsul meu, o 

scoase din buzunar şi mi-o 

puse în palmă. Ochii săi mă 

fixau, nemiloşi. 

— Bine, dar cu o condiţie: 

fără lacrimi! îi zic cu fermitate. 

— Sigur, sigur, zise, 

vreau doar să mai aud odată 

tot ce spui tu acolo. 

4861

LECTURI SUB ABAJUR 

Condiţia artistului 

la Macedonski şi Şt. Aug. Doinaş 

1. Ambele creaţii reprezintă 

profesiuni de credinţă, în sensul 

că abordează ca temă problematica 

rolului artei şi rostul artistului. 

Ca şi tema, ideea fundamentală 

e comună ambelor poeme: 

marea artă reclamă din partea ar- 

Constantin Miu 

tistului sacrificii imense, uneori 

chiar şi moartea acestuia. Din 

aceste considerente, cele două arte poetice îşi află sorgintea în balada 

Monastirea Argeşului. 

Deşi opţiunile estetice ale celor doi poeţi diferă (Macedonski e 

cel care teoretizează la noi simbolismul încă din 1880, în paginile Literatorului; 

în volumul Poema rondelurilor - 1927 - asimilează 

parnasianismul simbolismului; Şt. Aug. Doinaş este o personalitate 

marcantă a poeziei contemporane, a cărui creaţie e de factură neoclasică), 

totuşi, în ilustrarea destinului creatorului de frumos ei apelează 

la o serie de motive şi procedee romantice. 

Ambele poeme se remarcă printr-o creştere tensională a acţiunii, 

produsă de o prezentare gradată a faptelor, planul real fuzionând 

cu cel fantastic. Pornind de la opoziţia romantică dintre real 

şi ideal (imaginar), cei doi poeţi recurg la motivul călătoriei, spre 

a reliefa aspiraţia artistului spre absolut. 

La Macedonski, planul real impune imaginea creatorului întrun 

context social ostil (urletul vântului şi al lupilor). Motivul inspiraţiei 

facilitează saltul în fantastic. În această parte, poemul are un 

aspect mai pronunţat epic. Este, de altfel, partea cea mai întinsă a 

Nopţii de decemvrie şi are ca secvenţe întâlnirea cu drumeţul 

„zdrenţos şi pocit”, greutăţile drumului prin „pustiul fără viaţă“ şi viziunea 

înşelătoare a Mekăi; pentru a culmina cu momentul dramatic 

al morţii emirului. 

Balada lui Doinaş are la bază dialogul, fiind intersectat de pasaje 

narative. După scurta expoziţiune („Un prinţ din Levant îndrăgind 

vânătoarea / prin inimă neagră de codru trecea”), desfăşurarea 

acţiunii cunoaşte mai multe momente: renunţarea la vânatul obişnuit 

(„vânatul cu coarne”, „căprioara cuminte”, „linxul ce râde cu ochi 

sclipitori”, „vulpile roşii”, „iepurii mici”), apoi îndemnul de a vâna cu 

săgeata „de lemn”, „de fier” şi „de foc” pe măsură ce prezenţa fantasticului 

vânat se face tot mai mult simţită prin elemente ca apa, 

iarba şi luna. La Doinaş, finalul e mai accentuat dramatic, prin răsturnarea 

situaţiei de la începutul baladei: din vânător, prinţul devine 

vânat. 

2. Atât eroul lui Macedonski, cât şi cel al lui Doinaş, sunt nişte 

aleşi: unul este emirul Bagdadului, celălalt – prinţ din Levant. Ei 

renunţă la existenţa comodă, nu se mulţumesc cu ceea ce li se 

oferă fără trudă: „…el e emirul şi toate le are”; „Şi el e emirul, şi 

are-n tezaur / Movile înalte de-argint şi de aur, / Şi jaruri de pietre 

cu flăcări de sori; / Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite / În grajduri 

cai repezi cu foc în copite”. Emirul va renunţa la toate aceste bunuri 

materiale pentru unul, spiritual. Gestul acesta îl diferenţiază de cei 

cu o condiţie socială ca şi cea a lui. Prinţul din Levant renunţă şi el 

la vânatul şi vânătoarea obişnuite; repetată aproape ca un ritual, 

vânătoarea aceasta devine fastidioasă, de aceea va prefera o vânătoare 

mai puţin facilă: „Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea 

/ Prin inimă neagră de codru trecea / (...) Dar prinţul trecând zâmbitor 

înainte / Privea (...) lăsând în culcuş căprioara cuminte / Şi linxul 

ce râde cu ochi sclipitori...” 

Ambii protagonişti sunt obsedaţi de o dorinţă devoratoare, ei 

se simt irezistibil atraşi de ceva care depăşeşte limitele realului: 

„Dar zilnic se simte furat de-o visare / Spre Meka se duce cu gân- 

4862 


dul mereu”; „Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse / Mistreţul cu colţi 

de argint...” Personalitatea celor doi eroi, precum şi ţelul lor se conturează 

prin raportarea antitetică la spirite minore: pocitania în 

zdrenţe (în cazul poemului lui Macedonski), „servitorii cu goarne” 

(în cazul poemului lui Doinaş). 

Viziunea amăgitoare a cetăţii sfinte sau a mistreţului cu colţii 

de argint potenţează căutarea: „E Meka! E Meka!... /(...) Rămâne 

nălucă dar tot o zăreşte”; „Priviţi unde-şi află odihnă şi loc / mistreţul 

cu colţi de argint''. 

Cei doi căutători sfârşesc tragic, devoraţi de propriul lor ideal. 

3. Ambele creaţii au un caracter alegoric, impus de situaţii şi 

personaje-simbol. Bunăoară, emirul Bagdadului este simbolul omului 

de geniu, însetat de absolut, ca şi Hyperion. 

Se remarcă la începutul poemului Noaptea de decemvrie 

nota polemică, protestul împotriva unei societăţi ostile (viscolul şi 

lupii sunt simbolurile unei societăţi refractare, de care artistul se 

izolează în camera sa îngheţată). Reţinem că protestul creatorului 

faţă de societatea ostilă este specific romanticilor (îl întâlnim şi la 

Eminescu), iar gestul izolării în camera îngheţată e similar claustrării 

simboliştilor (gest pe care-l vom regăsi la Bacovia). Corespondentul 

emirului în balada lui Doinaş este prinţul din Levant, care întruchipează, 

de asemenea, omul superior ce „vede idei”. 

La Macedonski, idealul îl reprezintă Meka, cetatea sfântă, la 

Doinaş mistreţul cu colţi de argint, ambele metafore-simbol întruchipând 

absolutul, perfecţiunea, către care tinde artistul. 

Drumul emirului din Bagdad prin pustiul fără viaţă înseamnă pe 

de o parte căutare, luptă pentru atingerea idealului, iar pe de altă 

parte sacrificiile imense pe care marea artă le reclamă din partea artistului. 

Fără trudă, fără caznă, capodopera nu poate fi zămislită. 

O asemenea idee o vom regăsi la Arghezi în arta sa poetică, Testament. 

Drumul drept, ales de emir, este sugestiv pentru neacceptarea 

compromisului, tot aşa cum „hăţişurile”, „pădurile nepătrunse” în 

care se afundă prinţul din Levant indică refuzul căilor bătătorite. De 

aici decurge conturarea personalităţii artistului, a devenirii sale. 

La Şt. Aug. Doinaş, această idee este conturată pregnant la 

începutul baladei: „Un prinţ din Levant (...) / prin inimă neagră de 

codru trecea Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea” (s.n.). Dublul 

ermetism al nepătrunsului ascuns este reliefat cu ajutorul sintagmei 

de sorginte blagiană „inimă neagră de codru” (substantiv însoţit 

de două atribute cu valoare de superlativ stilistic, pentru ideea de 

nepătruns într-un topos sălbatic). Totodată, acţiunea de relevare a 

misterului este una durativă şi este pusă în lumină prin intermediul 

a două verbe (trecea la imperfect – acţiune neterminată, şi croind 

- idee de continuitate). Cazna artistului transpare din punerea în relaţie 

a celor două verbe atât cu sintagma „inimă neagră“, cât şi cu 

locuţiunea adverbială de mod „cu greu”, precum şi cu substantivul 

„hăţişuri”. 

Tot la Şt. Aug. Doinaş, procesul creaţiei este sugerat şi de elemente 

ca apa, iarba şi luna, care devin metafore-simbol: apa (începutul, 

ca element vital în procesul plămădirii operei), iarba 

foşnind (mişcarea, realizarea operei), luna lucind (etapa decantărilor, 

a esenţializării şi abstractizării). Strălucirea argintie a apei, a 

ierbii şi a lunii simbolizează transfigurarea realităţii în opera de artă. 

î 

4. Particularităţile artistice reies din apartenenţa autorilor la romantismul 

colorat cu elemente parnasiene şi simboliste (cazul lui 

Macedonski) şi echilibrat în înclinaţia neoclasică (la Doinaş). 

Ambele creaţii folosesc o tehnică retorică. Retorismul poemului 

lui Macedonski e determinat de folosirea numeroaselor repetiţii 

şi reluări, procedee ce măresc forţa de sugestie şi conferă 

creaţiei caracter simfonic. Spre exemplu, imaginea camerei în-

În căutarea aurei cuvintelor 

Nicolae Dorel Trifu m-a intrigat de cum l-am cunoscut. 

Aflasem că este economist – un economist bun şi cu 

notorietate – şi puţin a lipsit să-l întâmpin cu nedelicata întrebare 

a lui Cioran: “a qui bon a wuitter Coasta Boacii”. La 

ce bun, eram tentat să-l întreb, să părăseşti un domeniu în 

care poţi dobândi performanţe şi poţi spera în recunoaşteri 

publice, pentru a te irosi într-un domeniu colateral în care spiritul 

reclamă achiziţii robuste şi o bună conectare la devenirea 

fenomenului cultural contemporan? 

Ar fi fost, desigur, o gafă, pentru că Nicolae Dorel 

Trifu chiar este un tip cultivat, cu stagii serioase de adăstare 

la rafturile bibliotecii şi cu avizări stenice în ceea ce priveşte 

frământările spirituale ale acestui veac. Ştie literatură cât nu 

poate exhiba un filolog cu pretenţii şi, în plus, stăpâneşte 

bine sistemul consacrat de noime şi principii cu care operează 

curent şi cu bune rezultate. Îl ţin în atenţie de multă 

vreme şi-i urmăresc cu interes fiecare nouă izbândă livrescă. 

Am mai scris despre el (despre poezia lui), iar în actualul 

volum de cronici “Sub aura cuvintelor”, Editura Fundaţiei 

Culturale Antares, Galaţi, 2008) mi se pare incitant, provocator 

şi în multe privinţe sporitoare de cunoaştere pentru că 

ne implică într-un univers perceptibil ce nu ne-a fost totdeauna 

la îndemână. 

În această carte Nicolae Dorel Trifu reacţionează la 

cărţile confraţilor săi care, cu unele excepţii n-au prea fost 

răsfăţate de critica literară. E un semn că autorul este un cititor 

harnic şi nu refuză nimic din ceea ce ajunge pe masa lui 

de lucru. Comentează tot şi într-o partitură îngăduitoare, deşi 

unii dintre autorii ajunşi sub observaţia sa sunt anonimi, discutabili, 

încă în fază de ucenicie. 

N-aşi zice că autorul – altfel un poet cunoscut şi bine 

apreciat printre confraţii săi – dovadă c-a devenit de curând 

membru al Uniunii Scriitorilor - are un gen preferat de literatură. 

Poeţi, prozatori, critici, eseişti sunt, deopotrivă, lecturaţi 

de autorul nostru cu bunăvoinţă, cu o pupilă larg deschisă şi 

cu o voluptoasă dispoziţie perceptivă. Apreciind efortul de aşi 

fundamenta comentariile prin apelul la principii şi doctrine 

literare consacrate, nu putem să ne reprimăm şi unele ne- 

gheţate a poetului, ca spaţiu devitalizat, în care acesta s-a retras, 

e pusă în evidenţă prin repetarea identică (sau în variantă sinonimică) 

a substantivului (odaie), căruia i se alătură alte câteva atribute, 

pentru a potenţa ideea vidului: „Pustie şi albă e camera 

moartă”, „Chiar alba odaie în noapte-a murit”, „E moartă odaia şi 

mort e poetul” (s.n.). La Şt. Aug. Doinaş, repetiţia obsedantă a imperativelor 

(„veniţi!”, „priviţi!”) subliniază prezenţa vânatului miraculos: 

„Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn / Mistreţul cu colţi de 

argint...”, „Priviţi cum pufneşte şi scurmă, stingher, / Mistreţul cu colţi 

de argint...”, „Priviţi unde-şi află odihnă şi loc / Mistreţul cu colţi de 

argint...” (s.n.). 

În Noaptea de decemvrie, repetarea sintagmei „Şi el e emirul” 

creează imaginea unui basorelief, în care se pune accent pe 

unicitatea emirului, faptul că el este un ales. Meka - cetatea 

ideală, care se arată prinţului la orizont -, obsesia ei, ca absolut intangibil, 

este sugerată tot cu ajutorul repetiţiei: „cetatea preasfântă“, 

„alba nălucă“, „alba cetate”. Personalitatea de excepţie a emirului 

se conturează din acumulări enumerative: „E tânăr, e farmec, 

e trăznet, e zeu”. (s.n.). 

Reluarea apelativului stăpâne, în balada lui Doinaş, are menirea 

să-l readucă pe prinţ la realitate, însă răspunsul acestuia 


DE SERVICIU LA APLAUZE 

dumeriri. Întâmplător, cunosc 

unele creaţii comentate de 

autor şi concluziile noastre nu 

concordă, nici pe departe, cu 

cele ale poetului Nicolae 

Dorel Trifu, devenit critic literar 

epistemic. 

Bunăoară, îl cunosc Ionel Necula 

bine pe Constantin Dogaru, 

ştiu că a fost multă vreme 

maistru mecanic, nicidecum poet cum crede exegetul de la 

Ploieşti şi cum şi-ar dori chiar el, Constantin Dogaru, în timpul 

ce-i rămâne la dispoziţie. Prins în activitatea de propagare 

a Bisericii Ortodoxe Secrete – o breşă în neomologată 

şi neomologabilă în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Ştim 

că se consideră un sacerdot în contact direct cu divinitatea 

de unde primeşte semnale despre destinul celui ce-i solicită 

astrogama, că împarte cu o generozitate opulentă funcţii 

ecleziastice, chiar şi la femei ( în funcţie cu suma cu care 

contribuie la prozelitismul sectei) şi nu cred că trebuie considerat 

“un mistic al apofanatismului”, un iluminat aparte şi 

original. 

Sigur că opiniile criticului trebuie respectate. Câtă 

vreme valoarea unei opere de artă este legată indisolubil de 

sensibilitatea subiectului perceptor, este firesc ca autorii (unii 

dintre ei) să alimenteze mai multe puncte de vedere. Nu-i o 

dramă că opiniile noastre nu coincid totdeauna cu cele propuse 

de exegetul ploieştean, sau că operăm cu referenţiale 

diferite. Nicolae Dorel Trifu are abilităţi eseistice evidente, 

simte valoarea şi-o subliniază apăsat atunci când o întâlneşte 

– poate uşor gonflat uneori, dar în general reverberează 

generos ceremonios atunci când drumurile sale 

calofile trec prin ostroave lirice. Personal îl creditez şi-l voi 

urmări cu aceeaşi animă, atunci când îi citesc poezia şi cu 

acelaşi animus, atunci când iau cunoştinţă de exegezele sale 

literare. 

(„Taci”) e foarte sugestiv în conturarea refuzului de revenire la realitate, 

precum şi încăpăţânarea prinţului de a rămâne în universul 

său himeric. Căutarea disperată a prinţului din Levant vizând zonele 

purificatoare ale înălţimilor e redată tot cu ajutorul repetiţiei şi 

enumeraţiei. Vânatul misterios trece pe sub fagi, pe sub ulmi şi pe 

sub brazi. 

În balada lui Doinaş, riposta spiritului pragmatic creşte în intensitate; 

aceasta este evidenţiată printr-o serie de verbe însoţite 

de adverbe de mod, care devin, în plan poematic, sinonime: „privindu-l 

isteţ”, „zâmbind îndrăzneţ”, „râzând cu dispreţ”. (s.n.). A se 

remarca atitudinea arogantă a servitorului, evidenţiată prin intermediul 

celor trei verbe la gerunziu, fiecare în parte ilustrând o 

mască a slugii duplicitare. 

Ambele creaţii reflectă o străveche aspiraţie a poporului nostru 

spre frumos, spre perfecţiune. Ambele poeme - profesiuni de 

credinţă - exprimă cu mijloace diferite (şi imagini artistice apropiate) 

convingerea în necesitatea sacrificiului, condiţie sine qua non a realizării 

marii şi adevăratei opere - capodopera artistului. Drumul spre 

marea, artă e anevoios, dar creatorul trebuie să fie animat de dorinţa 

ardentă a atingerii perfecţiunii. 

4863

OPINII 

„Infracţiunea de a fi,”Adrian Păunescu 

4864 

Motto: 

„Cine dintre voi este fără păcat, să 

arunce 

cel dintâi cu piatra.” 

(Evanghelia după Ioan, 8, 1-11) 

Aş putea fi întrebat, –bănuit de nostalgia 

trecutului – dacă nu cumva, alegândumi 

ca temă portretizarea omului de cultură, 

Adrian Păunescu, încerc subtil reabilitarea 

controversatei sale personalităţi, (de care în 

mod sigur nu are nevoie) găsindu-mă eu, un 

condeier abia afirmat, să aduc cu mult după 

al doisprezecelea ceas, atenţiei publice, aspecte 

deja cunoscute, riscând inutilitatea 

efortului. Ei bine, după mulţi ani de aşteptare, 

consider că am o datorie morală prin 

faptul că am fost cândva discipolul acestui 

geniu rebel, să fac cunoscut ceea ce nu sa 

spus până acum despre structura sensibilităţii 

native a domniei-sale, a operei, şi a 

preţului plătit pentru acestea, dar nu înainte 

de a-i întreba la rândul meu pe înverşunaţii 

săi polemişti, cât de bine îl cunosc prin, 

dar mai ales dincolo de cărţile sale? A 

fost – aşa cum se spune – poet de curte? 

Lingău comunist? Ce se ştie despre viaţa lui 

personală? Desigur, a deranjat pe mulţi 

când a devenit fenomenul Păunescu, dar 

mai ales atunci când s-a prevăzut că istoria 

literaturii, (nu cea manolesciană sau ştefănesciană, 

ci una nepărtinitoare) îl va aşeza 

lângă zei, numindu-l Pontifex Maximus al 

deceniului ``75 -``85. Da domnilor, din acest 

motiv s-a reuşit „glorios” instalarea unei psihoze 

menite să diminueze acest fenomen, 

şi să menţină presupunerea ca şi realitate 

în prizonieratul efectului denigrator, convingându-mă 

astfel că spiritul dâmboviţean 

bazat pe criteriul: „n-am văzut, dar aşa 

vorbeşte lumea,” funcţionează perfect, mai 

ales când conceperea unei astfel de practici 

aparţine câtorva „confraţi” ai săi, încadraţi 

corespunzător normelor impuse de 

fostul regim, dar care după 1989, au dat în 

brânci să îmbrace convingătorul veşmânt al 

disidenţei, plesnind apoi pe ici, pe colo, de 

atâta filozofie capitalistă, în timp ce el, acelaşi 

Adrian Păunescu, rămas consecvent 

convingerilor sale, ne demonstra, – trăind 

cu demnitate conjunctura nefavorabilă vieţii, 

– care este diferenţa dintre poziţia de drepţi 

şi cea verticală. 

Vom supune instanţelor morale „rechizitoriul” 

poeziei păunesciene de atitudine, – 

tendenţios implantat publicităţii – pentru a 

demonstra „datul cu părerea” în mod gratuit, 

din necunoaştere şi viciu clevetitor, în timp 

ce azi-acuzatorii, nu pot demonstra cu 

nici măcar un singur rând scris în acea 

perioadă, curajul de a acuza (ironiza) 

orânduirea, de a se împotrivi. Să începem 

prin a alcătui portretul spiritual, dar şi determinarea 

dezacordului său asupra factorului 

politic decizional: „Mă-ntorc din epocă, în 

casa mea,/ Vreau noapte cu intrare separată,/ 

Nici un străin în inimă nu-mi bată, 

(atenţie!) / Nici politruci în spate să nu-mi 

stea, (ceea ce demonstrează motivul deter- 

- partea întâi - 

minării sale frustre) / Nu-mi lumineze fruntea 

nici o stea, (roşie în cinci colţuri,n.n.) / 

Să fiu doar fiu, iubire,om şi tată,/ Să bat 

în cuie uşă, steag, cravată, (ideea izolării) 

/ Nici să nu dau, nici nimenea să-mi dea./ 

De epocă sătul sunt până-n gât,/ Şi ei de 

mine poate-i este silă, (să fim drepţi judecători 

ai versurilor ce urmează) /Las masca 

mea vitală în argilă,/ Că vreau să mă retrag 

numaidecât./ Umil cârpaci de epocă 

umilă,/ Tot ce-am urcat mai am de coborât.” 

(Împlinire coborând- 1981) Coborârea, 

(retragerea) nu şi-o putea împlini, dacă ne 

gândim la angrenajul politic al perioadei comuniste 

din anii ``80. Alege să rămână însă 

„cârpaciul epocii umile,” zdrenţuite, fără 

a se gândi să emigreze: „O rândunică 

sunt, în iarna mare/ Aripile mi-au ars, (a 

se presupune cine...) gâtleju-i sec/ Asupra 

păsărimii e înec/ Şi soarta lor m-atinge şi 

mă doare/ Dar eu, acesta, sunt acela 

care.../Sunt rândunică, însă n-am să 

plec.” (O rândunică-n iarnă – 1981), asumându-şi 

riscul de a împrospăta calitatea 

actului de cultură, înfruntând directivele şi 

cenzura, introduce în paralel cu şablonardele 

omagii impuse, un curent libertinist, 

iniţiativă transformată ulterior într-un succes 

răsunător. Pentru acest fapt, astăzi, (abia 

astăzi) este numit duplicitarul a căror versuri 

„ies dintr-o încredere în cosmetizarea 

comunismului [...] un azil de versuri orfane 

[...] un enorm bâlci de de sentimente 

contradictorii. [...] Se adaugă obstinaţia 

autorului de a aborda problemele mari, 

reale sau închipuite, ale epocii în care 

trăieşte, obsesiile hugoliene şi heliadeşti, 

mantia albă, aspiraţia de a deveni 

oracol şi de a vorbi de la egal la egal cu 

mai – marii lumii.” (Tudor Cristea, Riscul 

pe cont propriu, Adrian Păunescu sursa: 

Agonia.net) Concluziile trase de onorabilul 

critic literar (director al revistei Litere din 

Târgovişte) sunt – pe alocuri – slabe de 

ţâţâni, uitând domnia-sa să dezvolte pe 

tema psihologică în contextul determinant al 

poetului, de cele mai multe ori influenţat de 

mediul socio-politic în care acesta este nevoit 

să creeze, să trăiască, să reziste, asumându-şi 

construcţia unui culoar de refugiu 

cultural (din calea binecunoscutului limbaj 

de lemn, lozincard...) prin care conducea 

zeci de mii de oameni, şi bineînţeles că din 

când în când, trebuia să „tune”, Partidul, 

Ceauşescu, România, pentru a asigura cât 

de cât această parcurgere. Dar, aşa cum 

am învăţat de la înaintaşi, artelor, şi nu 

numai lor le e dat să exorcizeze fantoma 

privirii stând la pândă. Mă aşteptam ca distinsul 

confrate să susţină o analiză, pornind 

de la idiomatica indispensabilă poetului liric, 

prin caracterul activ pe care îl trădează limbajul 

convenţiilor sociale în formularea experienţelor 

asupra includerii determinării, ce 

răspund atitudinii practice fundamentale, 

identificându-se în dominanta versului. Ar 

mai fi fost destul de interesantă tema sufletului 

solitar, executant fără convingere a sarcinilor 

de partid, căci iată ce mesaj au 


versurile 

destul de 

riscante, 

şi totuşi tipărite 

la 

a c e a 

v r e m e : 

Prin aerul 

de fulger Cristian Neagu 

şi gâlc 

e a v ă / 

Mă mai 

rotesc cu greu pe mine însumi/ Din întrebarea-mi 

vine şi răspunsu-mi/ Am libertatea 

apei într-o ţeavă.” (Poezii de 

până azi, 1978, la numai cinci ani de Cenaclu) 

Se va înţelege poate că „proprietarul” 

Cenaclului Flacăra nu era Păunescu. „Infiltrări” 

supraveghetoare erau totuşi prezente 

la fiecare spectacol, până când acestea, au 

şi creat acea diversiune din 1985 pe stadionul 

Petrolul, desfiinţând atât Cenaclul cât şi 

pe animatorul acestuia, care devenise „instigator 

periculos al maselor.” Ne mai 

amintim „Antedeluviana” – 1981? „O 

neam crucificat romano-dac,/ Vei fi înmormântat 

pe verticală/ Poporul meu 

mutat de tot la coadă,/ Şi-atâta mai conjug: 

nu se mai poate!” Dar de Zalău – 

1984 ? Atunci când după spectacol a trebuit 

să dea cu subsemnatul la Bucureşti, în 

faţa lui Mihai Dulea, preşedintele C.C.E.S. 

datorită versurilor recitate vulcanic în faţa a 

câteva mii de spectatori, aceiaşi care i-au 

scandat îndelung numele: „Ce cântece 

muncitoreşti sunt alea/ De care muncitorii 

n-au habar?.../M-am săturat de falsuri, 

minciuni şi de prostii/ Vreau opere complete, 

nu opere alese... / mai bine tipăriţi 

pe Preda/ El, dintre pământeni, cel mai 

iubit.” sau: „Să mergem deci să cerem 

aprobare/ Când să vorbim şi noi puţin 

mai tare,/ Când este ora bună de culcare,/ 

Când doare pe acel pe care-l 

doare.” (Aprobări – 1981) după cum şi... 

„Opriţi informaţia unilaterală,/ cancerul 

societăţii socialiste/ multilateral dezvoltate!” 

(Informaţia unilaterală – 1984) Nu-i 

aşa?... Curată cosmetizare a comunismului 

de după 1971! Apropo, Maestre! Catalogaţi 

procentual poezia păunesciană drept 

„moloz, mult moloz.” cu toate că este 

numit de publicul larg, cel mai mare poet 

în viaţă. Citându-vă din preţioasele scrieri 

(unde, fără excepţie stilul determină personalitatea) 

aveţi dreptate: „Împrejurul drumului 

prăfuit ce se pierde în zare, se 

întind măştile.” (Treaz,...) Sunteţi totuşi 

un estet rafinat, şi nu cum declaraţi în poezia 

„Eu sunt” (primul vers al strofei trei) 

Slăbuţ însă la categoria riscului condeieristic 

în perioada comunistă, fără a vă considera 

astăzi ciuperca răsărită după 

revoluţie, căci toate s-au dovedit a fi otrăvitoare. 

Oare ce făcea domnia-voastră când 

Păunescu – prin decret prezidenţial – era 

declarat unic şomer al statului socialist? 

Moloz, mult moloz...

Adi Cusin – LA SPARTUL TÂRGULUI 

După cum îşi amintea Cezar Ivănescu, Adi Cusin a izbucnit 

în lirica mediului studenţesc ieşan, ca un copil teribil, 

gen Nicolae Labiş, cu care de altfel semăna şi fizic. Incendiul 

magnific provocat spontan, alimentat tot mai puţin, pe parcursul 

trecerii timpului (doar patru volume de versuri antume) 

şi prea puţine manifestări publice, s-a transformat într-o 

spuză sub care jarul mocneşte încă. Vreascul, cu care scormonesc 

acum prin spuza în răcire a volumului postum, îngrijit 

de soţia sa fraga şi fiica Oana, LA SPARTUL TÂRGULUI 

(Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 2008) a 

luat foc şi după ce a ars, nu s-a carbonizat ci a înflorit. 

Cu ce a impresionat Adi Cusin, atât de puternic, în volumul 

său de debut AFI (1968)? 

Bănuiesc că prin prospeţimea talentului său nestăvilit. 

Lirica sa a adus în cetate aromele unuei căpiţe de fân. Nu că 

autorul ar fi introdus teme săteşti în lirica oraşului, pentru că 

a fost un poet citadin, dar a adus prospeţiumea unui suflet ţărănesc 

genuin, cu arome pure, vegetale creind imagini surprinzătoare, 

memorabile. Poemele lui Adi 

Cusin se reţin uşor pentru că ele corespund 

profunzimilor sufletului nostru colectiv: tristeţe 

senină, accente subtil ironice, dor fără 

leac, contemplaţie romantică: „Pe bulevardul 

din centrul oraşului/ S-a răsturnat o căruţă 

cu fân. / Fluierături, girofaruri, claxoane 

- / Caii priveau rugători la stăpân. // Parfumuri 

arogante cădeau ruinate / De-o brazdă 

de iarbă cosită-n imaş. / Poliţişti agitaţi împingeau 

către ziduri / Uliţa satului intrată-n 

oraş. // Veniţi de–adunaţi – se-ndemnau trecătorii 

- / Ce-a mai rămas dintr-un templu 

ucis. / Adulmecau amintirile florii / Precum 

anticarii un vechi manuscris. // Pe-atunci treceau 

lins prelins limuzine, / Proastele de ierburi 

se luau după roţi, / Monumentul de fân 

începuse să scadă / ca o pradă uşoară împărţită-ntre 

hoţi. // A mai rămas doar o mână de paie / Nici deo 

saltea pentr-un somn de păgân. / Oraşu-adormise cu capul 

pe-o piatră / şi visa că-i purtat de-o căruţă cu fân.” 

Cuprins de un inexplicabil „mal de siecle”, sufletul poetului 

s-a retras în carapace, comunicând tot mai rar, maldărul 

de fân proaspăt fiind îngopat tot mai adânc în amintire. 

Volumele următoare UMBRA PUNŢILOR (1970), STAREA A 

TREIA (1974) şi ŢARA SOMNULUI (1994) sunt marcate de 

un accentuat dezinteres existenţial. 

LA SPARTUL TÂRGULUI se deschide cu aceeaşi deziluzie 

faţă de valorile vieţii: „De câte ori deschid fereastra / 

Aceeaşi conjunctură nefavorabilă / a astrelor. / Drept pentru 

care o închid binişor.” 

Bolnav, convins de sfârşitul iminent, Asdi Cusin, în volumul 

lăsat moştenire dialoghează cu Dumnezeu, pe fondul 

inventarieii vieţii sale efemere: ”Am sădit un poem / Am răspândit 

în lume prunci / Mi-am coborât părinţii-n / mormânt / 

Am respectat nouă din cele / Zece Porunci. // Am o casă, un 

gard / şi-o lumină târzie. / Nu mai e nimic de făcut. // Nu mă 

pune-n situaţia / de-a scrie.” 

LECTOR 

Când a dispărut tentaţia 

scrisului, înseamnă că 

Dumnezeu i-a luat harul: 

„Dumnezeu profită de / ocazie, 

/ Răsfoieşte o carte / şi 

trage un pui de somn / pe 

sofa. / Distrat, la plecare, / 

Mută un semn de mătase / la 

o pagină unde se sfârşea / Lucian Gruia 

Viaţa mea.” 

Poetul are senzaţia că 

s-a născut prea târziu, La spartul târgului: :”Am venit după, / 

am trecut pe lângă - / Mâna ta albă / într-a mea lăsată / Un 

semn între a fi / şi nicodată.” 

Poetului deziluzionat existenţial nu i-a mai rămas 

decât să treacă prin vămile văzduhului: „Cu o mână mă sprijin 

de-o cârjă / de apă, / Cu cealaltă mână de-o pală / de vânt. 

/ Numai un pas îmi mai trebuie, Doamne, / Să trec printr-un 

foc şi un strat / de pământ.” 

O ultimă încercare disperată de a se 

agăţa de viaţă eşuează: „Mă scapă Domnul 

/ printre degete / ca pe o monedă / de argint. 

/ Până-n străfundul / vârstei mele / m-arunc 

/ În palmă să o prind.” 

„Stau la pândă asupra / trupului meu / 

Ca o jivină asupra / altei jivine. / Atunci când 

va fi să-l ucid / pe Cel Rău, / Desparte-mă 

Doamn, de mine.” 

Poetul este convins că după dispariţia 

sa nu-i va rămâne nici amintirea: „Cu preţ 

redus, la ultima strigare, / Se vinde titlul meu 

nobilitar. / Emblema casei – un brăzdar şi-o 

floare / Cu care în amurgul lumii ar.” 

Moartea e resimţită eliberatoare 

numai în primă instanţă, apoi legăturile cu 

pământul, în special cu familia căreia i s-a 

dedicat cu trupul şi sufletul îl trag înapoi: „Sufletul meu ia viteză 

/ Spre cea mai curată / lumină. / Mi se umplu de nemurire 

/ plămânii. / da vai! / În nopţi înstelate se vede / cum cad 

/ Ca un pietroi împins / cu piciorul / Din rai / peste buza fântânii.” 

Adi Cusin a plecat dintre noi pastrându-şi tonul hâtru: 

„Tocmai acum mi-am cumpărat domnia / Cu-o acadea la Porţile 

Cereşti / Ca să-mi arăt şi eu filotimia / perdanţilor eterni 

din Bucureşti.” 

Poetul a simţit că i s-au terminat cuvintele şi nu a mai 

reuşit să adauge a 101-a scrisoare către Dumnezeu, la cele 

100 ale eminenţelor cenuşii, publicate de un editor imaginar: 

„Iubite Domnule Renẻ Guitton, dacă într-o zi veţi deschide 

uşiţa cutiei poştate destintă Scrisorilor către Dumnezeu 

şi nu veţi găsi acolo nicio scrisoare, înseamnă că 

Dumnezeu a luat-o împreună cu sufletul meu.” 

În urma poetului Adi Cusin a rămas un miros de liliac 

din vremuri romantice, mai pure: „Îngroapă-ţi faţa şi închide 

ochii / Într-un buchet nebun de liliac / şi ai să simţi mireasma 

unori rochii / Ce le-au purtat domniţele-n alt veac.” 


MERIDIANE LIRICE 

4866 

Noi vă facem legătura 

Epistola de saludos desde Romania 

Por amigos Carlos Zaldivar 

Universidad Matanzas / Cuba 

N. Mayari, Holgun, 1978 

Obra poetica publicada: Antologia cosmica, 

Para un discreto naufragio... 

... e todos poetas en Matanzas 

dedicato poetas : Digdora, Alejo, Magali, Juan Louis Hernandes, Loreley, Richard, Matilde, Amado, Isolina, Maria Iluminada, 

Teresia, Hector, Gladis, Hugo, Alfredo, Margrita, Carlos, Gernando, Jorge, Jose Louis e Jose Serrano, Julio, Orlando e 

Jacqueline... Robin,, Marisela, Laura, Cecilia, Mabel, Freddy, Gaudencio, I.S., Yovanni, Raidel, Yanira, Javier, Abel, Mae, Lissi, 

Israel, Pedro, Derbys, Nayris, Leymen, Julieta, Yunier, Yordanes e altri poeti cunabezi di oggi .... 

de sub celelalte stele 

care se aud şi simt între ele 

în trei limbi –surori 

curgând zburat spre aceeaşi deltă 

în Madre-lumina-luce ... 

...fiecare zi e dimineaţa acestei lumi.....arde răbdarea lumina seminţei/ adânc în fractali/ totul este ceea ce semnifică/ ascuns, 

în vizibil../ de foarte sus cuvântul fâlfâie asemeni / acelui flurure imperial / iar mişcarea aripilor sale/ dezvoltă curenţi 

care devin pe alt ţărm/ uragane / sus la cetăţile din munţii mei/ vulturul Zagan al heraldicii paideumei mele / roteşte invers cadranul 

invizibil/ scrutând pe altarul solar/ vietatea fără ochi/ 

Aşa ne gândeşte pe toţi poesia/ extragem magia din tot ce-şi cunoaşte mişcarea / suntem foarte mulţi/ tot mai mulţi/ interconectaţi/ 

atenţi cu interiorul ce se zbate trezindu-se/ oscilând într-o pulsaţie care îşi visează centrul/ suntem numiţi poeţi/ 

însă spune şi tu/ ce anume este poetul/ ce este electricitatea/ dragă Zaldivar Carlos Chacon/ dragă Jacqueline font/ ( parcă ne 

cunoaştem de undeva / vă cunosc din aura textului/ talazuri ale metatextului/ miliarde de scoici răsucite minigalaxii/ aşa cum 

conurile brazilor mei carpatici/ şi vânătoarea mea de curcubeie/ ori cum trestia de zahăr cu care scrieţi voi/ trestia gânditoare şi 

bună de mâncat/ ca sufletul poeţilor lumii/ ca utopiile/ ca semiotica cuantelor / trestia care scrie cu lumina lunii/ la Oceanul Atlantic/ 

şi purpura globulelor noastre roşii/ vă îmbrăţişez cu spaniola de substrat a limbii române/ cu latina vulgata a celor niciodată 

învinşi/ cu o istorie scrisă pe spatele înzăpezit/ al cunoaşterii... 

Remember Carlos amigos, „ nostra compasione oer ogni forme di soferenza/ strano/ inspiegabile/ pieono di una mitologia 

personale e caprociosa/ marcato con il sigilio de l’assurdo/ sull’orolo della rabia/ mostra compasione per ogni forma di sofferenza/ 

come lo dice angelo manitta di sicilia/ e come tu dici/di me / e di vuoi/ despre mine despre voi / poemas tienen esa 

sabor unico de los autores/ que han bebido en esencias de la diversas culturas y logran conjurar admiralmente /la sapiencia humana” 

...come tu dici, (cum tu zici) - Carlos, fratre...fresca en el cual vida/ se y continuas vicisitudes se eternizan ...” 

Nostros Codex Aurea - Cuore Empatica! 

Cosmica e microcosmica. 

Testo e metatesto. Amen. 

Am văzut... 

Am văzut dupa-amiaza pentru a viola 

trecând ca o barcă cu pânze 

semnificaţia 

Se acumulează în pătrat precum 

multele vise ale unui laş, 

fără ca cineva dintre noi 

cu inima să înţeleagă 

atunci versus lui ar amuţi 

comentariu de reci fraze 

Poesia mea, 

viaţa mea îmi este scutul. 

Laudă pentru o pisică sau 

ce se întâmplă după moarte 

Eşti foarte tenace după dans . 

Înapoi la pagina pisicii 

mânie în extaz 

Tiptil pleacând la plimbare. 

Miro- moartea mută 

care le solicită clienţilor umbra, 

ochi de pisică şi de arsură 

nesfârşit acoperă starea mea de versuri 

alb neted 

Voce care îmi rămâi între dinţi…. 


Jacqueline Font 

N. Matanzas, 1962 

Obra poetica publicada: Retratos, 

Las puertas cernadas 

Espejismos 

Pasan los pescadores en sus 

barquitos contrahec 

El rio es una cinta que lleva solo 

aqua: 

Los barquitos no son mas que 

espejismos 

Creados por a luz a esa de la tarde 

Los pescadores lanzan sus redes contra el rio 

y tibias coluimnas de aqua apenas se levantan 

algun pez queda siempre predino en memoria 

de los hilos del hombre que voltea la cabeza 

Lohemos a esa hora, incio de la sombra, 

Hemos querido creer en un muelle que espera 

La llegada de los barquitos solitarios 

A echar desde sus vientres la riqueza del rio ... 

Da’l Rivista Noua Provincia Corvina 

Prezentare şi traducere de Eugen Evu

La o întrebare firească a cititorului 

de astăzi asupra determinării 

primilor emigranţi români (cei ai anilor 

de după ocupaţia sovietică şi impunerea 

sistemului comunist în 

România) de a fonda ziare şi reviste 

am putea răspunde cu mai multe argumente. 

Toate pot fi găsite în însăşi 

presa exilului, dar şi în jurnalele şi 

memoriile celor care au trăit în interiorul 

acelui timp şi al acelor evenimente. 

Unul dintre aceştia a fost 

Neagu Djuvara, iar memoriile sale, 

Amintiri din pribegie, se dezvăluie ca 

Mihaela Albu surse importante de informaţie asupra 

perioadei respective. 

Autorul detaliază şi explică situaţia 

exilaţilor români din primii ani, 

precum şi faptul că aceştia nu au putut, la vremea respectivă, să 

aibă acces – publicând ca jurnalişti – în presa ţării în care s-au refugiat. 

Se înţelege astfel, indirect, că un mod de exprimare era absolut 

necesar şi aceasta nu se putea realiza decât prin crearea 

propriilor mijloace de informare: „… în afara câtorva publicaţii de 

extremă dreaptă – care ne făceau mai mult rău decât bine apărând 

cauza noastră – generaţia mea de refugiaţi politici n-a avut acces 

la mass-media în Occident timp de zeci de ani.” (v. Neagu Djuvara, 

Amintiri din pribegie, Humanitas, 2009, p. 28). 

Generaţia aceasta era formată din mulţi oameni politici, dar şi 

din jurnalişti sau scriitori. Şi, aşa cum am arătat în numerele anterioare, 

o primă formă de manifestare revuistică în limba română în 

occident a constituit-o revista Luceafărul, fondată de Virgil Ierunca 

şi Mircea Eliade. 

Cum accesul la revista anilor 1948-1949 este astăzi extrem 

de limitat cititorilor interesaţi de activitatea literară şi jurnalistică a 

emigraţiei de după război (şi să nu uităm că ea îşi asumase rolul de 

continuatoare a valorilor culturii româneşti interbelice!), vom detalia 

în cele ce urmează contribuţia propriu-zisă a celor doi fondatori. 

Aceştia, după cum am mai specificat, nu şi-au pus numele în caseta 

redacţională, în schimb au făcut mari eforturi pentru a edita revista 

(se înţelege că acestea erau cele financiare!), contribuind totodată 

la îmbogăţirea şi înnobilarea sumarului cu creaţii literare proprii. 

Astfel, în cele două numere, numele lui Mircea Eliade va apărea 

frecvent, fie cu studii, fie cu proză scurtă. Ierunca semnează, la 

rândul său, două eseuri, însă nu sub nume propriu, ci sub pseudonimul 

Alexandru Andronic, nume de împrumut din opera lui Eliade. 

Dezvăluirea o va face Monica Lovinescu în memoriile sale intitulate 

La apa Vavilonului, dar, cu siguranţă, contemporanii erau la curent 

atunci cu adevărata identitate a autorului. 

Începem prezentarea cu Mircea Eliade. 

Aşa cum am specificat, cel care îşi va face curând un nume 

nu numai în Franţa, dar şi internaţional, va publica în Luceafărul 

proza Un om mare şi eseul Două tradiţii spirituale româneşti (în numărul 

1), iar în următoarea ediţie – Fratele risipitor şi eseul Scrisul 

şi misiunea literaturii. Cum cele două proze au fost incluse în ediţiile 

apărute în România din opera lui Eliade, ne vom rezuma să expunem 

aici câteva dintre ideile autorului din eseurile culturale. 

Primul, Două tradiţii spirituale româneşti, cuprinde, aşa cum 

aflăm dintr-o notă de subsol, „idei dintr-o conferinţă ţinută la Salle 

de Société Savantes în ciclul organizat de Asociaţia Culturală Mihai 

Eminescu, în seara de 3 iunie 1948”. Aici, Eliade îşi bazează analiza 

asupra culturii noastre pe ideea bipolarităţii oricărei culturi „autentice” 

caracterizată prin „creaţii spirituale antinomice şi 

complementare”. După o evidenţiere a culturii greceşti, a celei italiene, 

precum şi a celor franceze, germane ori portugheze din acest 

unghi de vedere, analistul merge pe acelaşi principiu al bipolarităţii 

şi identifică cultura românească ca fiind axată pe două coordonate 

majore – cea reprezentată de Eminescu, pe de o parte, şi de Caragiale, 

pe de altă parte, ori cea care îi are ca exponenţi majori – pe 

cele planuri – pe Hasdeu şi Titu Maiorescu, pe Iorga şi Lovinescu, 

sau pe Pârvan (cu varianta Nae Ionescu) şi Zarifopol. „Tensiunea 

între, să spunem, polul eminescian (sau iorghist etc.) şi polul caragialesc 

(sau lovinescian etc.) este continuă de-a lungul istoriei culturii 

române moderne. Eminescienii reproşează caragialienilor 

cosmopolitismul lor, lipsa lor de rădăcini în plămada autentic românească 

(„ultimul ocupant fanariot”, îl numea N. Davidescu pe Caragiale), 

excesul de spirit critic, complexul lor de inferioritate faţă de 

civilizaţia occidentală, absenţa sentimentului Naturii în opera lor, 

PRESA DIN EXIL 

Contribuţii eseistice în revista Luceafărul: Mircea Eliade (I) 

aplecarea spre ironie, zeflemea şi scepticism, valorificarea realistă 

şi negativă a femeii şi a dragostei, minimalizarea peisajului rural şi 

ridiculizarea obiceiurilor patriarhale etc. Caragialienii, dimpotrivă, 

reproşează eminescienilor conservatorismul acestora, viziunea lor 

romantică a istoriei, valorificarea exagerată a unui trecut şi a unor 

tradiţii nu întotdeauna vrednice de laudă, aplecarea către emfază şi 

beţia de cuvinte, pseudo-eroismul, mistagogia şi patriotismul lor rău 

înţeles, provincialismul lor spiritual şi cultural, atitudinea lor lirică 

faţă de Natură, femeie şi dragoste etc.” (M. Eliade, op. cit., pp. 22- 

23.). 

Transpunerea planului caracteriologic uman asupra caracteristicilor 

operei literare a fiecăruia dintre reprezentanţi creează bipolaritatea 

antinomică. Aceasta nu înseamnă nicidecum un semn 

negativ, ci, dimpotrivă, un factor catalizator, regenerativ prin deschidere 

către universalitate, aşa cum va specifica Eliade: „tensiunea 

polemică între eminescianism şi caragialism va continua să existe 

încă multă vreme de aici înainte, nutrind astfel spiritualitatea românească, 

apărând-o de formalism şi păstrând-o deschisă în faţa istoriei.” 

(Idem, p. 23). 

Mai departe, după fixarea trăsăturilor emblematice – antinomice 

şi complementare – totodată, analistul va trece spre alte coordonate 

nu mai puţin specifice culturii noastre, la fel de opuse, dar 

pe alt plan – de la tendinţa „omului universal” (ilustrată de Cantemir, 

Hasdeu, Eminescu, Iorga) la cea „anti-universală, având ca mit central 

credinţa într-un „român autentic”, înţeles ca o fiinţă într-o perfectă 

simbioză cu mediul său cosmic şi social (peisajul şi viaţa 

arhaică a satului), fiinţă care, după opinia acestor autohtonişti, şi-ar 

pierde autenticitatea şi originalitatea de îndată ce ar fi smulsă din 

matricea ei spirituală. Creangă, Vlahuţă, întreg curentul sămănătorist, 

Sadoveanu, Cezar Petrescu împărtăşesc un asemenea punct 

de vedere.” (Ibidem). 

Desigur, scriitorii, dar şi cititorii pot opta structural către unul 

sau celălat pol. Analistul mediază şi subliniază că „toate operele cu 

adevărat universale reprezintă totodată geniul specific al unui 

popor” şi îşi susţine argumentaţia prin exemple cum ar fi literaturile 

rusă şi scandinavă, acestea fiind impuse pretutindeni „tocmai pentru 

că reprezintă valori universal umane într-o haină specifică poporului 

şi culturii ruse sau scandinave.” (Ibidem, p. 24). 

În continuare, în argumentaţie, Eliade coboară firesc la fondul 

arhaic, la tradiţiile populare, la specificul însuşi al poporului român 

şi afirmă că şi aici, adică „în tradiţia noastră”, ca şi în cea cultă, „vom 

regăsi aceeaşi polaritate antinomică şi bipolară.” Astfel, bipolaritatea 

vine din folclor şi mit, Eliade disociind acum cele două ocupaţii 

primare majore ale locuitorilor meleagurilor noastre: agricultura şi 

păstoritul. Ideii care îşi avea ca punct de plecare faptul că „România 

este o ţară eminamente agricolă (şi) tot aşa cultura populară română 

este prin excelenţă creaţia plugarilor”, pornind de la Ovid 

Densuşianu, Eliade îi opune realitatea că „o bună parte din poezia 

populară românească este de inspiraţie şi de structură pastorală.” 

Raportările nu sunt însă absolutiste, ci se rezumă la cele de 

strictă evidenţă. Exclusivismul este combătut chiar prin observaţia 

complementarităţii. Astfel, la „structura spiritualităţii agricole (care) 

îngăduie anumite asemănări cu tradiţia eminesciană şi conservatoare, 

Eliade opune „structura spiritualităţii pastorale (care) îşi găseşte 

anumite corespondenţe în concepţia anti-tradiţionalistă şi 

cosmopolită pe care o reprezintă, între alţii, Caragiale.” (Idem, p. 

26). 

O trimitere anterioară la metafora lui Noica („Păstorii – aceşti 

marinari pe uscat, cum îi numeşte Constantin Noica”) conduce la 

ideea că aceştia „au alcătuit din cele mai vechi timpuri o pre-diaspora 

românească”, idee care pregăteşte partea a doua a studiului. 

Aici, autorul sugerează indirect motivaţia abordării temei şi aduce 

discuţia în actualitatea istorică, ancorând-o în „momentul tragic pentru 

întreg continentul european, dar „mai ales pentru neamul românesc, 

(care) a silit zeci de mii de români să se refugieze peste 

hotarele ţării.” (Idem, p. 26). 

După o prezentare a situaţiei tragice a refugiaţilor care „nu vor 

fi scutiţi de crizele spirituale provocate, mai curând sau mai târziu, 

de smulgerea din mediul naţional”, concluzia decurge firesc: „Diaspora 

românească nu este, deci, decât o variantă modernă a transhumanţei 

pastorale.” (Idem, p. 27). Şi, deşi, „nimeni nu poate ghici 

de pe acum în ce sens se vor orienta creaţiile de mâine ale diasporei 

româneşti (…), ele vor spori valorile tradiţiei noastre universaliste, 

nepierzând, prin aceasta, nici autenticitatea lor curat 

românească, nici locul lor în istoria culturii româneşti.” (Idem, p. 29). 

(continuare în nr. viitor) 


NOTE DE LECTURĂ 

O poezie matură aflată sub o distincţie stilistică aparte 

Printre manuscrisele găsite în mapa concursului interjudeţean 

de poezie “În dulcele stil... modern”, ediţia 2008, organizat de 

Asociaţia Scriitorilor de Nord-Vest, din Satu Mare - am găsit un grupaj 

de poeme, care, de la prima lecturare, mi-a trezit interes. În final, 

am avut satisfacţia să aflu că şi ceilalţi colegi din juriu aveau aceeaşi 

impresie, despre grupajul de poeme în cauză. Tânărul Filip Cristinescu, 

elev în clasa a X-a a Colegiului Naţional “Doamna Stanca”, 

din Satu Mare (căci despre el e vorba!), scrie o poezie matură aflată 

sub o distinţie stilistică aparte, recunoscându-i-se forţa lirică puţin 

obişnuită, ţinându-se cont de vârsta poetului, care forţă, cu siguranţă, 

prin volumul său de debut "Poeme între coperţi de proză" apărut 

la editura "Citadela" Satu Mare 2009, îl va plasa atât în atenţia publicului 

cititor cât şi în atenţia criticii, vine să complecteze noului val de 

creatori ai poeziei şi prozei româneşti din acest Nord de ţară. Grupului 

de tineri sătmăreni care au debutat editorial: Robert Laszlo, Andrei 

Paşca, Teho Guşat, Dan Marius Cosma, Răzvan Roşu, şi 

Loredana Ştirbu, adăugându-i-se acest nume despre care cu siguranţă 

vom mai auzi. 

Filip Cristinescu, “adolescentul mereu grăbit să rămână singur”, 

se distinge prin viziunea personală a vremurilor tumiultuoase în 

care trăim - şi ea poate fi perceptibilă în felul de a se înfăţişa drept 

realitate poetică, trecută în registrul liric. Declaraţia sa este patetică 

- acceptarea pur bărbătească, acoperită de o crustă, e rezultatul unei 

mizantropii profetice, al impulsului pasionat de a împinge fiinţa spre 

metafizic: ”de fapt el nu este decât / un timid vânzător de iluzii // ar mai 

putea fi poetul / sinonimul uitări de sine / căci memoria lui nu încape 

/ nici ultima poezie // dacă s-ar fi întâmplat vreodată / poetul ar fi putut 

confundat / cu amintirea...” (Sinonimul uitării de sine). Sunt cazuri 

în care poetul forţează treptat-treptat bariera realului: “el nu are 

definiţie / şi numai acestă constatare perplexă / îi seamănă puţin întrucâtva 

// lumea lui suntem noi cuvintele toate / înşiruite fără vreun 

înţeles / la capătul cărora ne aşteaptă / ca un semn al mirării” (Poetul 

ca parte de vorbire). 

Poetul aduce în prim planul realităţi cotidiene - neliniştea,“o 

lume plecată cu sorcova jiji / umblând cu steaua închis în valiza / târâtă 

pe străzi de celopatra stratan” - sau starea în care se află, în 

aceste momente, cultura: “o manea dată la maximum / acoperind 

toate bârfele din oraş / autorizaţia de a zbiera unii la alţii”, dar şi milă 

faţă de cei care şi-au luat lumea-n cap pentru un trai mai bun: “o cutie 

poştală în care vrăbiile / îşi fac cuib printre scrisorile parfumate / ale 

căpşunarilor de pe insula elba” (Clipul zilei) Vizionarismul tânărului 

poet Filip Cristinescu cuprinde atât sensul moral, cât şi cel metafizic, 

într-o expresie rafinată: “în parc ziua copilului vine cu trenuleţul // din 

el coboară preşcolarii ţinându-se de mână / încolonaţi doi câte doi 

sub braţ / cu blocurile lor de desen” (Vernisaj). 

În majoritatea poemelor găsim relitatea crudă în care trăim: 

“căci viaţa este numai un soft / şi dragostea de ea o parolă” (Playstation), 

dar actul trăirii cuprins de obsesia singurătăţii îl urmăreşte peste 

tot: “de o ploaie nomadă / îmi pierd urma în primul internet // aşa trece 

aproape toată adolescenţa // aşa îl ţin eu la respect pe poetul din 

mine // aşa va trece apoi toată viaţa poetului / trudind ca un câine în 

falansterul / despotul singurătăţii sale” (Despotul singurătăţii). 

Poetul a renunţat la semnele de punctuaţie şi, cu toate 

acestea, reuşeşte să ne prezinte poeme interesante şi valoroase, inspirate 

din realităţile vieţii: “sufocat între patru pereţi de ziare / pe griul 

lor murdar scriu versurile albe / ale poeziei...” (Grafitti). Erotismul din 

poeziile lui Filip Cristinescu nu ia formele pornografiei, reuşind chiar 

să prezinte cititorului sub o nouă formă de erotism, mult interiorizat, 

încifrat, superior, în metaforă: “ultimul punct al liniei de ochire inima 

mea / oricine ai fi încă îl mai aştept / pe mesagerul dragostei...” (Cupidon) 

Poezia lui Filip Cristinescu nu este explozivă sau eufonică, 

ci una care poartă tensiune prin repetiţiile existente, în cuprinsul unor 

poeme: “pentru că asculta rap / când de fapt adora fusion / pentru că 

îşi învăţase tăcerile să-mi vorbească // pentru că sub tricoul ei cu 

SNAP / îi vibrau două boxe rotunde / pentru că o citisem citită / pentru 

că nu mă căuta cu săptămânile / ca apoi să-mi trimită sms / un 

haiku o terţină / pentru că era bună la / francezăenglezăromânămateistorie 

/ şi la multe altele / pentru că mi-o voi aminti mereu / că pe 

prima beţie pentru Că trecând / prin parcări declanşa larma maşinilor 

// rămâi soarele meu cu dinţi / şi voi fi omul tău de zăpadă / aş fi 

putut să-i spun” (Neiges d'antan) 

Autorul poemelor cuprinse “intre coperţi de proză” are 

câteva poeme scrise în formă fixă, se pare că în mare măsură preferă 

versul alb, în care are libertatea deplină a creaţiei. El este poetul 

ce promite, prin scriitura sa de înaltă vibraţie, un stil direct, original; 

discursul liric propus de Filip Cristinescu, încărcat de o naturaleţe de- 

4868 

osebită, produce ecouri receptate 

cu înteres, de cititorii de toate vârstele. 

Viziunea peisagistică a poetului 

Apare la Editura “Ateneul 

Scriitorilor”, din Bacău, prin 

grija redactorului de carte, poetul 

Petru Scutelnicu, elegantul volum 

“Umbre fără de contur”, semnat 

de Ioan Prăjişteanu. Coperta şi Aurel Pop 

ilustraţiile volumului, în deplină armotizare 

cu viziunea poetului, 

aparţin artistului plastician Mihai 

Radu. Ioan Prăjişteanu (director al revistei de cultură şi atitudini 

“Plumb”) apare destul de sporadic, în peisajul editorial... - rar, dar 

bine! - aşa că ne prezintă acest volum, după volumul de debut 

“Tăierea limbii”, petrecut în anul 1995, la Editura Junimea din Iaşi - 

şi după cel de-al doilea volum “Impozit pe cuvinte”, apărut în anul 

2001, la Editura “Plumb” din Bacău, ambele fiind bine primite de critici, 

dar mai ales de cititori. 

Cu toate că trăieşte în spaţiul liric bacovian, alături de bunii 

lui prieteni: Petru Scutelnicu, Calistrat Costin, Sergiu Adam, Nicolae 

Mihai şi alţii, creaţia lui Ioan Prăjişteanu nu se identifică cu nici unul 

dintre ei, nu-i influenţată de operele acestora, Ioan Prăjişteanu nu-i 

un spirit polemic, mobilitatea spiritului său creator e mare, pot să afirm 

cu siguranţă că poetul este un nostalgic: “Încăpăţinat răsfoieşte / foi 

de vreme-ngălbenite / ştiu că-s nume dar / le mai vreau o dată citite” 

(Nostalgie) 

Citindu-i poemele, am descoperit că universul său e cuprins 

de teamă: “În noaptea fosforescentă / un frig cosmic îmi muşcă / bocancii 

/ şi aşa am dispărut / sub greutatea fulgilor / tânjind după verdele 

ierbii / neâncolţită / fiara cu carnea vineţie / nu mă scapă din 

privire” (Fiori), dar şi preocupat de starea sa poetică: “mă lupt cu moliile 

/ le-mbat cu nicotină / şi coniac de două stele / în lumina lumii / 

prinpungi de plastic / ascund cu-nfrigurare / visele uitate / vânate de 

molii” (Aşteptare) 

Devenită obsesie, scurgerea timpului pare a fi o altă preocupare 

majoră a poetului: “fiincă timpul cată să-şi pună / ştreagul la 

gât” (Inutilă binecuvântare), uneori “timpul trece strada / prin locuri 

nepermise / riscând să-şi scurteze / existenţa” - ca apoi să devină 

“detectiv / al timpului pierdut” (Revelion) şi totuşi sunt cazuri în care 

cade; “prizonier în timp / un cariu / macină miezul / vopsit în verde” 

(Ieri, azi). Spre a dăinui, suntem puşi în gardă, fiind avertizaţi că: “timpul 

toarnă / în granit / toate aceste bucurii / şi tristeţi / statuie a unei 

nopţi / cât o veşnicie” (Noapte la Odesa) - pentru ca în final să recunoască: 

„timpul şi-a făcut datoria” (Nostalgie) 

Cu toate că volumul are o tematică diversificată, erotismul 

lui Ioan Prăjişteanu e cuprins în perioade de timp bine conturate: “O 

iarnă absurdă / Precum un val de viscol / În miez de vară // Iubirea 

pentru tine / Mereu mai veşnică” (Iarna obsesivă); chiar dacă uneori 

“Iubita doarme şi visează / O primăvară, o vară, / O toamnă, o iarnă 

...” (Idilă veche), iar poetul afirmă pe un ton categoric: “Mă preumblu 

mândru / În costum de mire” bucuros că a prins ”ultimul tren”(Gara 

care aşteaptă). Sunt cazuri în care poetul, pentru a fi cât mai 

convingător, insistă asupra unor stări: “De o clipă / am nevoie / de o 

clipă / pe note să-mi pun visele / apoi o veşnicie / să le-ascult / am nevoie 

/ de o clipă” (Clipa de graţie) 

Cu o naturaleţe aparte, poetul îşi declină identitatea: “În 

această lume / N-am venit prin efracţie / Drept pentru care / Mi s-a repartizat 

un nume / Să-l port ca pe o umbră / De colo colo / Pentru 

orice eventualitate...” (La intrarea în viaţă). Tablourile lirice al poetului 

Ioan Prăjişteanu e completat cu portretele părinţilor: “Mama, seara 

târziu, / Ne-aduna de prin ogradă, / Din grădină, / Numărându-ne / Ca 

pe ultimii bănuţi // Tata de la război s-a întors / Mirosind a sânge şi 

noroi, / Bătrân, / Mult mai bătrân / Să moară, apoi, / Răpus de temeri 

şi nevoi / Când vârsta-i înflorea...” (Război şi pace) - dar şi cu chipul 

unui personaj decupat din basmele noastre: “Prâslea / a pus punct 

poveştii sale / ultimul pe care / îl mai avea la îndemână // prâslea cel 

voinic / a plecat să vegheze / liniştea mărului din rai / luând cu el / tăcerea 

celui împovărat / de restul zilelor sale netrăite” (Povestea lui 

Prâslea). Imaginile decupate din ieşirile autorului: “la Odesa” - vin să 

încheie viziunea peisagistică a poetului. 

Ioan Prăjişteanu a prins “contur” în lirica noastră actuală şi 

sunt convins că vom mai întâlni creaţiile sale în paginile revistelor literare. 

www.oglindaliterara.ro

BIG BROTHER 

Ora 7 dimineaţa în casa Big Brother. Liniştea de peste 

noapte fu întreruptă demonic de ţiuitul electronic al ceasului. Primul 

făcu ochi Platon, care după ce cugetă puţin se ridică şi plecă să cutreiere 

toate camerele vilei. Pe rând, ceilalţi s-au îndreptat spre duş 

şi mai apoi spre bucătărie. Cereale, ouă ochiuri, cafea decofeinizată, 

Prigat nectar, toata lumea se îmbulzea să apuce câte ceva. 

Trezit mai târziu, Newton nu a mai găsit nimic. Aproape nimic, pentru 

că, tocmai când vroia să iasă din bucătărie, de pe ultimul raft, de 

lângă un robot Phillips, îi căzu în cap un măr roşu. Foamea îi pierise 

oricum, dar îl luă doar pentru a se juca cu el. Afară, la una dintre 

măsuţele de lângă piscină, Chomsky şi Piaget savurau câte o 

Coca-Cola şi un Pepsi şi se ciondăneau asupra cărei bauturi este 

mai bună. La doar 3 metri de cei 2, la buza piscinei, Hamlet şi Einstein 

îşi clăteau ochii în ultimul număr Playboy. O comparaţie propusă 

de unul dintre redactori stătea la baza filosofării lor. Cu sau 

fără silicoane, se întreba primul. Asta e întrebarea! Albert, ce părere 

ai? Dragul meu, totul e relativ! Cineva le stropi revista, lucru 

care îi facu pe amândoi să arunce priviri încordate la acel dizgraţiat. 

Figurile lor deveniră, însă, mai puţin vindicative când văzură cine 

le-a întrerupt discuţia. Era Arhimede, care tot încerca să scufunde 

corpul unui vaporaş din plastic reciclat în apa bazinului. Nu ştiu ce 

are, de când a venit aici se tot joacă cu ăla... În vilă, sus la etajul 1, 

cineva bătea disperat în geam. Poc... poc poc... poc... poc poc 

poc... poc. Era Samuel Morse, care rămăsese (din nou!?!) închis în 

camera de unde să dădeau mărturiile video. De jos, toţi râdeau de 

el, dar, în cele din urmă, l-au ajutat să iasă... cu greu, pentru că rătăciseră 

cheia. Noroc cu un praf adus de Nobel, căruia i-au dat foc 

şi au reuşit să deschidă uşa. Au coborât toţi în living unde fraţii Lumiere 

erau dornici să le-o arate pe Angelina Jolie acompaniată de 

Brad Pitt în Mr. & Mrs. Smith. Se lasă seara în casa Big Brother. Atmosfera 

era destinsă, filmul şi berea curgeau, popcorn-ul sărea din 

castroane în stomac, iar de sus, dintr-un colţ, ochiul roşu al unei camere 

Sony îi privea blând pe toţi. 

IUBIRE INTERZISĂ 

Îi promisese o seară perfectă. Nu-i va da drumul din mâini 

pentru ore şi ore. Însoţit de lumina roşiatică a lămpii, turnă coniac 

în pahar. O picătură sări pe ea. O şterse uşor, cu grijă. Degetele îi 

mângâiau pielea catifelată, netedă, perfectă ca un strop de rouă 

într-o dimineaţă răcoroasă de martie. Îi dădu veştmântul jos cu o 

nerăbdare ce-i provoca fiori pe şira spinării. Ea se deschise uşor 

sub atingerea-i fierbinte. Formele ei îl năuceau, păreau că dansează 

pe retina lui. O adulmecă îndelung, ca un astmatic în căutarea 

următorii guri de aer. Mirosea a prinţese şi a trandafiri sângerii, 

a cavaleri de ev mediu şi a zăpadă de gerar. Sute de ani de istorie 

erau încastraţi într-un corp atât de mic. Se îmbăta cu gândul la deliciul 

ce va urma. Începu timid să-i soarbă esenţa spre a-i pătrunde 

tainele ascunse până atunci. Cuprins de vraja ei, aproape că nu sesiză 

zdrăngănitul metalic al cheii in yală. Se deshise uşa. Gresia 

plângea sub tocurile ei ascuţite. Poşeta ateriză obosită pe mica măsuţă 

din lemn de cireş. O mână deschise uşa de la dormitor. Rămase 

în prag şi se uita uimită la el. Ei erau în fotoliu, el o ţinea în 

braţe protejând-o de flăcările din ochii ei. “Iubitule…cum ai putut?!? 

Te-am rugat să pui la spălat, să dai şi tu cu aspiratorul…geamurile 

alea trebuiesc şi ele şterse. Şi tu?... Citeşti?!? Lasă cartea aia odată 

şi fă ce te-am rugat să faci. Nu ştiu…nu o să te înţeleg niciodată….uneori 

am impresia că nu te cunosc…”. 

TAXI DRIVER 

Uşa se închise zgomotos. În faţă, şoferul răsfoia Suplimentul 

de Cultură de la Polirom. Din spate, tânăra întrebă ironic: 

ceva interesant? El îi aruncă o privire care făcea ca aerul condiţionat 

din maşină să pară o briză tropicală. Dom’şoară, nu toţi ascultăm 

manele! Unde mergeţi? Pe Kiseleff, vă rog. Kiseleff, Kiseleff…. 

Ştiţi cine a fost Kiseleff , dom’şoară? Ea îşi dădu ochii peste cap 

D 

E 

B 

U 

T 

PROZĂ 

mai bine decât emoticon-ul de pe 

messenger şi-i răspunse ca de pe 

wikipedia: general rus care între o 

mie opt sute doua’ş nouă şi o mie 

opt sute trei’ş patru a condus administraţia 

rusească din Ţara Românească. 

Şi vă rog să nu mai 

insistaţi, nu am chef de discuţii. 

Păi nu insist fătucă, spuse iritat 

şoferul, da’ trebuie să ştiu şi eu cu 

cine stau de vorbă. Nu-mi permit 

să iau pe oricine. Ia spuneţi-mi, 

cum se numesc particulele subatomice 

cu o viaţă extrem de scurtă 

şi cu masa de circa 200 de ori mai Adrian Jugaru 

mare ca a unui proton? Poftim? 

Dom’şoară, eu poftesc răspunsul, 

da’văd ca n-aveţi idee. Mezon, asta e, ca să ştiţi de-acum. Domnule, 

ştiţi ceva….? Normal că ştiu, văd că dumneavoastră nu prea 

ştiţi. Semaforul îşi deschise ochiul roşu, prilej pentru şofer să se întoarcă 

spre dezorientata tânără. Ascultaţi-mă pe mine, un curent 

electric care trece printr-un fir unde există un câmp magnetic perpendicular 

pe acesta face ca electronii din interiorul firului să fie împinşi 

în lateral, spre suprafaţa firului - acest lucru generează un mic 

curent, numit curentul Hall. Ochii ei mici se uitau complet uluiţi la figura 

încruntată din faţă. Dar…eu nu înţeleg ce rost… Nu întelegeţi? 

(şi demară brusc de sub semafoare) Păi ce e de neînţeles aici? E 

logic!?! E la fel de logic ca legea completitudinii conform căreia orice 

propoziţie A aparţinând sistemului poate fi sau demonstrată sau respinsă, 

adică din orice cuplu de propoziţii contradictorii A şi non A, din 

sistem, trebuie să fie demonstrată cel puţin una!! termină într-o notă 

paroxistică. Vă rog, trageţi aici pe dreapta, nu vreau să vă mai aud 

vorbind. Semnaliză şi opri lângă bordură. Cum să nu vorbesc 

dom’şoară? Vorbesc, pentru că am fost programat pre-partum să 

vorbesc. Data viitoare o să vă spun care e treaba cu inneismul lingvistic! 

(accentuă ultimele cuvinte ca să le audă tânăra ce trântea 

portiera din spate). Vroia să plece când îşi dădu seama: Banii! 

Dom’şoară, nu mi-aţi plătit cursa!!! 

ZOOM OUT 

Stătea pe malul unui râu. Se uita la pietre şi la felul în care 

apa trecea peste ele, nepăsătoare şi grăbită ca ghioceii care sparg 

crusta de zăpadă. S-a aplecat să ridice o piatră care părea că straluceşte 

mai puternic decât celelalte. De undeva din dreapta veni o 

fată ca o rază de soare. Îi ardea faţa cu verdele ochilor ei. Se apropie 

de el şi-i şopti la ureche încet, apoi din ce în ce mai tare...Este 

timpul să vă treziţi, este ora 7! Repetă de 3-4 ori îndemnul până 

când, de sub cearşaf, o mână apucă cu ură telefonul şi-i opri 

alarma. Un păr castaniu şi ciufulit ieşi greu de sub învelişuri. Prin 

pânza de păianjen de pe ochi văzu cum pe geam fulgii de zăpadă 

se lipeau magnetic. Aburii de cafea se întreceau deja spre nările 

lui, deci ea se trezise. Trebuia să se ridice, dar corpu-i, aflat încă 

sub influenţa lui Hypnos, nu vroia să-l asculte. Se simţea bine acolo, 

protejat de frigul de afară. Patul era ca un pântece, iar aşternuturile 

erau lichidul amniotic din care nu vroia să evadeze. Mai lenevi puţin 

cu ochii închişi. Sărutul cald pe frunte îl dezmetici. Sus! E târziu! 

Vroia să mai viseze, să ridice lumina aceea sub formă de piatră, 

să-şi răcorească picioarele în mătasea apei. Dar ea avea dreptate, 

se făcea târziu, iar şefului nu-i păsa de visurile, darămite de visele 

lui. Prinse curaj şi datorită cafelei care îl ademenea din ce în ce mai 

mult. Îşi ridică trupul şi păşi pe pufosul covoraş galben care nu-i plăcea 

deloc, dar pe care trebuia să-l suporte pentru că ea îl adora. 

Cum poţi să adori un covor?!? Făcu un pas şi... aproape încă unul. 

Căzu brusc, dar cu satisfacţie pe covor. Stop! Taie! De pe scaunul 

mic pe care scria mare „regizor”, un tip nebărbierit striga mai ceva 

ca un războinic mayas. Nuu! Păi ce facem dom’le, stăm toată ziua 

aici? E a 3-a dublă! Să facă cineva ceva cu afurisitul ăla de covor! 

Hai, încă o dată şi sper să fie ultima oară! El işi ocupă din nou, conştiincios, 

locul în pat. Scena 5, dubla 4. Atenţie! Acţiune! De undeva, 

de sus de tot, Regizorul Suprem le zâmbea. 


LECTOR 

Mărturisesc că n-am avut 

onoarea să-l cunosc, în sporadicele 

mele colaborări la Radio din 

anii optzeci, pe George Mirea ( n. 

1929, satul Măgura, judeţul Constanţa), 

autorul acestor Memorii...” 

ficţionale” (Editura Conphys”, 

Râmnicu Vâlcea, 2008, 393 p.+ 

facsimile, foto, bibliografie). Pre- 

Geo Vasile faţatorul Ion Soare pare a fi citit 

toate cărţile maestrului, inclusiv 

cele de ficţiune, analizându-le 

cumpănit şi mai ales în cunoştinţă de cauză, recunoscând în autorul 

lor acelaşi “iremediabil tânăr-idealist şi justiţiar, pasibil de subiectivism 

şi patimă, dar întotdeauna de bună-credinţă”. Frază ce 

ne-a încurajat să purcedem la lectura masivului op. Prima impresie 

este cea de derută, apoi lucrurile se leagă într-o sinteză a tuturor 

speciilor literare şi cultural-artistice în care a excelat George Mirea, 

începând cu reportajul, fişa biobibliografică, cronologia, memorialistica, 

antologia de citate, şi terminând cu diatriba, ficţiunea de tip 

narativ sau problematizarea de tip eseistic. 

George Mirea joacă rolul multiplu de creator-martor-instanţă 

ce îşi îngăduie să judece, preţuiască, dezavueze colegii 

de generaţie, profesorii, colegii, contemporanii 

în general, majoritatea din breasla literaţilor şi a ziariştilor 

( presa scrisă şi media audio-vizuală). O carte 

de atitudine, aşadar, pe alocuri polemică, a reglărilor 

de conturi, ai zice, scrisă de un om care nu mai are 

nimic de pierdut şi care se declară incapabil de a urî 

sau de fi invidios, ba chiar suferind de o boală incurabilă 

numită iubire de oameni. George Mirea îşi păstrează 

intactă firea iscoditoare de jurnalist, simţind 

imperios nevoia de a se exprima (respira), reuşind 

de cele mai multe ori să-şi convingă cititorii că este 

de partea adevărului chiar şi atunci când smulge 

măştile unor monştri sacri, figuri intangibile tip N. Manolescu, 

Gabriel Ţepelea, Alexandru Paleologu, 

Traian Băsescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, 

Octavian Paler, Al. Piru etc. Cartea funcţionează pe 

trei principii 

Ultimul din cei opt copii ai veteranului de război 

Stan Mirea, erou la Mărăşeşti împroprietărit de rege 

cu pământ (pe care oricum îl va fi pierdut odată cu 

cedarea Cadrilaterului), George Mirea este pus în situaţia de a 

alege între a se lepăda de tatăl său urgisit şi rămânerea în redacţia 

ziarului “Dobrogea nouă”. N-a făcut-o, acceptând “bejenia”. Deposedat 

de tot şi de toate, tânărul Mirea este constrâns să muncească 

nouă ani (1953-1961) la Canal (“mijloc sigur de exterminare pentru 

opozanţii comunismului”) şi la Combinatul de Ciment Medgidia. Dorindu-şi 

din toată inima să devină dascăl de limba română, dă examen 

la facultatea de profil din Bucureşti. Îşi va lua diploma de 

licenţă cu media zece la 36 de ani, fiind repartizat la Radio la Redacţia 

Emisiunilor Cultural Artistice. Va difuza în eter emisiunea 

“Odă limbii române” vreme de 25 de ani studioul de radio devenind 

mult visata sa catedră. Invitaţii săi vor fi practic totuna cu profesorii 

şi scriitorii acelor ani, începând cu academicianul, poetul şi eseistul 

Alexandru Philippide (pe care a reuşit să-l scoată din muţenia şi izolarea 

pricinuite de vitregia vremurilor) până la foştii săi profesori Al. 

Piru, Şerban Cioculescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga etc. Din lunga 

listă de colegi, scriitori, profesori sau prieteni, pomeniţi sau incluşi 

în instantanee memorabile, scapă neşifonate foarte puţine nume, 

precum Tudor Arghezi, Al Philippide, I.D.Sârbu, Romul Munteanu, 

G.Gană, Roxana Sorescu, Paul Bernstein, Tudor Vianu, Marian 

Popa. Nu sunt cruţaţi nici măcar unii camarazi de la Radio, tip 

Eugen Preda sau F.C.Pavlovici (p.250-251). 

Spirit viu şi superinformat, devorator de cărţi (de la psalmii lui 

David la Saramago, de la cronicarii noştri la Blandiana şi Marta Petreu) 

dar şi de mass-media, George Mirea ştie tot cu nume, cu cifre 

şi date, despre schimbarea la faţă a României postdecembriste, 

veştejind tunurile date de guvernanţi şi/sau oameni de afaceri prosperi 

sau controversaţi, români sau alogeni, despre instaurarea neofanariotismului 

cu personaje tip Elena Udrea-Cocoş, Ristea Priboi, 

Taher, O.Tender, Hayssam, Rodica Stănoiu, Gabi Bivolaru, şi chiar 

psihoticul preot asasin Daniel Corgeanu, zis şi Rasputin de Tanacu 

etc. Concepând memorialistica drept o confruntare dură în primul 

rând cu tine, necruţătoare, o ispăşire, o recuperare de sine, o “re- 

4870 

DE LA CANALUL MORŢII LA DEATH 

VALLEY, ROMANUL UNUI DESTIN 


configurare” de care să nu te ruşinezi, , autorul nu pregetă să-i impute 

chiar memorialistului Lucian Blaga lirismul şi mai ales “duplicitatea” 

( “Luntrea lui Caron”). Rezistenţa prin cultură sau 

neutralitatea i se par autorului Memoriilor... “ficţionale” scuze penibile 

pentru nişte răsfăţaţi ai regimului, aşi ai cameleonismului şi imposturii, 

deveniţi acum pensionari ai propriei reputaţii, tip Mircea 

Dinescu sau Eugen Uricaru. 

Scrisul lui George Mirea , sub zodia unui realism rece, lucid, 

fără a neglija resorturile psihologice, are loc sub dicteul unei sacre 

revolte, a unei mistuiri lăuntrice mărturisitoare, greu de ţinut în frâu, 

de unde şi ironia amară, incisivă (syllogismes de l’amertume ?) sarcasmul 

şi pamfletul, dar care nu izbutesc să eclipseze oarece resentimente 

sau frustrări personale, o oarecare ostentaţie de tip 

enciclopedic, de unde şi eclectismul punerii în pagină, derivele digresive 

(întâlnite şi la case mai mari), oarece patetic românism à la 

Alecu Russo sau Nicolae Bălcescu, truisme sau preţiozităţi tip confesionez, 

anulatoriu, fiinţala mea recunoştinţă, şoc palpitativ, unicatul 

meu coleg, serviciile urbanităţii (mai corect ar fi urbanismului, 

n.n.). 

George Mirea îşi justifică opţiunea de a nu deveni membru al 

Uniunii Scriitorilor, deşi era superîndrituit ca autor a peste zece volume, 

ce-i drept fără un răsunet special ( spicuim: “Junimea-implicaţii 

lingvistice”, 1983, monografie; “Vine o zi când...”, 

2000, roman; “Perenitatea culturii...Perenitatea lecturii…Perenitatea 

criticii...”, 2002, eseuri ; “Clipă, 

rămâi...”, 2004, critică şi eseistică literară) şi doctor în 

filologie din 1979 ( sub auspiciile prof. D. Macrea) 

prin cunoaşterea detaliată a unor oameni de la vârf, 

scene şi episoade tipice pentru un climat toxic, ceea 

ce îl face să scrie cele mai radicale, caustice pagini 

care au radiografiat vreodată această instituţie : 

“iunie 2005. Conferinţa Naţională a Scriitorilor.Cea 

mai jalnică şi degradantă adunare/adunătură la care 

am asistat ! (…)o cloacă inexpugnabilă, oripilantă 

sub aspect etic” . 

O adevărată obsesie vituperantă are George 

Mirea faţă de personajul N.Manolescu, căruia i se 

acordă aproape 10 pagini ( 114-115, 191-196, 348- 

350). Este vorba de o veritabilă diatribă, justiţiarul 

probându-şi acuzele cu documente de istorie literară, 

citând copios paragrafe întregi din presa vremii 

(“Contemporanul”, în special, din anii şaizeci). Iată-l 

pe G.Mirea mânuind necruţătoarea-i spadă : “N:M. – 

unul dintre cei mai vajnici bolşevizatori ai literaturii române în primul 

lustru al deceniului şapte al secolului XX (v. Literatura română de 

azi, de D. Micu şi N. Manolescu, Ed. Tineretului, 1965), acum proaspăt 

autolaureat cu Premiul Anonymus (50 de mii de dolari (…)”. Judecîndu-l, 

autorul nu uită să o facă în numele aceleiaşi iubiri de 

oameni şi de Dumnezeu care i-a pecetluit viaţa, parabola umană 

şi literară. 

Spre o mai deplină edificare, mai dăm un citat produs de 

George Mirea :”Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre 

este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă 

a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii 

sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult 

mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate(…) 

Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre 

îi revine- aşa cum spunea tovarăşul Gh.Gheorghiu-Dej la 

Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24. I.1962 – misiunea 

de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire 

la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea 

omului nou, a moralei socialiste...” Incredibil, acest text demn de M. 

Novicov sau Sorin Toma,, este semnat, negru pe alb, de tânărul N. 

Manolescu, ce se erijează într-un vajnic megafon de comandamente 

ale PMR şi îndrumător întru estetica realismului socialist care 

au fertilizat produse propagandistice semnate Veronica Porumbacu, 

Nina Cassian, Victor Tulbure, Emil Galan, Eugen Frunză, Petru Dumitriu 

(“Drum fără pulbere”, “Pasărea furtunii”), Marin Preda (“Desfăşurarea”) 

etc. 

În acelaşi spirit pamfletar sunt tratate “memoriile octogenarei 

“ Ninei Cassian:”O invităm vară de vară la Neptun (probabil cu o 

cursă Charter!). O premiem. Îi tipărim cu fonduri de la F.C.R. şi mai 

recent de la I.C.R. Să-l tot fi cântat pe Stalin ! (…) Rosinanta octogenară 

îşi retrăieşte intens nu lirismul ei de trei parale ori de două, 

ci aventurile ei erotice, antologice, walpurgice, cu şi cu şi cu…(…) 

î

Artistul revoltei 

Vreme de patru decenii, artiştii revoltei s-au dat la fund. 

Odinioară revolta era foarte profitabilă. Organizate pe ascuns, 

sau pe faţă, revoltele erau adulate de cele mai luminate minţi ale 

vremii. De la Rousseau, Barbuse, la alţii… Apoi n-a mai fost nevoie 

de ei, revoltaţii. S-au trezit fără de veste izolaţi, într-un fel de cuşti 

fără gratii. Se plimbau tăcuţi de la un râu la altul, de la un munte la 

altul şi tăceau. 

Mulţimea le întorcea spatele. Din când în când, publicul mai 

arunca o privire în cuştile fără gratii, zeflemisindu-i pe cei ce fuseseră 

cândva spaima mapamondului. Milioane de priviri treceau apatic, 

peste cuminţenia subită a revoltaţilor. Iar atunci când vreunul 

dintre ei îşi pierdură cumpătul şi se revolta, îi aruncau câte un sac 

de merinde, îndemnându-l să urle mai tare. Sperau să-i vadă pe 

toţi alăturându-se. Dar rămâneau dezamăgiţi. Şi-n lipsă de altceva 

începeau să arunce cu decoraţii în pieptul acelora ce fusese cândva 

copii revoltei. Ba îi primeau şi în saloanele lor, momindu-i cu 

bunătăţi şi fineţuri ispititoare. Şi se bucurau când liderii revoltaţilor 

cuminţiţi se întorceau între confraţi şi se dedau la tot felul de ospeţe 

necuviincioase. Ba pentru a le face în necaz, veneau ei înşişi, ca 

buni vecini ce erau, şi pretindeau marafeturi, titluri şi onoruri costisitoare, 

încercând în fel şi chip să-i determine pe artiştii revoltei la 

o nouă revoltă. 

Iar când stratagema nu le reuşea, turbau de necaz. Şi cum 

era să nu turbeze. În locul unde artiştii revoltei erau zmei odinioară, 

ar fi putut fi ei înşişi stăpâni. Şi ce de bogăţii mai erau în acele locuri. 

Adevărate edenuri lăsate pe mâna unor neisprăviţi de foşti artişti 

ai revoltei. Şi-atunci se hotărâră. Trebuiau păcăliţi cumva. Mai 

întâi cu filme şi cărţi. Apoi cu ţigări şi băuturi fine, apoi cu tot felul de 

lucruri strălucitoare. Azi aşa, mâine aşa, artiştii revoltei începeau să 

se trezească. 

Mai întâi se treziră în ei instinctele. Cel erotic în primul rând. 

Adică de să nu aibă şi ei case de toleranţă?! Şi de ce să nu fie ei 

înşişi beneficiarii pulpelor frumoase şi goale văzute prin filme? 

Apoi instinctul de proprietate. De ce să nu aibă şi ei câte o fabrică, 

aşa să fie? Alţii cum de aveau?! Ce să facă ei cu un apartament? 

Nu era mai bine să ai o uzină? Sau, de ce nu, o televiziune, 

câte un ziar sau chiar mai multe la un loc? Azi aşa, mâine aşa şi revolta 

din ei se făcea tot mai mare. Au început din nou să trezească 

interesul vecinilor, care au încetat să-i mai firitisească pe lideri. Apoi 

au continuat să ia măsuri de stimulare a revoltei. 

Au trimis bani şi i-au dotat cu mijloace tehnice menite să sporească 

eficacitatea revoltei. Iar când spectacolul era gata, au tras 

de sforile cortinei. Reprezentaţia a fost desăvârşită, ba chiar su- 

Victime nu erau doar “trăpaşii bărboşi de la malul mării, ci şi tineri 

imberbi începători în ale poeziei”. Însăşi casa de creaţie de la Pelişor 

a adăpostit amorurile tinerei nimfomane staliniste cu mai vârstnicii 

Marin Preda sau...Ion Barbu. De pana pedepsitoare a lui 

George Mirea are parte până şi Elie Wiesel (n.1928), cel din admirabilele 

sale “Memorii” şi care îşi dă în petic prin tentaţia de a culpabiliza 

întregul popor român pentru deportarea evreilor din 

Transilvania… ocupată de trupele fascistoide ale lui Horty (“senilitate, 

rea credinţă, antiromânism, împins până la primitivism agresiv, 

grotesc?! )”. În schimb, în Paul Goma recunoaşte “cel mai 

important şi real disident căruia i se refuză şi azi cetăţenia şi revenirea 

în ţară”. Aceeaşi boală incurabilă de care suferă, dragostea de 

oameni, îl face pe George Mirea să scrie despre duplicitatea şi metamorfoza 

lui Octavian Paler, ataşat cultural la Roma sub Gheorghiu-Dej, 

parlamentar sub Ceauşescu, director al ziarului « Romînia 

liberă », decorat cu multiple ordine şi medalii, : “Un scriitor de mari 

profunzimi şi autentic talent. Stăpân pe tainele şi frumuseţile limbii 

române, cu nemăsurată putere de muncă. Cum a putut un om cu o 

inteligenţă sclipitoare şi cu un talent uriaş să joace jocul minciunii şi 

să se lase manipulat ?”. Iubitorul de Eminescu ( vezi “Eminescu. În 

durată eternă” (100 de poeme la centenarul trecerii Poetului în eternitate), 

selecţie şi studiu introductiv de Geoge Mirea, Ed. Eminescu, 

1989) nu putea să nu denunţe necontenita cabală antieminesciană, 

precum şi diversiunea numită raportul Tismăneanu de condamnare 

nu a comuniştilor din rândul cărora au făcut parte chiar iniţiatorii şi 

raportorii, ţine să nuanţeze autorul, ci a comunismului. 

Asumarea trecutului înseamnă recunoaşterea că nu 

am fost îngeri (autorul însuşi recunoaşte că nu a fost un opozant politic, 

dar nici un “pupincurist” precum răpostaul său coleg Eugen 

Preda) ; nimeni nu e de tot neprihănit (Sf.Pavel) ţine să amintească 

ESEU 

blimă. Focurile de artificii şi focurile 

în general, au fost de-a dreptul 

dramatice. Gratiile invizibile au 

fost suspendate. O mulţime de stipendii 

au năvălit peste munţi şi 

peste ape, în ceea ce fusese cândva 

o cuşcă pentru artiştii revoltei. 

Iar când cortina a căzut din nou, 

când spectacolul s-a sfârşit, artiştii 

s-au privit stupefiaţi. Nu le 

venea a crede. Ei, vechi artişti ai 

revoltei, acuzaţi. Acuzaţi de perioada 

resemnării. Acuzaţi de pactizare. 

Acuzaţi de lipsa unei 

revolte după tipicuri şi programe 

prestabilite. Acuzaţi de lipsă de 

originalitate. Acuzaţi, acuzaţi şi iar Gheorghe Neagu 

acuzaţi. Vecinii le retraseră subsidiile. 

Gratiile coborâră din nou. De 

data asta erau vizibile şi impuse de ei. Emisari cinici şi orbi veneau 

să-i vadă. Se plimbau printre ei, impunându-le noi şi noi restricţii. Artiştii 

revoltei îi priveau uluiţi. Nu le venea a crede că noii lor stăpâni, 

noii valorificatori ai revoltei lor, îi priveau ca pe nişte exponate curioase. 

Simţeau gratiile cuştii, mai puternic decât pe cele care şi le 

autoimpuseră. Dacă până atunci erau curtaţi, acum ei, artiştii revolte, 

erau priviţi ca nişte relicve nedorite. 

Niciun vecin nu-i mai dorea, dar toţi îi vroiau supuşi şi ascultători 

faţă de noile interese. 

Vizitatorii se răreau. Alimentele aşişderea. Pentru că ei, artiştii 

revoltei, nu concepeau să muncească. Cât fuseseră între ei, trăiseră 

care cum se putuse. Acum nu mai erau între ai lor. Acuma 

asistau neputincioşi la materializarea poftelor celor mari şi puternici, 

care înspăimântaţi de recesiunea economică proprie, se îndreptau 

cu ochi lacomi spre sărăcia lor aparentă. Cei puternici 

vroiau să-şi salveze pieirea tot pe seama lor. O mai făcuseră, atunci 

când artiştii revoltei fuseseră sacrificaţi propriilor idealuri. 

Apoi interesul public faţă de artiştii revoltei scăzu. Erau tot mai 

puţini aceia care veneau să-i vadă şi să-i încurajeze. Acum, nimeni 

nu mai avea interese să-i susţină. Ar fi fost în defavoarea susţinătorilor 

de interese ciudate. Cu fiecare zi, numărul celor interesaţi de 

soarta artiştilor revoltei scădea. Până când, cineva, care făcuse 

parte din rândurile lor, constată că nimeni nu le mai acorda nici un 

interes. Degeaba se întrebă el şi-i întrebă şi pe ceilalţi. Nimeni nu 

putea să-i lămurească. Apoi cu mult mai târziu, când pentru punerea 

în scenă a unei noi răzvrătiri, cineva şi-a adus aminte de ei şi ia 

căutat, a fost zadarnic. 

Nimeni nu-şi mai aducea aminte măcar, să fi existat asemenea 

meseriaşi. Şi-atunci pe planetă s-a instaurat fericirea veşnică… 

autorul, şi totodată nu uită să precizeze ”că talentul nu garantează 

şi moralitatea”. Alternanţa trecut/prezent, timpul pierdut/tipul regăsit 

într-o sincronie a evenimentelor, aşa cum se învălmăşesc în memoria 

afectivă, involuntară, despotică este arta narativă a acestei 

cărţi de introspecţie şi ecografie a eului profund, a personalităţii încă 

nedevolate public. Maestru al stilului incisiv, George Mirea este şi un 

artist al apologiei în sensul benign al speciei retoricii clasice. Remarcăm 

din cele zece medalioane ale recunoştinţei, pe cele dedicate 

P.S. Gheorghe Gherasim, episcop de Vâlcea (de care autorul 

este legat aproape ombilical), lui Alexandru Philippide, Ioan Ţepelea, 

Doru Moţoc etc. Extrem de interesante ni se par consemnările 

de călătorie ale autorului, tot atâtea prilejuri de a-şi proiecta meditaţiile 

la nivel cosmic. Moscova, Pekin şi Marele Zid Chinezesc (anii 

şaptezeci) presupunea aproape obligatoriu revelaţia marilor oraşe 

din estul SUA; tabloul ar fi fost incomplet fără vestul Americii cu 

Marele Canion, cu oraşele San Francisco, Las Vegas, Reno, ceea 

ce îl determină pe scriitor să zboare la 76 de ani peste Atlantic spre 

a pipăi cu ochii Pacificul şi deşertul Nevada. Face o inedită analogie 

între Cara-su (Valea Neagră), fostă a morţii, devenită canalul 

navigabil Dunăre-Marea Neagră, şi Death Valley din Parcul Naţional 

South Nevada. 

Prin aceste Memorii...”ficţionale” George Mirea probează 

faptul că are conştiinţa unui luptător, idealul său fiind înainte 

de toate unul de conţinut etic şi moral. Încheiem aceste rânduri 

deloc întâmplător printr-un citat din I.D. Sârbu, de o expresivitate 

unică, şi care ar putea fi nu doar moto la această carte, ci şi deviza 

omului şi scriitorului George Mirea: “Sunt şi rămân ale noastre 

numai operele şi faptele pentru care murim. Numai ţara pentru care 

murim e ţara noastră, numai onoarea pentru care murim, este onoarea 

noastră. 


MAEŞTRI 

În continuarea demersului meu pentru aflarea adevărului în 

cazul Ivănescu redau Scrisorile lui Cezar Ivănescu către Preşedintele 

USR, Ambasadorul României la UNESCO, domnul Nicolae 

Manolescu. 

I) 

1. 02. 2008 

Domnule Preşedinte 

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog 

să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor 

româneşti notificarea care urmează. 

Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din 

conducerea USR am făcut un demers oficial la 

CNSAS pentru a fi invitaţi să ne vedem dosarele 

din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie 

oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta 

Securitate ca poliţie politică. 

CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, 

nici nu m-a invitat să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, 

nici nu mi-a comunicat în mod oficial printr-o 

decizie, aşa cum prevede legea, punctul său de 

vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, 

lucru pe care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările 

se fac pe adresa USR, şi până în clipa de 

faţă nu am primit nimic din partea CNSAS. 

Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, 

ora 16:00 agenţia de ştiri NewsIn citînd „surse din 

cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care 

eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia 

„Cezar Ivanescu a făcut poliţie politică“. 

Trăind într-un stat democratic, de drept, consider că toate organele 

statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale 

în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat 

să transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul 

prevăzut de lege. Întrucît, repet, nu am primit oficial o decizie, 

anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR pînă joi, 

7.02.2008 [termen prevăzut de lege – n.n.], decizia respectivă voi 

acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum 

şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe 

care eu o calific drept „zvon calomnios“. 

Cu cele mai nobile sentimente. 

1.02.2008 Cezar Ivănescu, Bucureşti 

II) 

4.02.2008 

Domnule Preşedinte Nicolae Manolescu 


să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor 

agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care 

urmează. 

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i 

declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru 

al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de 

televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând 

textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu 

Securitatea. 

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate 

de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de 

presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la 

funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă 

asasinarea mea. 

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 12:00, 

să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în 

Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi 

obţine următoarele: 

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să 

reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ 

(deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu 

Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la 

Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ 

defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; 

faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul 

campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut 

4872 

Moartea lui Cezar 

CRONICA ADEVĂRULUI (VII) 

Clara Aruştei 

dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi 

Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase 

dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi 

de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica 

nici pe d-voastră, nici USR în această afacere). 

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu 

pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea. 

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea 

mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte 

persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat 

în aceleaşi circumstanţe. 

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare 

personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând 

precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la 

Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi 

membri ai Colegiului CNSAS. 

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru 

Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea 

lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al 

USR. 

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această 

notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului 

„Steaua României“, în calitatea mea de Comandor 

al mai sus-numitului Ordin. 



III) 

(Am încercat să public această scrisoare după 

moartea lui Cezar Ivănescu. Nu a fost posibil. Am 

primit în schimb răspunsuri încurajatoare: „suntem 

alături de dvs., vă susţinem, vă dorim succes, adevărul 

trebuie spus, nu vă lăsaţi...“ mă abţin de la alte 

comentarii, dar sunt obligată să notez faptul că o 

schizoidie cumplită domină societatea actuală... trebuie 

să ai mult sânge rece ca în timp ce practici cenzura 

pe faţă să te prefaci a fi emisarul libertăţii de 

expresie! – n.n.). 

6.03.2008 

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu 

Subsemnatul Cezar Ivănescu, domiciliat în Bucureşti [...], 

membru al Consiliului USR, director al Editurii Junimea, Iaşi, Bd 

Carol I, nr. 3-5, tel./fax 0232/410 427, Comandor al Ordinului 

„Steaua României“, vă reproduc în întregime primele două scrisori 

pe care vi le-am adresat în 1.02.2008 şi 4.02.2008, precum şi Comunicatul 

Comitetului Director al USR. 

Domnule Preşedinte 


să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor 

româneşti notificarea care urmează. 

Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din conducerea 

USR am făcut un demers oficial la CNSAS pentru a fi invitaţi să 

ne vedem dosarele din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie 

oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta Securitate 

ca poliţie politică. 

CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, nici nu m-a invitat 

să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, nici nu mi-a comunicat în 

mod oficial printr-o decizie, aşa cum prevede legea, punctul său 

de vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, lucru pe 

care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările se fac pe adresa 

USR, şi până în clipa de faţă nu am primit nimic din partea 

CNSAS. 

Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 

agenţia de ştiri NewsIn citând „surse din cadrul Colegiului 

CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, 

conform căreia „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“. 

Trăind într-un strat democratic, de drept, consider că toate organele 

statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale 

în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat 

sa transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul 

prevăzut de lege. Întrucât, repet, nu am primit oficial o decizie, 

anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR până joi, 

7.02.2008, decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul 

CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi 

persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept 

„zvon calomnios“. 




Lumea teatrului lui Matei Vişniec 

- o lume zugrăvită în simboluri 


Clienţii – umbre din „Negustorul de timp” implică simbolistica 

umbrei. În tradiţia românească există o credinţă conform căreia zidirea 

umbrei în temelia unei clădiri va duce la moartea fizică a persoanei 

căreia îi aparţine, în timp ce umbra va deveni paznicul 

creaţiei pentru care a fost jertfită. În acelaşi timp, „considerată imagine 

a sufletului, umbra reprezintă dublul omului, un fel de fiinţă astrală 

care îşi continuă existenţa şi după moartea materială” 1 . Legată 

mai ale de această ultimă semnificaţie, prezenţa clienţilor-umbre în 

barul lui Bruno ne avertizează asupra morţii lui Liviu Dorneanu: deşi 

nu-şi dă seama de acest lucru, acesta începe să se simtă bine între 

umbre, trecând fără s-o ştie pe tărâmul umbrelor. 

La jertfa în numele creaţiei, dar mai ales în numele libertăţii totale, 

trimite şi umbra lui Cioran din „Mansardă la Paris cu vedere 

spre moarte”. Personajul însuşi mărturiseşte într-un final dramatic: 

„Vedeţi...Umbra mea a rămas la Sibiu...De când am plecat, umbra 

mea se plimbă în fiecare noapte pe străzile Sibiului...Iat-o, e umbra 

mea...În timp ce eu mor încet la Paris, umbra mea umblă haihui prin 

Sibiu...Nimeni însă n-a ştiut că în Franţa n-am avut umbră, că 

umbra mea nu era cu mine...”. La simbolistica jertfei se adaugă şi 

cea a dublului. Din această perspectivă, toată viaţa lui Cioran – inclusiv 

toată creaţia sa – se vădeşte a fi o permanentă călătorie în 

căutarea propriei umbre, pentru a-şi reface întregul originar. Abia 

atunci călătoria se poate sfârşi, iar marele neliniştit îşi poate găsi liniştea 

, împăcarea şi, de ce nu, libertatea ... 

O nouă conotaţie a acestui simbol este atinsă în „Hotel 

Europa complet” când umbra fiului mort şi neîngropat după ritual 

bântuie locurile familiare şi vorbeşte cu tatăl său. Graniţa dintre lumi 

este relativă, doar mama nu poate depăşi această graniţă decât 

atunci când îşi găseşte fiul. 

Tot ca o umbră apare şi Fiica întoarsă acasă. E oare moartă 

şi ea? Sau ororile pe care le-a trăit i-au ucis încetul cu încetul spiritul 

transformând-o într-o moartă – vie. 

Ca element simbolic, cheia apare atât în „Mansardă la Paris..” 

căt şi în „Omul cu o singură aripă”. Conotaţiile sale duc spre permiterea 

sau interzicerea accesului, deoarece cheia încuie sau descuie 

o uşă dintre două lumi, dintre două dimensiuni sau pur şi 

simplu dintre două camere. A găsi cheia potrivită – la momentul 

oportun - şi a şti când şi cum s-o foloseşti devine mai important în 

piesele lui Matei Vişniec decât cheia însăşi. Ceea ce o face echivalenta 

unui cod. Descifrarea acestuia permite accesul. Cheia pe 

care o deţine Cioran poate încuia toate uşile dar nu deschide decât 

una singură. Inconştient, se pare că acesta deţine codul: mai întâi 

trebuie să rupă toate legăturile cu viaţa pentru a putea păşi liber în 

moarte... E, oare, codul scris în subconştientul fiecăruia şi care este 

accesat de apropierea eternităţii? Întrebarea rămâne deschisă... 

Omul cu cheile din „Omul cu o singură aripă” completează 

sensul prin ideea că fiecare cod are un termen limită pentru a fi descifrat. 

Altfel ... e prea târziu. „Aşa se întâmplă întotdeauna. Când ai 

cheile... e prea târziu...” constată el însuşi. 

Simbolul cheii apare strâns legat de cel al uşii. Spre deosebire 

însă de Eliade, la care uşa era „punct de plecare şi sosire, legătură 

între lumi” 1 , în „Mansardă la Paris...” uşa deschide un drum cu 

acces unic. 

Într-o semnificaţie asemănătoare se înscrie fereastra. Fiind şi 

ea un punct de legătură dintre două lumi, sensul său principal vizează, 

prin deschiderea pe care o oferă, accesul spre lumină, spre 

libertate, spre lume, posibilitatea de a depăşi , chiar de a sparge, 

barierele izolării. O piesă ca „Ţara lui Gufi” ne spune că uneori nu 

e nevoie de o uşă pentru a scăpa din închisoare. E suficientă o fereastră 

prin care visele tale să-şi ia zborul. Fereastra din „Văzătorule, 

nu fi un melc!” e un avertisment referitor la pericolul insinuării 

orbirii în lume, iar în „Caii la fereastră”, Mesagerul opinează: „Părerea 

noastră este că ferestrele reprezintă o posibilitate sigură de 

a lua legătura cu realitatea.”, ceea ce sugerează că dincolo de fereastră 

te poţi ascunde de realitate, de tragicul cotidian. 

O cale de evadare sau de evitare a aceluiaşi tragic cotidian e 

cântecul. Venind de undeva „din străfundurile unei suferinţe ancestrale”, 

cântecul murmurat de fata din „Hotel Europa complet” pe care 

războiul a condamnat-o la prostituţie – un fel de moarte vie, reluată 

zilnic ca într-un coşmar înscris într-o buclă temporală – este utilizat 

de aceasta ca o armă de apărare magică împotriva agresiunilor. 

Stranietatea lui îi îndepărtează pe agresori trezindu-le memoria 

DIN CULISE 

unor sentimente ascunse de mult 

timp – poate de prea mult timp – 

în spatele unor măşti ale durităţii 

şi lipsei de milă care au devenit 

acum un mod de trai asumat, ducând 

la dezumanizare („Ia te 

uită... Făcut-ai glas... Mă Europa 

Shengen, tu vrei să-mi rupi 

inima... Fir-ai dracului, cu cântecu' 

tău...” – o apostrofează Peştele 

pe fată). Această dezumanizare o 

remarcă Godot în „Ultimul Godot”. „Cine mai ştie azi să poarte o 

mască?” se întreabă el retoric, ca un îndemn la meditaţie. Nu 

cumva oamenii nu mai ştiu să poarte o mască pentru că au devenit 

ei înşişi nişte măşti ce ascund adevărata faţă a umanităţii. 

Bocetul (îl întâlnim în „Mansardă la Paris...” şi „Hotel Europa 

complet”), pe lângă rolul său pur ritualic, se poate înscrie în aceeaşi 

dimensiune semantică fiind un mod de a depăşi realitatea morţii 

celor dragi. Alungând durerea celor rămaşi, bocetul îi însoţeşte pe 

cei plecaţi pe drumul fără întoarcere ca o ultimă mărturie a vieţii. 

Calul apare ca un mesager al morţii, al destinului implacabil, 

exercitându-şi funcţiile de călăuză şi de mijlocitor”. 

Să nu uităm că, într-un cadru ce poartă amprenta modernităţii, 

există şi elemente simbolice ce ţin de această epocă. Aş enumera 

aici: fotografia şi aparatul de fotografiat, valiza şi luneta sau 

telescopul. 

În „Negustorul de timp”, în „Mansardă la Paris cu vedere spre 

moarte” şi în „Văzătorule, nu fi un melc!”, fotografia este, înainte de 

toate, un simbol al timpului suspendat, al amintirii ce se sustrage, 

prin încremenire, tiraniei efemerului. În „Mansardă le Paris...”, însă, 

fărâmiţarea acestora trimite la trecerea spre moarte prin distrugerea 

legăturilor cu viaţa. Aparatul de fotografiat devine, de la simbol 

al luptei împotriva uitării, un „instrument al locuirii în moarte” 1 şi un 

instrument de tortură. 

Valiza trimite la simbolismul cutiei care „închide în ea şi desparte 

de lume ceea ce este preţios, fragil sau periculos” 1 Cristina Bîndiu 

şi este importantă 

mai ales prin conţinutul ei. Întotdeauna, a deschide o cutie 

presupune a-ţi asuma un risc. Aşa că, din această perspectivă, se 

deschide o întrebare: ce risc şi-ar asuma Omul cu o singură aripă 

dacă ar deschide valiza din care se aude un zgomot ca de pasăre 

închisă? Valiza care le apare altora goală conţine ceva ce numai el 

poate descifra? 

Valiza din care se scurge firul de nisip, ca dintr-o clepsidră 

unidirecţionată pare să ascundă secretul veşniciei iar cea în care 

mama aşează hainele fiului ce pleacă la război va duce cu ea toată 

grija , spaimele şi speranţele acesteia. 

Luneta şi telescopul au rolul de a contribui la cunoaştere prin 

apropiere, prin detaliere, prin descriere amănunţită. Deşi, indiferent 

cât de puternic e un telescop, nu poate pătrunde dincolo de suprafaţă... 

Şi lista rămâne deschisă, aşa cum şi posibilităţile de interpretare 

ale fiecărui simbol pot fi mult mai multe. 

_____________________ 

1 Luc Benoiste, „Semne, simboluri şi mituri”, editura Humanitas, 

1995 

2 idem 

3 Bogdan Creţu, studiul citat 

4 idem 

5 Luc Benoiste, studiul citat 

6 Luc Benoiste, studiul citat 

7 Bogdan Creţu, studiul citat 

8 Doina Ruşti, „Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade”, 

edituraTritonic, 2005 

9 idem 

1 Doina Ruşti, „Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română”, 

editura Univers Enciclopedic, 2002 

1 Doina Ruşti, „Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade”, 

editura Trident, 2005 

1 Mircea A. Diaconu, « Teatrul interogativ », în România literară, 

nr. 39 din 29 septembrie 2006 

1 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, « Dicţionar de simboluri », vol 

I, Editura Artemis, Bucureşti, 1993 


CENTENAR 

Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleşu - despre 

unul autentic: Mircea Eliade 

4874 

Motto: “Aş vrea să pot scrie odată acest lucru 

grozav: teroarea istoriei este 

teroarea omului faţă de om (…). Viitoarele capodopere 

ale literaturii 

universale se vor crea pornind de la această 

terifiantă experienţă” 

(Mircea Eliade, 29 ian.1944) 

Aservit comandamentelor politice dinainte de 1989, Andrei 

Pleşu l-a “reconsiderat” pe Eliade într-un articol scris şi publicat prin 

1984-1985, cuprins în volumul post-decembrist Limba păsărilor 

(1994). Recenzând cartea apărută la fosta Editură Politică condusă 

înainte de 1990 de Valter Roman, tatăl premierului de după Revoluţia 

din decembrie 1989, George Pruteanu scria că autorul textelor disparate 

cuprinse în ea reuşeşte performanţa “să nu renunţe la comprehensiunea 

jovială chiar şi a adevărurilor solemne”. Rândurile lui 

Pruteanu denotă simpatia faţă de “angelologul” Pleşu, cum îi plăcea 

prin acei ani să fie numit. Dar si nivelarea materialist-dialectică încurajând 

“modul jovial” de înţelegere a adevărurilor solemne. După un 

an de frecventare a mediilor occidentale în calitate de ataşat cultural 

la Londra şi la Lisabona, Mircea Eliade observase că unii scriitori au 

tendinţa de a-şi însuşi “filozofia la modă a timpului în care trăiesc, chiar 

în aspectele ei cele mai sterile şi mai vulgare” (Jurnal, 29 mai1941). 

Pentru ca lucrările ştiinţifice ale lui Eliade să nu dăuneze materialismului 

şi nivelării culturale din comunism, ele au fost tipărite cu 

mare greutate şi multă parcimonie(1). La data “reconsiderării” istoricului 

religiilor, publicul românesc era foarte avid de Eliade. Poate de 

aceea în articolul său, spre a mai tempera spiritele înfierbântate de 

ecoul sucesului marelui Eliade, Andrei Pleşu plasează din start două 

neadevăruri crase, ambele cu vădite tendinţe manipulatorii în sensul 

micşorării realei aprecieri de care s-a bucurat (2) faimosul istoric al religiilor. 

De o certă vioiciune în exprimarea falsurilor şi a incoerenţelor 

ideatice menite a ilustra o aşa-zisă componentă sud-est europeană 

a gândirii lui Eliade, nomenklaturistului nu-i reuşeşte altceva decât să 

demonstreze duplicitatea culturii comuniste a cărei victimă predilectă 

a fost şi continuă să fie Mircea Eliade. 

Cum am menţionat deja, articolul debutează cu nişte informaţii 

bibliografice dubioase. “Primul text monografic dedicat, în Occident, lui 

Mircea Eliade a apărut în 1963”, notează Pleşu desconsiderând adevărul 

care nu era greu de aflat: deja în 1960 era apărută cartea lui 

Welbon, Image of Man, an anthropogeny by a Historian of Religions:Mircea 

Eliade (v. M. Eliade, Contribuţii biobliografice, de M. 

Handoca, 1980, pp.98-99). Pleşu scrie aceste lucruri făcându-se că 

nu ştie de cartea lui Handoca, aflată în majoritatea bibliotecilor publice 

din Bucureşti. Oricum, dacă cineva ar fi vrut să comenteze neadevărurile 

strecurate de el ca din întâmplare, teroarea ideologică permanentă 

determina refuzul articolelor cu accente critice, catalogate a 

priori drept “atac la persoană”. În plus, revistele importante se aflau 

sub controlul comuniştilor internaţionalişti, adică a grupării “literare” 

din care făcea parte Pleşu (v.Cartea albă a securitaţii, 1996). 

Desigur Mircea Eliade era perfect la curent cu duplicitatea 

acestei mafii literare care deţinea poziţile cheie în cultura română şi 

care amâna cât putea publicarea operelor sale. De aceea filosoful religiilor 

n-a ezitat să-i dea biografului său 3000 de franci francezi (v. 

Jurnalul) ca acesta să poată plăti în 1980 tipărirea volumului Mircea 

Eliade-Contribuţii biobibliografice, indiferent unde. Numai că această 

soluţie implica riscul desconsiderării cărţilor astfel apărute, şi atunci, ca 

şi acum. 

In fraza care succede primeia: “A urmat o destul de lungă tăcere, 

după care însă, începând din 1976 exegeza (…) a intrat într-o 

fază de acumulare galopantă”, atât partea cu “lunga tăcere”, cât si 

imaginarea unui moment -1976- în care situaţia s-ar fi îmbunătăţit sînt 

pure invenţii ale lui Andrei Pleşu care nu pot fi probate prin nimic. După 

1963 până la volumul din 1976 a lui Saliba nu a urmat nici o “o tăcere”, 

fie ea lungă ori scurtă, cum doreşte, prin cel de-al doilea neadevăr, 

a-şi induce în eroare cititorii fostul conducător a tinerilor 

comunişti din Institutul de Istoria Artei. 

Pentru că tezei de doctorat de la Northwestern University din 

1960, i-au urmat cartea americanului Altizer din 1963 (singura amintită 

de Pleşu), urmată şi ea de teza de doctorat despre Le Thème du 

Temps dans l’oeuvre de Mircea Eliade prezentată la Université catholique 

de Louvain în1965. Un an mai târziu apărea în Italia la Università 

di Bari o altã tezã dedicatã operei lui Mircea Eliade. In America 

s-a publicat în 1968 exegeza lui Schreiber, The value of History and 

of Iesus Christ în the works of Mircea Eliade, iar în 1969 apărea ma- 

siva lucrare de 460 p. (Myth and 

Symbol. Studies in Honour of 

Mircea Eliade) în care Eliade era 

omagiat de cele mai mari personalităţi 

ale timpului (G. Tucci, P.Ricoeur, 

G.Dumezil, G. Scholem, W. 

Mueller, E.Benz, U. Bianchi, 

E.Junger, G. Spaltmann, universitarii 

spanioli de origine română: 

Vintilă Horia, George Uscătescu şi 

scriitorii Emil Cioran şi Vigil Ie- Isabela Scraba 

runca, etc.). 

Myth and Symbol din 1969 - 

pe care auto-intitulatul “filosof al religiilor”(3) se face că nu-l ştie (cum 

“nu-l ştie” nici Editura Humanitas care în două decenii n-a avut timp să 

afle de existenţa volumului, pentru a-l traduce şi tipări în româneşte) 

-, a fost urmat în America de două teze de doctorat despre Mircea Eliade 

în 1970, trei în 1971, două în 1972 şi una la Toronto în 1973. Între 

1973 şi 1976 în Japonia s-au tradus şi tipărit în 13 volume operele 

marelui istoric al religiilor, desigur însoţite de felurite exegeze ale gândirii 

savantului. In 1974 s-au publicat trei doctorate despre Eliade la 

Louvain, unul la Otawa în 1975, alte două la Louvain în 1975, iar în 

1976 nu a apărut doar “Homo religiosus” in Mircea Eliade a lui Saliba, 

ci şi un volum de exegeză semnat de profesorul de la Universitatea din 

Roma, Leo Lugarini, Tema del sacro: R. Otto e Mircea Eliade. 

Aşadar de o “tăcere destul de lungă”, - pe care n-am greşi prea 

mult s-o numim “tăcere totală” -, nu poate fi vorba decât în ce priveşte 

receptarea ştiinţifică a operei de filosofia religiilor scrisă de un istoric 

al artei. Precizarea noastră nu ţine de biografia lui Pleşu. Ea are în 

vedere mai ales iubirea de frumos a acestuia. Intr-adevăr, acel opus 

magnum al său apărut în 2003 încântă privirea cu vrăbiile sale stilizate. 

Agăţate pe sârmă una lângă alta, cele trei înaripate se regăsesc 

cu precizie în susul fiecărei pagini din cele 280 ale cărţii: şi pentru bucuria 

artistică şi să nu se uite că este vorba de o carte Despre îngeri! 

In ce-l priveşte pe Eliade, numai în perioada celor 14 ani avuţi 

în vedere de Pleşu (între 1963 si 1976) despre numeroasele sale cărţi 

de istoria religiilor s-au scris vreo 20 de lucrări de doctorat în SUA, 

Canada şi Europa occidentală, fără a mai pune la socoteală studiile 

ample care i-au fost consacrate de diverşi autori occidentali în 6 volume 

colective apărute pe la diferite universităţi în această perioadă (v. 

M. Handoca, Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice, 1980, pp.100- 

101) asta desigur fără a considera că anul 1976 ar fi produs vreo 

schimbare în ritmul de apariţie a exegezelor la opera lui Eliade. 

Cum bine se ştie, dar se ocultează în mod răuvoitor, Mircea 

Eliade a fost membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a 

zece universităţi. Generaţii întregi au învăţat în Occident carte după lucrările 

lui. Marele istoric ale religiilor a fost permanent onorat de lumea 

academică pentru activitatea sa ştiinţifică. “Acumularea galopantă” 

(apud. Pleşu) a preţuirii sale ca istoric al religiilor a culminat cu tipărirea 

(post-mortem) la Macmillan (New York, 1987) a celor 8 volume 

duble la care profesorul de la Chicago a fost redactor şef: Mircea 

Eliade, The Encyclopedia of Religions (16 volume). Citarea culegerii 

de “studii omagiale publicată de H.P.Duerr” (unde există şi un articol 

scris de Culianu) ca un fel de culme atinsă în 1984, chiar un 

adevărat Everest al aprecierii de care s-a bucurat faimosul istoric al religiilor 

aduce o notă înveselitoare în articolul lui Pleşu. 

În fapt, prin toate onorurile academice care i s-au conferit, 

Eliade a fost răsplătit de confraţii săi de-a lungul întregii vieţi pentru 

profunzimea gândirii sale şi pentru reala îmbogăţire a patrimoniului 

de valori culturale a omenirii. Mircea Eliade nu este un produs al unor 

maşinaţii politice puse în funcţiune din timp. El n-a fost predestinat de 

alţii să ocupe o poziţie proeminentă. Eliade n-a ajuns la premii si onoruri 

pe criterii extra-culturale, într-o atmosferă de teroare ideologică 

exercitată constant în România ciuntită şi batjocorită prin inventarea 

limbii moldoveneşti, aşa cum s-a întâmplat cu Pleşu, fost membru de 

partid împins în faţă din cea mai fragedă juneţe prin publicarea primelor 

sale conspecte de istoria artei, la vremea când Ion Frunzetti 

(1918-1985) avea 53 de ani şi putea scrie cu mult mai mult folos pentru 

cultura românească, fiind din adevărata elită. Doar Andrei Pleşu, 

după trei decenii de mediatizare - de la debutul din 1971 cu acele notiţe 

din albumul Corot (Antologia şi traducerea textelor, selecţia imaginilor 

şi cronologia: ANDREI PLEŞU)-, continuă să fie un scriitor 

notoriu, dar, din păcate, cu o notorietate slab susţinută de operă. 



INTERVIU 

PĂCATUL TRADUCERILOR NEPROFESIONALE 

Eugen Evu: Dragă George Roca, în calitatea ta de 

scriitor român stabilit de mult timp în Australia, dar extrem de 

prezent în viaţa literaturii şi culturii noastre pe toate meridianele, 

iar pentru mine fiind de departe cel mai valoros, competent 

şi inimos până la disperare, colaborator - redactor la 

revista Agero cât şi la numeroase reviste pe hârtie tangibile 

sau virtuale, te rog să opinezi despre problema traducerilor 

literare: celor din română în alte limbi şi viceversa. 

George Roca: Stimate Eugen, răspund direct şi franc 

la… chestiunea asta arzătoare aflată la ordinea zilei: problema 

traducerilor scrierilor literare româneşti într-o limbă 

străină devine din ce în ce mai acută, cu un impact negativ 

pentru literatura noastră… Traducerile neprofesionale le consider 

un lucru de prost gust, un compromis, făcute cu scopul 

de a arata lumii că (cică!) faimosul poet român (cică, din 

nou!) a devenit citibil şi în alte limbi! Dar conform traducerilor 

scrie ca draku! De ce? Deoarece, de fapt traducătorul traduce 

ca draku! (am scris „draku” cu kapa pentru a îl arăta şi 

mai negru decât este!) 

Eu vorbesc – scriu bine în engleză, italiană, maghiară 

şi binişor în franceză, germană, rusă şi spaniolă..., dar nu maş 

încumeta să traduc operele unui român în nici una din limbile 

cunoscute. De ce? Pentru că aceste 

traduceri nu se ridică la nivelul valoric a lucrării 

din limba română. Şi atunci, în loc să 

facă un bine scriitorului român, totul apare 

ca un compromis deoarece cititorul judecă 

ceea ce a scris traducătorul... nu ce a scris 

adevăratul autor. De aceea nu mi-a plăcut 

să promovez niciodată traduceri la revistele 

cu care colaborez. 

Egoul românilor le spune că după 40 

de ani de „cortină de fier”, a venit vremea 

când este permis orice pentru a deveni faimoşi 

peste hotare! Vor să fie internaţionali! 

OK! Înţeleg! Dar cu ce reprezentanţă? Sau 

traducători de alde moş Gulie care stă la 

Paris de douăşdeani şi face pe literatul bilingv, 

sau cu Gogu Ruptură care a ajuns în 

Italia pensionar şi care din lipsa de ocupaţie 

s-a apucat de traduceri... dar româna a 

uitat-o pe jumate, iar italiana nu a învăţato 

decât la nivel de grădiniţă. 

Aceşti doritori de notorietate universală, ar trebui să se 

zbată în primul rând să devină cât mai naţionali, să vină străinii 

şi să se batăsă-itraducă. Imediat îmi vor sări mulţi în cap! 

Da, dar noi suntem o ţară necunoscută, pusă la index, şi nebăgată 

în seamă... Greşit! Sunt ţări mai mici decât noi, ţări 

africane, sau pierdute pe mapamond, şi de acolo răsar poeţi 

şi scriitori cunoscuţi de toata lumea, oameni care sunt traduşi 

de marile edituri, oameni care iau chiar premii de valoare, 

precum un Nobel. De ce Ohran Pamuk turku’ şi nu 

Oprea Papuc rumânu’? 

Şi apoi mai avem o mare problemă, lipsa de caracter, 

invidia şi defăimarea conaţionalului: „Cine, mă? Poetul Icsulescu 

să fie propus pentru un Nobiel? Sau Apăunescu, Cezarvănescu, 

Evulescu, Blandienescu, Carţărescu, 

Dinemircescu sau Ţepelescu? Păi măi? Aştia e toţi pătaţi! 

Apăunescu e prea gras şi doarme pe unde apucă, Cezarvănescu 

a murit de hemoroizi c-a făcut prea multă zarvă, Evulescu 

e prea slab şi are inel de corb, Blandianescu e cum e, 

Cărţărescu joacă toată ziua cărţi, Dinemircescu au cavitate 

bucală prea mare, iar colonelu’ Ţepelescu trăieşte în întuneric 

în colonia de la Beznea! Posibil că toţi au fost ori turnători, 

ori muncitori necalificaţi la furnalul Iepocii de Aur... căci dacă 

nu au fost, trebuie să fi fost ceva dubios cu ei. Le găsim noi 

o bubă! Or fi unelte ale capitalismului precum Gomescu, Pa- 

cepescu sau Semitescu!” 

Revenind la traduceri... Mai prietene, cum naiba să fie 

apreciat producătorul de literatură mioritica contemporană în 

străinătate când este deja compromis din start de de invidia 

colegilor capri-voisine-ni, care-i bagă scobitori în roate, şi 

apoi de nişte traduceri dubioase, de toata pomina, făcute de 

„alde literişti” care îşi caută şi ei un locşor prin păienjenişul literaturii.... 

şi cărora, scriitorul dornic de notorietate, le mai rămâne 

şi dator! 

Apropos, un talentat poet ardelean a făcut atâta tevatură 

cu un mare poet canadian, pe care l-a omenit, cinstit, 

purtat, corcolit, lăudat, tradus, şi scris despre el, iar acesta la 

rândul lui n-a binevoit să îi traducă românaşului nici măcar o 

poezea! Trăiască tradiţionala ospitalitate românescă! Unde 

draku ne este mândria! Am ajuns un neam de pliznaci sau de 

plezuroi? (de la englezescul please şi pleasure – vezi dictionar!) 

Nu trebuie să fim ostili, dar mai bine ne-am ocupa de 

sofisticarea şi rafinarea propriilor creaţii decât să tot lăudam 

şi să-i promovam pe unii şi pe alţii din străinătate - care până 

la urma ajung să creadăcăli se cuvine... că sunt aleşii domnului! 

Cum dăm de un scriitor cu un exotic „nume spaniol format 

din trei segmente” ne închinăm la el ca la viţelu’ de aur... 

iar pe-al nostru îl „facem cadavru de debara” şi ne debarasăm 

de el în grabă. 

Boala asta cu traducerile nu e numai 

la noi... Mai e valabilă şi la alţi ex-comunişti! 

Poate din dorinţa de-a se afirma internaţional. 

Este o mare greşeală! Nu cred că e o 

cale sănătoasă! Nu cred! De ce? Pentru ca 

totul este un compromis! Un compromis 

care pătează, un compromis care rămâne 

şi nu mai poţi scăpa de el niciodată! Aşa 

precum păcatele tinereţii! Aşa ca un tatuaj 

făcut la paisprezece ani! Dacă tu poet cunoscut 

în ţara ta, membru al Uniunii Scriitorilor, 

director de revistă, animator literar şi 

cultural, accepţi să fii tradus de un tercheaberchea, 

numai că acesta ştie o altă limbă 

decât a ta... atunci fii sigur ca această lucrătură 

te va arunca în găleata cu lături şi 

obscuritate... şi vei fi judecat şi de cititori! Iar 

dacă Dumnezeu te va ajuta să ajungi cunoscut 

mai târziu şi peste hotare, arguşii vor 

scoate fotografiile cu „nudurile slăbiciunii 

tale” şi le vor arata tuturor, numai aşa ca să 

nu ajungă capra ta, vecine-voisine, faimoasă! 

De ce să nu ia scriitorul român legătura cu un literat de 

aceeaşi talie cu el, dintr-o altă limbă - mă refer la valoare şi 

exigenţe estetice şi morale - căruia să îi propună să îi traducă 

lucrările? Desigur la rândul său, îi face un contra-serviciu 

traducându-i operele celuilalt în limba română. De la 

egal la egal. Încercarea moarte n-are! Mai mult ca sigur că va 

accepta. Iar în ecuaţie se poate introduce şi traducătorul păcătos 

doar ca mijloc de comunicare între cei doi literaţi! Dacă 

nu acceptă, se mai încearcă şi pe la alte uşi. S-ar evita şi în 

acest fel unul din aspectele degradării literaturii româneşti, 

fenomen despre care dealtfel şi tu ai scris iar eu am redactat 

şi promovat în câteva reviste de expresie românească. 

În incheiere, pentru a nu fi acuzat de ipocrizie, aş vrea 

să spun ca de curând am făcut grafica la două carţi de poezie 

– ediţie trilingvă, apărute recent la Bucureşti. Pe coperta 

a IV-a a fiecareia, am scris câteva simţăminte despre poezia 

autoarelor. Mea culpa! M-am referit acolo, de fapt, doar la 

varianta în limba română... care cu precădere mi s-a părut 

bună! Cele traduse în engleză şi franceză las să le judece 

cititorii! 

15 iunie 2008 

(Oare ce sfânt o fi murit azi, că nu scrie nimic în calendar!) 


JURNAL MONGOL 

4876 

ZBOR PESTE MĂNĂSTIRE 


BAARUUN-URT 

Zburăm spre Defileul de Sud. Printre lanţuri de munţi, în 

cale ne apar suficient de multişoare curente şi trâmbe de aer, 

în care ai senzaţia că te prăbuşeşti în gol. 

Avionul ne hurducă, cade o clipă-două în bulboanele vidului. 

Peste încă o oră, aterizăm în aimagul (orăşelul) Baaruun-Urt. 

De jur-împrejur, nu se văd decât liniile orizontului, şi 

doar, poate, colo, spre sud, abia de se conturează nişte creste 

montane pătulite de-a binelea. Localitatea în care poposim 

e destul de modestă ca înfăţişare, cu foarte, foarte puţină 

vegetaţie – vreo duzină de pomuleţi, tupilaţi pe lângă murii 

caselor care-i şi ocrotesc de năvala vânturilor-„horticultoare”, 

ce supun fragedele tulpiniţe la o adevărată gimnastică severă 

întru supravieţuire, fortificare, însă, nu o dată, frângându-le. 

Seară trist-dezolantă, ceva din atmosfera romanului lui 

Dino Buzzati „Deşertul tătarilor”. Norocul nostru că la hotelul 

care nu poate fi decât de adâncă şi puţin vizitată provincie 

este un fel de bufet-bucătărie unde, nu din primul foc al rugăminţii, 

poate ieşi la iveală o sticluţă. De vodcă, bineînţeles. 

În clasică formulă rusească: „na troih” („la trei”). Pentru că 

ghidul nostru, colegul Urinhe, e abstinent. Şi iată, ieşi colo, în 

marginea stepei, îngenunche cu faţa spre asfinţit. Probabil, 

sunt clipe de evlavie şi meditaţie mai speciale. Ale unui mongol 

get-beget. Îmi zic că un astfel de coleg nu poate să scrie 

prost, cel puţin – superficial. 

Baaruun-Urt este centrul administrativ al aimagului 

Suhe-Baatar. Aimagul ar însemna un fel de regiune, iar „a 

noastră”, în total, are o populaţie de circa 60 de mii de suflete, 

răspândite pe mai bine de 80 de mii de kilometri pătraţi. 

Calculaţi şi dumneavoastră cam ce densitate de populaţie 

iese... 

STEPA 

A doua zi, pornim în larg de stepă, spre iurte cu păstori 

de herghelii, turme şi cirezi, spre marginile Pustiului Gobi, 

spre hotarul cu China, în componenţa căreia intră şi Mongolia 

Interioară, spre... 

Însoţitor ne este Tzerekamjil, secretar al organizaţiei locale 

a societăţii de prietenie mongolo-sovietică. Dintr-un 

schimb scurt de fraze aflu că visul ghidului nostru este să-şi 

facă studiile în vreo şcoală superioară de partid din Moscova. 

Şi chiar se pregăteşte, cumva, pentru râvnita plecare: dat 

fiind că la hotelul nu prea mare şi mai nepopulat, în afară de 

prezenţele noastre, nu se afla un puct de schimb valutar, tovarăşul 

Tzerekamjil se oferea să schimbe tugrici (banii ţării) 

pe ruble, dacă avem de gând să procurăm ceva, de pe icicolo, 

de la micul bazar ce-şi are tarabele la vreo sută de metri 

de locul unde ne-am cazat. Adică, tânărul stepelor adună 

ceva ruble sovietice, de care va avea nevoie în Piaţa Roşie, 

la GUM, ŢUM, la talciokurile din Moscova... (În luna februarie 

1990, când a fost să ne reîntâlnim la Chişinău, unde venise 

într-o oarecare delegaţie, Tzerekamjil se grăbi să-mi comunice 

că deja şi-a luat gândul de la „înalta” şcoală de partid 

sovietică. „Se mai schimbă şi pe la noi câte ceva”, spuse.) 

Ni s-au pus la dispoziţie două maşini de campanie, jeepuri 

UAZ. În nici una din ele nu poţi intra fără ajutorul şoferului: 

mânerele portierelor sunt lipsă, cu intenţie: poate 

deschide, cu cheia, doar stăpânul vehicolului. În interiorul 

maşinii – ca în iurtă: covoraşe, bibelouri. Peste o oră-două, 

îmi dau seama că Batsihan, şoferul maşinii în care mă aflu, 

are un tic iremediabil: la fiece sută de metri parcurşi, ia o bucată 

de catifea („cârpă”, cum ar veni) şi, în plină goana maşinii 

prin stepa imensă, prinde a şterge iluzoriile fire de praf ce 

ar fi putut intra în cabină. De unde praf?! Pe scurt, curăţenie 

şi luciu de neînchipuit. Mai am a pricepe că, pentru aceste distanţe 

uriaşe, maşina e cu adevărat un odor de nepreţuit, din 

care considerent şi este întreţinută 

în condiţii optime, şi 

ceva mai mult, dacă se poate 

spune, precum un... trăpaş de 

rasă atât de drag sufletului 

mongol. Fetele care reuşesc 

să se mărite cu un şofer se 

consideră extrem de fericite: 

maşina le salvează de sihăstria 

şi patriarhalitatea stepei, 

le scoate din iurte şi din loca- Leo Butnaru 

lităţi inexistente pe hartă; localităţi... 

itinerante. 

Porniţi cu zorii în cap, 

pe răcoare, avem de parcurs circa 500 de kilometri până la 

somonul (un fel de sat, nu... peşte de Amur) Dargang. Dar şi 

platoul prin care gonim se numeşte Dargang. Aici, în nemărginire, 

vântul nu are piedici, nu întâlneşte obstacole, decât 

peria înaltă a ierbilor; precum nu le are, piedicile, nici lumina 

zenitului. Zbughit, din faţa jeepului fulgeră spre vizuinele lor 

sute, mii de popândăi, şoareci de stepă, de altfel – rozătoare 

destul de simpatice în comparaţie cu cele de pe la noi. Au în 

comportament mult... artistism! Un fel de... vedetism, întru a 

vedea, să zic: stând în funduleţele lor, cu lăbuţele-cârligele 

la piept, să privi, adică, pe cât posibil mai departe, de la înălţimea 

lor de 10-15 centimetri deasupra pământului. Unde mai 

pui că în Mongolia şoarecii simbolizează cam acelaşi lucru 

cu cel căruia europenii îi spun Cornul abundenţei. Exact invers 

decât la noi, unde şoarecii sunt consideraţi aducători de 

sărăcie... 

La un moment dat, după vreo două ore de goană, auzim 

că suntem claxonaţi de cei ce veneau cu jeepul din spate. Ce 

s-a întâmplat? Mda, situaţie puţin spus neplăcută... Pentru că 

ar fi cu repercusiuni diplomatice; de birocraţie interstatală 

între ambasada URSS şi autorităţile mongole. Pentru că, 

aflăm, V. Pieţuh sau a pierdut paşaportul sau – în cel mai bun 

caz! – l-a uitat în hotel. Astfel că dânşii se întorc spre Baaruun-Urt, 

iar noi rămânem să-i aşteptăm. Calculăm: cam două 

ore de adăstare. În stepă. Pe platou. Iar soarele se urcă tot 

mai sus, frige de-a binelea. Numai că durata de stupefacţie şi 

„asta e, n-ai ce-i face” duhul stepelor ne-o înjumătăţi: peste o 

oră, vedem că UAZ-ul goneşte îndărăt. Alarma se dovedise 

falsă: paşaportul lui Pieţuh nu se afla – cum de ajunse acolo? 

– decât în mâneca sacoului pus în spatele maşinii... 

Aşadar (aşa dar!), la drum! Din nou. La drum nou pentru 

noi. Oarecum bucuroşi că „pedeapsa” prin aşteptare ne-a 

fost redusă ca durată, ne putem deda contemplaţiei mai senine 

a jur-împrejurului. Postate enorme de terenuri verzi, castanii, 

brune sau sărături albicioase. Cum ar veni, platoul, 

stepa e porumbacă. Miros de năgară, sipică şi pelin. O fi şi de 

alte plante aroma, însă pe care noi nu ştim cum se numesc. 

Ba de o parte, ba de cealaltă a şleaului ăsta în toată natrualeţea 

lui – că doar n-o să-l pavezi, asfaltezi! – se perindă întrun 

spectacol fascinant herghelii, turme de vite cornute, 

şiraguri de gazele graţioase. Din vreme în vreme (sigur, se 

poate spune şi: din spaţiu în spaţiu) – câte o iurtă. Lungul 

drumului e... nesfârşit, astfel că am timp suficient să trăiesc 

revelaţia vreunor metafore. Cu iurte, să zicem: 


Se miră cei ce-n stepă sunt novici, 

Când văd prin vălurare de sipici 

Răsărind, nomadă, câte-o iurtă 

Ca de mumă cosmică o burtă 

Care naşte zilnic oameni vârstnici. 

Şi aceeastă goană prin imensiităţile stepei îţi trezeşte 

în suflet un adevărat sentiment de farmec faţă de mapamondul 

descătuşat din topografia hărţilor şi lăsat în deplină volnicie. 


CHIAR DACĂ… 

Dicţionarul general al literaturii române, vol I, îl declară pe 

Ion Beldeanu născut la 22 august 1939, la Zamostea, în judeţul Suceava. 

Aşadar, în vremuri istorice grele pentru destinul românilor. La 

cei 70 de ani ai săi, Ion Beldeanu lasă impresia că intruziunea brutală 

a anului 1939 în fiinţa noastră i-a marcat curba vieţii şi a creaţiei 

până la scrierile despre Bucovina şi până la cel din urmă volum 

de versuri, apărut anul trecut la Editurile Augusta şi ARTPRESS din 

Timişoara: Chiar dacă? 

Jubilaţia rafinată a metaforei din primele volume de versuri 

(Mirele pâinii, 1976, Bună seara, frumoasă poveste, 1981, Armura 

solară, 1983) este urmată de o metamorfoză în tăcere anunţând 

ceea ce a fost denumit „bacovianismul” celei de a doua etape de 

creaţie a scriitorului, izbucnindă în Lecţia de melancolie (1987) şi 

culminândă în Ceaiul de după execuţie (1999), Chiar dacă? (2008). 

Pana lui Ion Beldeanu s-a exersat temeinic în publicistică, reportaj, 

îndeobşte, trecând şi prin experienţa romanescă din Glontele de 

cucută (2001). În 1981, a făcut parte din gruparea care a fondat Cenaclul 

Suceava al Uniunii Scriitorilor, care va edita „Paginile bucovinene”, 

supliment al revistei „Convorbiri literare”. Din 1990, este 

redactor, apoi redactor-şef al prestigioasei reviste „Bucovina literară” 

şi lider al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, ajunse, recent (12 

noiembrie 2008), la venerabila vârstă de 70 de ani, cât are şi Ion 

Beldeanu, astăzi. 

Ca om şi lider, Ion Beldeanu nu este o figură prea comodă. 

Sentimentalismul său îmbracă forme aspre care pot crea o anume 

distanţă între el şi unii colegi de breaslă. Rămâne însă fidel unei 

verticalităţi morale, raţionaliste în exces, poate. L-am văzut de multe 

ori nemulţumit de ceea ce se-ntâmplă în societatea românească 

din ultimele două decenii, proiectând o perspectivă sumbră asupra 

viitorului acestei naţii. A scris pagini de un adevăr zguduitor despre 

Bucovina şi despre indiferenţa politicienilor noştri faţă de tragedia 

etnică a românilor bucovineni. Seria de trei volume Bucovina care 

ne doare (1996, 2002, 2007) a provocat un conflict diplomatic cu 

Ucraina distrugătoare de românitate, fapt care a dus la declararea 

persona non grata a autorului timp de cinci ani. Interiorizate şi sublimate, 

trăirile lui Ion Beldeanu dau un timbru original şi tulburător 

liricii sale. 

Critica literară şi-a focalizat obsesiile îndeobşte asupra generaţiilor 

’60 şi ’80, lăsând în plan secund pe şaptezecişti, deşi aceştia 

sunt mai numeroşi, cu o cotă de valoare foarte ridicată, cel puţin 

comparativ cu optzeciştii. În acest concert, Ion Beldeanu este unul 

dintre cei care presimt acut moartea poeziei şi a literaturii, în genere, 

moarte pe care o vor declanşa postmoderniştii şi o vor desăvârşi 

urmaşii direcţi din jurul anului 2000. Volumul său din 2008, 

care mi-a sugerat şi titlul acestor note aniversare, pare să se nu- 

ION BELDEANU - 70 

trească din apocalipsa fără glorie 

a culturii. Titlul Chiar dacă? este 

străbătut de o fericită ambiguitate 

tocmai prin prezenţa semnului întrebării. 

Spre deosebire de corabia 

lui Matei Vişniec, care se 

scufundă foarte încet, corabia lui 

Ion Beldeanu e în derivă acută: „şi 

corabia începu să se clatine/ izbindu-se 

de zidurile negre ale Cetăţii” 

(Nimic de zis) 1 . Ion Beldeanu 

mai numeşte corabia Provincie, în 

sens bacovian. Dar această Provincie 

este lumea însăşi. Theodor Codreanu 

În corabia lui de cuvinte, 

singurele care i se par a ţine de 

eternitate (Numai cuvintele), poetul adună „cioburi” de viaţă, ca un 

nou Noe, sperând într-o revenire a zorilor (Adunând cioburi). Altminteri, 

cele două poeme, în ordine inversă, deschid şi închid arhitectonica 

acestui volum. Poezia se refugiază, dispare în grundul 

Provinciei, chiar dacă poetul cârmuieşte o corabie de cuvinte: „Poezia 

rămâne departe şi nu înţeleg/ de ce nu-i mai aud vocea/ chiar 

dacă, chiar dacă…” (Când vine zăpada). Placiditaea Provinciei, una 

cosmică, ascunde o sfâşietoare tristeţe, ceea ce face credibilă poezia 

lui Ion Beldeanu. Poetul a devenit un copac izbit de securi, ameninţat 

cu moartea: „Am strigat: nu eu sunt copacul/ ce trebuie să 

cadă/ dar voi izbeaţi, izbeaţi fără oprire/ şi cerul continua să coboare” 

(Cei singuri). Într-un univers al fantasmelor, diriguit de filosofia 

postmodernistă a diferenţei perpetui, orice repetiţie este 

imposibilă, disipând identitatea fiinţei umane: „Nimic nu se poate 

repeta/ nici această privire sub care/ copacul începe să crească/ ei 

vor alerga spre ferestre/ precum desenele colorate// Cine eşti tu? 

sunt întrebat/ şi nu ştiu ce să răspund” (Când începe să respire dimineaţa). 

În lipsa lui de identitate, poetul…, chiar dacă…: „Dar el încă 

putea să ridice o catedrală/ chiar dacă enunţul acesta/ zăpăceşte şi 

iarba adormită/ aruncând-o în braţele strigătului” (Chiar dacă?). Catedrala 

poetului e ceea ce am numit, prin titlul unei cărţi, Duminica 

Mare a lui Grigore Vieru. Iar Ion Beldeanu zice: „Aceasta e ţara Duminicii/ 

eu îi aud glasul şi cuvintele/ ce i se topesc pe limbă/ Nimic 

nu-i veşnic/ nici tu, nici copacul sau copacii/ în care mi-am lăsat/ 

vechile imagini despre ereziile noastre// Numai cuvintele, doar cuvintele”. 

(Numai cuvintele). 

Sunt chiar ultimele versuri ale cărţii lui Ion Beldeanu, semn 

poate că în corabia Poetului se poate ajunge, călăuzit de dorul Eldòrei, 

în Paradisul de dinaintea căderii, cel din Cronica intrării în rai, 

tulburătorul roman al unui alt „şaptezecist”, Constantin Virgil Negoiţă 

(Editura Paralele 45, Piteşti, 2008). 

1 Vezi şi poemele Numărând corăbiile eşuate, I, II, pp. 23-24. 


HEPTAMERONUL 

PRIMA ISTORIE 

Nu ştiu de unde voi începe, aşa că voi începe cu mine. Vin, probabil, 

dintr-un neam de luptători, de călăreţi care descălecau ţinuturi necunoscute, 

deoarece am avut mereu în suflet dorinţa de a nu sta în 

acelaşi loc şi de a pleca mai departe. Dumnezeu, în schimb, vru altminteri. 

El m-a silit (dacă e acesta cuvântul) să rămân cât mai sedentar. 

Acum, gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că nu s-a întâmplat 

nimic deosebit în viaţa mea. Nimic deosebit! Sunt un exemplar excepţional 

al banalităţii, al mediei şi al normalului, în vreme ce sufletul îmi dă 

în clocot sperând cine ştie ce aventură ocultă şi extravagantă. Asta e. 

Prin urmare, am învăţat să ascult. Vecinul meu de la apartamentul 

45, fost ospătar, care s-a îngrăşat îngrijorător în ultimul timp, îmi 

tot relata istorii despre un prieten de-al lui de demult, căruia îi zicea Micul 

Mo, fiindcă ăsta e singurul nume sub care l-a cunoscut. L-am rugat să 

mă lase să-l înregistrez. Peste o săptămână m-am pomenit cu un plic 

unde scrisese următoarele: 

4878 

MICUL MO 

Timpul se apropie de sfârşit pentru mine şi n-aş vrea să plec de 

aici fără a istorisi cea mai mare faptă la care am fost părtaş pe această 

lume. Totul a început într-o zi de vară, când Inamicul şi-a chemat trei dintre 

cei mai puternici îngeri şi le-a zis: 

E vremea să porniţi la secerat. 

Trebuie să vă explic că omenirea se afla în mare suferinţă: banul 

era drogul şi idolul popoarelor, lăcomia, sexul, violenţa, minciuna triumfau 

în majoritatea sufletelor şi trupurilor; ce mai încolo şi încoace, de 

multă vreme Inamicul se dovedea un manager de mare succes. Totuşi, 

de fiecare dată mai rămâneau cel puţin 36 de drepţi în lume şi asta era 

un chin pentru Inamic, căci acei 36 de drepţi îi salvau pe toţi. Reprezentanţii 

negri, deghizaţi în oameni de cultură, oameni de afaceri, preoţi, 

politicieni, poliţişti, avocaţi şi câte altele (unii erau chiar cerşetori şi prostituate) 

băteau planeta în lung şi-n lat căutându-i pe cei 36, ca să le ia 

gâtul. Uneori reuşeau, dar reuşeau cu întârziere, fiindcă până ucideau 

unul, se ivea altul, iar această situaţie îi provoca multă traumă sufletească 

Inamicului. Când îl apuca valul mâniei se întâmplau hecatombe 

printre reprezentanţii negri, ceea ce s-a dovedit oarecum neproductiv, 

căci dura oleacă până antrenau alţii noi. Nimeni dintre apropiaţii Inamicului 

nu pricepea cum reuşeau cei 36 să scape, aşa că au început să 

bănuiască vreun amestec al lui Dumnezeu. Supărat de-a binelea, Inamicul 

s-a deplasat până în ceruri unde, bineînţeles, a dat nas în nas 

cu Arhanghelul Mihail. Arhanghelul, ca de obicei, pusese mâna pe arma 

lui luminoasă, aşa că Inamicul s-a grăbit să intre într-o relaţie de comunicare 

directă: 

– Stai, că vin cu o mare întrebare! 

– Ce întrebare?, zise Arhanghelul. 

– Vreau să-L întreb pe Tată de ce scapă mereu 36 de drepţi 

dintre oameni. Sunt doar oameni uşor de strivit. Corup unul, lichidez 

altul, martirizez vreo 7-8, aduc la disperare sute şi mii, mă rog, îmi fac 

cu vârf şi îndesat treaba, însă cel puţin 36 supravieţuiesc mereu. Iar 

aceştia, conform hotărârii de sus, au puterea împreună să mă împiedice 

de la declanşarea Marelui Măcel, singura plăcere care mi-a mai rămas 

şi mie. Atunci se auzi vocea Tatălui: 

– Helel, ştiu la ce te gândeşti. Ţie întotdeauna ţi-a plăcut să-ţi faci 

singur rău. Nu-ţi dai seama că dacă pui la cale sfârşitul lumii o să fii azvârlit 

în foc şi ţinut acolo? În locul tău, eu aş proteja această lume a oamenilor. 

Dar, în fine, nu vreau să-ţi ţin loc de minte. Am hotărât mai 

demult să trimit un Apărător pe pământ, tocmai pentru că eşti violent şi 

fără caracter. 

Astfel a aflat pentru prima oară Inamicul despre existenţa Micului 

Mo. Însă nu-i ştia nici numele, nici locul, nici chipul, iar toate încercările 

sale de a-l trage de limbă pe Arhanghelul Mihail s-au soldat cu 

un eşec lamentabil (despre care nici nu vreau să pomenesc). 

Aşa că Inamicul s-a întors la casa lui cătrănit şi i-a chemat pe cei 

trei îngeri după cum v-am spus mai înainte. Planul era să-l scoată pe 

Apărător la iveală, obligându-l să-şi facă datoria. Cei trei îngeri negri 

aveau vaga bănuială că e ceva în neregulă, dar nu îndrăzniră să comenteze. 

Ba, încă, s-au mai şi bucurat, căci stătuseră cam mult în inactivitate. 

Drept pentru care începură în forţă: au zgâlţâit zdravăn pământul 

într-un ocean asiatic ridicând un val uriaş care a ucis sute de mii de 

suflete. După care râdeau de se prăpădeau ascultându-i pe savanţii 

lumii cu teoria plăcilor tectonice. Apoi au ridicat vânturi uriaşe şi numeroase 

cutremure, până când Şamael s-a plictisit în China, zicând: 

– N-are niciun farmec. Îi omori pe capete şi parcă sunt mai mulţi. 

Atunci au schimbat radical strategia. Azazel s-a făcut guru şi 

conducea o sectă a iluminaţilor prin sex; Asmodeu devenise moderator 

de mare succes şi toate marile companii de televiziune se băteau pe 

el; iar Şamael dezvolta de zor Internetul. Renunţaseră la ipostazele de 

politician, avocat ori bancher, fiindcă se plictisiseră şi de acelea. 

Secta lui Azazel avea o reţea bine organizată prin care exporta 

tinere din ţări sărace în ţări bogate, ca să ajute la iluminare. Într-o dupăamiază 

de iulie, o maşină cu doi cetăţeni racolatori străbătea agale satele 

româneşti dinspre Călăraşi spre Bucureşti, căutând un motiv de 

bucurie. L-au găsit după vreo 50 

de km, îndreptându-se către magazinele 

din centrul satului. Era un 

motiv de 18-20 de ani, excepţional 

de convingător, îmbrăcat într-o 

fustă scurtă şi cu şlapi în picioare. 

Căldura toridă alungase oamenii şi 

animalele de pe drum, iar cei doi 

cetăţeni au crezut că e bine să 

profite de împrejurare. Mai întâi sau 

oferit s-o conducă pe jună unde 

va vrea ea să meargă, însă juna 

mai avea de mers doar 150 m 

până la ţintă. Apoi s-au oferit să-i Radu Comanescu 

cumpere o coca-cola, însă juna i-a 

refuzat, politicoasă. Atunci, în disperare 

de cauză, s-au dat jos din 

maşină şi au răpit-o. 

În caz de răpiri şi alte uşoare devieri de la cadrul legal, Azazel 

avea proceduri riguroase. În primul rând, victima era legată la ochi şi 

adormită pe tot parcursul transportului. Apoi se lua legătură cu adepţii 

din poliţie, din poliţia de frontieră şi cu proprietarii de locuinţe conspirative. 

Anchetatorii găseau martori care se contraziceau flagrant şi primeau 

zeci de indicii pline de fantezie; dacă, totuşi, din întâmplare, 

reuşeau să afle – de exemplu – numărul corect al maşinii, un poliţist 

neatent îl transcria greşit în documente, şi aşa mai departe. Între timp, 

cu o viteză demnă de admiraţie, victima era dusă din popas în popas 

şi din ţară în ţară, până la destinaţia finală. În cazul de faţă, experţii sectei 

constataseră, plini de uimire, că juna – să-i spunem juna Rodică – 

este virgină. Prin urmare l-au contactat chiar pe Azazel în persoană, 

deoarece virginele sunt păsări foarte rare. Iar Azazel a hotărât ca ea să 

fie dusă la Roma, unde intenţiona să organizeze un spectacol de mare 

clasă pentru publicul bogat şi blazat: o luptă ilegală pe viaţă şi pe moarte 

al cărei premiu va fi o virgină. 

Pe vremea aceea, la Roma, luptele ilegale fastuoase se ţineau 

într-un mare castel aflat în restaurare. Firma care-l restaura fusese preluată 

de Şamael. Cei trei îngeri negri, care conlucrau strâns, aleseseră 

castelul pentru că era încăpător, iar în trecut aparţinuse papilor (ceea ce 

le producea frisoane de jubilaţie). Mii de oameni aşteptau pe liste speciale 

invitaţiile pentru luptele ilegale patronate de Azazel, pentru că avea 

mereu idei noi şi inovatoare. De data asta, v-am zis, el hotărâse că va 

fi o bătaie pe viaţă şi pe moarte între doi luptători închişi în cuşcă, iar 

câştigătorul va beneficia de serviciile integrale ale unei virgine imobilizate. 

Actul beneficierii urma să se petreacă tot în public, în aceeaşi 

cuşcă, spre deliciul asistenţei. Virgina este, evident, juna Rodică. 

Totuşi, în preziua spectacolului, Azazel încă nu stabilise luptătorii. 

De fapt, responsabilitatea căzuse pe umerii lui Asmodeu, care-i 

cunoştea pe toţi impresarii semnificativi. Asmodeu nu obişnuia să întârzie, 

dar acum întârzia şi nu răspundea nici la telefonul mobil. Enervat, 

Azazel era gata să folosească glasul îngerilor negri pentru a se face 

auzit, când Asmodeu îl sună, extaziat: 

– Am găsit ceva extraordinar, ceva nemaipomenit! 

– Ce anume?, tresări Azazel. 

– Am găsit un luptător senzaţional. Mi l-a prezentat Fra Cezare. 

Îl cheamă Micul Mo, omorâtorul de lei. 

Fra Cezare, zis şi Fratello Metallo, e un călugăr de 60 de ani 

care în ultimii 15 s-a dedicat cu abnegaţie muzicii metalice şi underground, 

motiv pentru care Asmodeu tocmai îi organiza un turneu în Japonia. 

Avea o barbă mare, albă, ciudată pentru un monah catolic şi o 

voce care îl entuziasmase pe Asmodeu. În plus, Lucifer îl considera un 

element foarte promiţător. Aşadar, Azazel deveni de-a dreptul atent: 

– Ce-i aşa nemaipomenit la luptătorul ăsta? 

Trebuie spus că Azazel trăise atâtea în miile de eoni ale existenţei 

sale, încât era greu de uluit. 

– Ai nevoie să-l vezi ca să înţelegi, preciză Asmodeu. L-am rugat 

pe Şamael să vină împreună cu Nemesis. 

Atunci Azazel a înţeles că situaţia e serioasă. Nemesis este un 

fel de bijuterie a coroanei, fiindcă în urmă cu multă vreme, pe la anul 107 

după ivirea celei mai mari înfrângeri, pe când imperatorul Traian celebra 

victoria asupra unei populaţii numite ba geţi, ba daci, în magnificele 

jocuri de arenă, a sfâşiat un bătrân din Antiohia, numit Ignaţiu, care 

cânta întruna versuri evreieşti şi Îl pomenea pe un stăpân al său, Iisus 

Hristos. Bătrânul a fost ros zdravăn, rămânând din el numai câteva oase 

mai lungi, dar chestia este că Nemesis, leul care l-a mâncat, a suferit o 

transformare. Ochii îi deveniseră focare de foc, dinţii i se lungiseră şi păreau 

de fildeş, blana i se schimbase în solzi de aur, iar din gură îi ieşeau 

flăcări ucigătoare. Din când în când, un vânt ivit de ne unde îi agita 

coama, iar leul răgea înfricoşător. Ajunsese imun la armele omeneşti. 

Se pregătea să radă întreaga Romă, începând cu imperatorul Traian, 

ceea ce în mod cert nu i-a convenit lui Belial, care la timpul respectiv supraveghea 

animalele din Coloseum. Aşadar, a trebuit să-şi ia înfăţişarea 

de înger luminos, ca să poată rosti marele blestem al biciului de foc, 

singurul în stare să-l pună cu botul pe labe pe numitul leu. A reuşit cu 

brio, salvând astfel civilizaţia greco-latină pentru două secole. Partea 


î

Potcoave pentru purici 

Moartea unui artist 

Medicii care l-au „tratat” pe Michel Jackson sunt anchetaţi 

sub acuzaţia de omucidere. Şi ipoteza unei supradoze accidentale 

acuză tot corpul medical, care i-a prescris şi facilitat megastarului 

accesul la narcotice, anestezice, sedative etc. de-a dreptul letale. 

Autopsia a pus în evidenţă un organism complet distrus: oricum, 

Michel nu mai avea multe zile. Cu toate acestea, justiţia a început 

cercetările pentru stabilirea culpei medicale, fiindcă în America nu 

se ascunde gunoiul sub preş, mai ales în cazul omuciderilor. Cum 

se petrec lucrurile la noi? Păstrând, desigur, proporţiile, reamintesc: 

anul trecut a murit cu zile, datorită mai întâi unei culpe morale şi 

apoi uneia medicale, poetul Cezar Ivănescu. N-a avut statutul de 

vedetă mondială, dar, în ograda literaturii române, era una dintre 

vocile cele mai autorizate şi mai reprezentative pentru poezia acestui 

veac. A trecut un an, vinovaţii sunt bine mersi, iar fiicei adoptive 

a lui Cezar, Clara Aruştei, gazetele nici nu-i mai publică scrisorile, 

deşi, între timp, sunt semnalate elemente noi, unele de-a dreptul 

terifiante: poetul care ar fi decedat din pricina unei banale operaţii 

de hemoroizi… nici nu fusese operat!! Spicuiesc din scrisoarea trimisă 

de Clara prietenilor: “Cezar Ivanescu (n.n.: acuzat de M. Dinescu 

de colaborare cu Securitatea) nu a fost victima desecretizării 

în sens direct, pentru că în procesul de lichidare a sa nu a existat 

la dosar nicio minimă probă. Cezar Ivănescu a fost pur şi simplu 

aneantizat în absenţa oricăror culpe reale şi minime probe, murind 

suspect ca urmare a unei intervenţii chirurgicale minore, garantat 

neinvazive, intervenţie care aveam să descopăr ulterior a fost efectuată 

de un ins, medic chirurg, din grupul domnului Andrei Pleşu, de 

la Tescani. Nu insinuez absolut nimic. Redau doar un amănunt din 

biografia celui care i-a determinat moartea, în conditii neelucidate 

încă. Raportul integral al necropsiei, pe care l-am văzut cu ochii 

mei, conţine pe lângă o indicaţie stranie a unei doamne din Bacău 

(de muşamalizare) şi enunţul terifiant că "locul era intact" (aşadar, 

neplăcută stă în faptul că orice înger negru care-şi ia înfăţişarea de origine, 

anterioară Căderii, îşi semnează decretul de anihilare. Inamicul a 

pus mâna pe Nemesis, dar Belial a dispărut, ca şi cum nici n-ar fi fost. 

Nemesis a rămas după aceea în grija lui Şamael. 

– Să-l vedem pe Micul Mo al tău, zise Azazel. 

Pe la orele 18.00, când cetăţenii Romei ieşeau din pizzerii, din 

rotiserii, de la îngheţate şi se îndreptau spre terase ori spre pieţe publice 

(unde ei se adună ca nişte vrednici posesori ai democraţiei), trei maşini 

blindate se îndreptau către castelul de care v-am vorbit. În prima se afla 

Micul Mo, în a doua leul Nemesis, iar în a treia, însuşi Şamael, cu biciul 

de foc. La ora hotărâtă, cele trei maşini se opriră dinaintea magnificelor 

ziduri cărămizii ale castelului, iar Şamael, Micul Mo şi unul dintre îngrijitorii 

leului Nemesis coborâră. Contrar obiceiului, Asmodeu era deja 

acolo, fiindcă maşina sa viu colorată stătea în faţa intrării, iar o groază 

de albine, atrase de maldărele de obiecte parfumate din maşină (Asmodeu 

folosea totul parfumat, până şi hârtia igienică), bântuiau prin 

preajmă. Şamael habar n-avea că îl aduce pe Micul Mo. Imediat cum a 

ajuns, un distins majordom a indicat drumul pentru leul Nemesis, iar alt 

distins majordom, de astă dată de gen feminin şi cu fustă neobişnuit de 

scurtă, i-a invitat pe oaspeţi în palat. Primirea, însă, nu a început printro 

relaxare, ci dimpotrivă. În marele birou de mahon îi aşteptau Azazel 

şi Asmodeu, ultimul într-o stare de surexcitare cum nu-l mai văzuse nimeni 

de la Marea Schismă (e trecută în CV-ul lui). 

– O să ţi-l arăt acum pe Micul Mo, zise el. Am plătit 2 milioane 

de euro ca să-l aduc aici. 

A intrat pe uşă o fiinţă fragilă, de 1,70 m înălţime, cu ochi mari, 

cu părul oarecum zbanghiu, emanând atâta neajutorare, încât Azazel 

a rămas, literalmente, cu gura căscată. 

– Ţi-am zis eu, ţi-am zis eu!, sărea în sus Asmodeu. 

– Ăsta-i omorâtorul de lei?, a reuşit să se încrunte Azazel. 

– În persoană! Nici eu n-am crezut, până nu mi-a arătat Fra Cezare. 

Hai să-l aducem aici pe Nemesis. 

Azazel şi Şamael s-au uitat unul la altul. Un urlet înfiorător zgudui 

zidurile venerabilului castel şi le zgudui zdravăn, astfel încât Şamael 

s-a grăbit să precizeze: 

– Dacă nu vă hotărâţi repede, leul o să-mi distrugă toată opera 

de restaurare. 

– Să-l vedem, s-a învoit Azazel. 

Cuşca fusese plasată într-o veche capelă, pe locul altarului. 

Micul Mo a fost introdus înăuntru. Şamael a plesnit din biciul de foc. Răgetele 

leului se potoliră pe loc. Şamael i-a ordonat să intre în cuşcă. 

Şi atunci l-au văzut cu toţii. Puternicul leu, strălucind supranatural, 

cu dinţii ca nişte tăişuri ale morţii şi cu ochii ca nişte lumini arză- 

NOTES 

cu alte cuvinte, un medic legist a 

girat cu semnătura sa faptul că 

Cezar Ivănescu nu a fost suspus 

niciunei intervenţii!) Pe fişa de 

transfer de la Clinica Particulară 

Palade - unde a fost supus aşazisei 

intervenţii - la Spitalul 

Judeţean de Urgenţă Bacău este 

specificat clar că Cezar Ivănescu 

a fost transferat în stare critică, 

operat, sângerand. Cine şi mai 

ales de ce minte?” 

Cât despre “dezvăluirea” 

lui Dinescu: “Doresc să revin la 

partea care i-a cauzat, din punct 

de vedere moral, moartea. Aşazisa 

informaţie livrată pe sursa- Mircea R. Iacoban 

autodeclarată Mircea Dinescu, 

afirmă clar şi răspicat că Cezar 

Ivănescu a făcut poliţie politică (..) Nimeni până acum nu a văzut 

nicio filă din dosarul/ele Cezar Ivănescu aflate la CNSAS. Cazimir 

Ionescu a declarat pe un post public de televiziune că şi că . Este singura poziţie cvasioficială 

smulsă practic aproape cu forţa de un reporter pe data de 4 februarie 

2008. La 12 februarie 2008, un articol din Jurnalul Naţional 

(Cazul Ivănescu - o nebuloasă pentru CNSAS) va mai aduce un 

plus de clarificări în aceasta dramă. După cum rezultă şi din art. cit., 

niciunul din membrii Colegiului CNSAS nu ştia despre un verdict şi 

nu deţinea informaţii, cu excepţia lui Mircea Dinescu care… ştia 

totul, data, aşa-zisa sentinţă etc. (paradoxal, cunoştea totul chiar 

"nevotând" şi neaflându-se în ţară şi, mai mult, declarând că este la 

Paris şi că nu a văzut dosarul, dar că ăsta este Cezar Ivănescu, 

este securist şi să plece de la Editura Junimea! (...) Nici după 

moartea lui Cezar Ivănescu, CNSAS-ul, întrucât cazul Ivănescu nici 

nu a fost luat vreodată în discuţie, nu a binevoit a răspunde nimic 

oficial. Faptele au rămas aşa, neclarificate, până astăzi şi Cezar 

Ivănescu, martirizat, ucis cu zile şi cu sânge rece.” 

Ce ar mai fi de spus? 

toare, a intrat. Micul Mo s-a întors către el şi l-a privit râzând. Apoi a râs 

din ce în ce mai tare şi i-a rostit ceva în limba străveche, vorbită înainte 

de Turnul Babel. Şamael, Azazel şi Asmodeu avură un moment de uimire. 

Nu mai auziseră limba străveche de mii de ani. Aceasta era limba 

care putea transforma lucrurile, iar cine o cunoştea, putea modifica alcătuirea 

firii. Până să se dezmeticească îngerii, Micul Mo şi-a întins 

mâna şi l-a mângâiat pe Nemesis. Deodată, din ochii magnificului leu 

începură să curgă lacrimi. Iar Nemesis şi-a pierdut fulgerele privirii, aurul 

blănii, fildeşul dinţilor şi oţelul ghearelor. A îmbătrânit pe loc şi s-a transformat 

în cenuşă, acolo, în fosta capelă a castelului. 

În secunda următoare, Micul Mo s-a întors către îngerii negri. 

– Ceva e în neregulă, a îngăimat Azazel. 

Omul fragil creştea, dar nu în carne, ci în lumină. Lumina exploda 

prin toată fiinţa lui, de un alb insuportabil, dureros de clar, uluitor 

de pur. Cuşca de metal s-a pulverizat. Dintr-odată, înaintea îngerilor 

negri nu mai şedea un om obişnuit, ci însuşi Apărătorul, pregătit de 

luptă. Cu dreapta l-a apucat pe Azazel, zicându-i: „Vai, ţie!”, iar cu stânga 

l-a apucat pe Asmodeu, zicându-i: „Vai, ţie!”. I-am auzit pe amândoi strigând 

că Tatăl i-a făcut nemuritori şi, în consecinţă, nu pot muri. Micul Mo 

s-a uitat la ei, strângându-i de gât şi mormăind: 

– Tocmai de aceea v-am zis „Vai ţie!”. 

Apoi Micul Mo le-a frânt aripile, le-a rupt colţii, le-a smuls ghearele, 

i-a trecut prin lumina taborică şi i-a scos de acolo ca doi bătrânei 

bolnavi de parkinson. Le-a poruncit, în numele lui Adonai, să cerşească 

100 de ani lângă o mânăstire din Kosovo ori să spele latrinele la Muntele 

Athos. Nu vreau să-mi aduc aminte ce au ales acei doi nefericiţi. 

Apoi s-a întors către Şamael. V-am precizat că emana o lumină 

insuportabilă. Şamael îşi blestema soarta de înger nemuritor, când, deodată, 

l-a auzit pe Micul Mo zicându-i: 

– Tu să te întorci de unde ai venit şi să-i spui lui Helel că, dacă 

mă caută, mă va găsi. Dar, mai înainte, să-mi zici unde e juna Rodică. 

Şamael habar n-avea unde e juna Rodică. Totuşi, în momente 

de mare stres, fiinţele dezvoltă intuiţii ciudate, astfel încât îngerul şi-a întors 

privirile către o uşă, care s-a deschis singură. Micul Mo a intrat pe 

acea uşă şi – mă credeţi ori nu mă credeţi – la capătul a trei culoare, 

două scări spiralate şi vreo 70 de paznici înarmaţi a găsit-o pe juna Rodică 

teafără şi nevătămată, cu excepţia unor excoriaţii la mâini şi la picioare. 

E inutil să adaug că marele spectacol ilegal de a doua zi s-a 

anulat. 

Relatarea din plic nu era obişnuită. Aşijderi, de pildă, nu era obişnuit 

ca un fost ospătar să cunoască numele de Helel, care nu se află nici 

măcar în dicţionare. Am sunat, aşadar, la uşa vecinului meu de la apartamentul 

45, dar, ca în filme, nu mi-a răspuns nimeni. Totuşi, cineva îi 

plăteşte întreţinerea. 


4880 

GELU 

DIACONU 

track 6 

- strada - 

aud mereu ca prin zid 

zgomot de automobile 

de claxoane biciuitoare 

nervoase 

care îmi lovesc pielea cu mii de ace 

şi apoi mii de cratere punctiforme 

cu sângele care ţâşneşte 

în mii de arteziene 

îmi împing paşii în ritmul 

rostogolit al sunetelor tot mai slabe 

încât liniştea nu mai pare tulburată 

decât de foşnetul umbrei pe asfalt 

şi de clipitul stereotip al semafoarelor 

ce dirijează circulaţia maşinilor fantomatice 

pe stradă sunt paturi de spital frumos 

aliniate 

paturi cu saltele şi pături cazone 

şi lenjerie albă paturi de fier 

cu foi de observaţie şi diagrame de 

temperatură 

şi nume de oameni 

trec printre ele mă împiedic 

de colţurile cearşafurilor care unduiesc 

de parcă ar ascunde trupuri chircite 

de boală 

mă ridic cu ochii albiţi de spaimă 

nu privesc niciodată înapoi 

mă lipesc de ultimul zid cu spatele 

gol 

pielea mi se destinde mâinile mi se 

afundă 

ca într-un uter cald primitor 

track 7 

- renaşterea - 

în întâmpinarea lucrurilor care vor 

veni 

mişcările precise ale corpului meu 

ar trebui să însemne eliberarea 

mă aşez pe trotuar 

sub tălpi asfaltul se zvârcoleşte ca un 

şarpe 

împrejur este numai lumină albă 

iar acum marginea zidului e dură 

câteva cărămizi stau să cadă 

ieşite din tencuiala friabilă 

pe stradă medici cu halate albe 

bat pas de defilare şi îşi agită 

instrumentele chirurgicale 

vreau să plec acasă 

mă ridic şi intru în gangul întunecos 

milioane de lipitori se lipesc de piele 

o voce de femeie urlă 

într-o secundă sunt aruncat în partea 

cealaltă 

alături de o imensă placentă 

POEZIE 

ION 

MICHECI 

Miraj 

Uite, în noaptea asta nu 

vreau să mai scriu, 

Deşi nu am mai scris 

niciun poem în vreo 

noapte 

Nici pixul nu-mi mai scrie cum ar trebui 

Şi-am să-l arunc la coş fără doar şi 

poate. 

Uite, n-am mai întâlnit 

Nicio femeie în vreun tren de noapte 

Care să mă atragă într-un adevărat 

miraj 

De sida, boli venerice şi de moarte. 

Uite, aş vrea să călătoresc 

Într-o ţară fără interdicţii sau 

paşapoarte 

În care oamenii există, trăiesc şi se 

ceartă. 

Pentru un bănuţ, o litră de whisky, tot 

moarte. 

Uite, aş vrea să adorm cu braţul 

Atârnând de un sân ce tresaltă 

Şi-aş vrea dimineaţa să nu-mi fie 

somn 

Când se trezesc copiii şi m-asaltă. 

Conservare 

Amintirile nu mai au un trup 

Şi nu mai au nici măcar moarte, 

Trupul se conservă într-un alt trup 

Şi se naşte un copil cu suflet aparte. 

Amintirile ar putea avea un trup 

Dacă le-am da aripi să zboare. 

Altfel rămân un fel de lut 

Care-ţi toarnă plumb în picioare 

Amintirea e tot ce amplu ne doare, 

Nu o poţi scoate, nu poate să măsoare 

Întâlnirea dintre un trup şi alt trup. 

Dilemă 

Ca să te poţi naşte într-un melc 

Trebuie să ai viziunea casei din 

spinare 

Care ia forma unei spirale te poate 

înălţa 

Dar şi să te coboare într-o hrubă de 

uitare 

Ca să locuieşti, ca Iona, într-un peşte 

Trebuie să ai viziunea unui cerc închis 

Pe care dacă-l parcurgi în întregime 

Ajungi la acelaşi punct fix. 

Între melc şi peşte mai poţi să decizi: 

Într-unul mai scoţi spre înalt nişte 

coarne 

Deşi pe pământ anemic te mişti 

Într-altul cu viteză pe mare eşti dus 

Fără ca-n lăuntru să existe parcurs. 


GEORGE 

MOCANU 

Cocoţat pe o umbră de 

înger 

prin asfalt nu găsesc decât 

o singură lingură cu sânge 

de înger 

deşi pândesc de jos în sus 

o supraveghere şi o pază 

divină ce picură neâncetat 

în sufletul meu 

flămând ca un câine sătul îmi bântui 

faptele şi îmi înţeleg duhorile 

aşa cum stau ca un jecmănit de 

rămăşagul cu un parfum de trufie 

mulţumit de o furie bleagă pândită pe 

câmpul ăsta de gânduri 

tot privind un viol pândit din rumeguşul 

unui fluture cu destin de rândunică întoarsă 

la cuibul ei 

nu fac decât să fug după mugetul unui 

bivol ce plânge cu nisip în loc de păianjeni 

plesnit fiind cu mirosul unei jumătăţi de iad 

şi de buruieni ce răspund privirii mele cu 

un protest aproape canin 

îngerul rupe dintr-o pasăre şi-mi dă să 

mănânc 

lapte şi lupte pe creier şi aceeaşi suferinţă 

pe trup 

lupi încălziţi lângă o furie neâncetat 

rumegată de pârâul înecat în lacrimi 

şi un cartuş cântărit sub greutatea unui 

astfel de dor 

ţip cocoţat pe umbra îngerului ce stă cocoţat 

pe mine ca pe un scop 

Să gust o beţie pentru început 

să gust o beţie pentru început şi să renunţ 

la orice suspiciune 

că de pe fotografiile mele decojesc un 

sărut pentru a săruta o percheziţie 

trecând cu talent şi cu muncă puţină spre 

un context politic 

spre ţinta încrâncenării mele într-o dezagregare 

aşa îmi mai curăţ secundele tot 

închipuindu-mi că nu e nimic 

să renunţ la motivele ce mă determină să 

pronunţ cuvinte 

aşa îmi macin sărutul ca pe o minciună de 

săptămâna trecută 

şi îl presar pe limitele mele cu ceva surprindere 

şi cu puţină minte 

ucid în mine un trăznet ca şi când braţul 

meu sau odihna ar plânge 

sub răsfoire de furtună în creierul ca un 

fluture în ţarc 

răsplată pentru un sânge picurat din trufie 

pe sufletul meu 

mă fac o şosea ruptă în trei bucăţi de 

carne 

deşi unesc bine-înţeles o gură de oraş 

răspândit în toamnă 

cu pervazul unei înţelegeri de fluture mort 

unsprezece stele ţipă în beznă mulţumind 

mâniei mele 

mulţumim că din decesul ăsta al tău tu 

naşti o mulţime de stele 

ucid în mine încă o molie răpusă de un 

răspuns bine ţintit 

un soi de iarbă încremenită într-un miros 

de gândac 

sub ochiul meu îmi evoc un potop cu 

neputinţă de rezumat 

pericol de înec în mine şi să mă apăr de 

mine însumi nu pot 

înot în destinul meu ferindu-mă de frumuseţea 

singurătăţii 

deşi pustiul din mine e semnul unei miercuri 

cu tone de fluturi pe buze şi pe cuvinte 

deşi cu un smârc în pieptul prea gol ca o 

mirare în plus

Legături primejdioase 

„Opusculul de faţă abordează, 

într-un mod original şi anecdotic, unul 

din cele mai delicate şi picante fenomene 

de sfârşit de Lume: relaţia Biserică-Securitate-Masonerie. 

Toate trei, 

de-a lungul veacurilor, au instaurat pe 

pământ Frica (...) – cel din urmă (adică 

cel mai mare) duşman al umanităţii, cel 

mai dezumanizant, fiindcă introduce în 

sufletul ei ura. Hristos, Cel chemat la 

nuntă în Cana, răstignit pe Golgota, judecat 

şi condamnat de Marele Inchizitor, 

Arhiepiscop în Sevilla, gazat la 

Auschwitz, îngheţat în Siberii, este invitat 

la nuntă perversă în Babilon. 

Fiară, Desfrânată, Antichrist – 

trei forţe stihinice, devorându-se reciproc, 

ultima se va auto-devora, după un 

program scris de Sfântul Ioan Teologul, 

intitulat Apocalipsa. 

Toate acestea suntem noi înşine, când 

fiară, când desfrânată, 

sau şi una şi alta – antichrişti. 

Doar „Iisus Hristos 

rămâne Acelaşi, ieri şi 

astăzi şi în veac”, doar El 

este iubire, singura care 

nu cade niciodată!” 

Aşa îşi sintetizează 

pr. prof. Ion Buga, 

pe coperta a patra, studiul 

său aşezat dinaintea 

romanului „Pântecul desfrânatei” 

de Ciprian Mega 

(Ed. Sfântul Gheorghe- 

Vechi, Bucureşti, f.a.), 

care ne aduce aminte de 

cel scris de Odobescu 

pentru „Tratatul de vânătoare”. 

Este vorba, aşadar, 

despre fascinanta 

relaţie care a stârnit şi 

sădit ura, a dislocat destine, 

a călcat în picioare oamenii pentru 

nevrednica iluzie a puterii şi bogăţiei, 

cele două imagini ale aceleiaşi vieţi pe 

care scriitorul –mason Mihail Sadoveanu 

o numea „desfrânata” (în sensul 

biblic). Apariţia marelui scriitor în povestirea 

lui Ciprian Mega, condus prin 

paginile cărţii fără prejudecăţi, dar, 

poate, cu o undă delicată de mister, 

surprinde cititorul fiindcă scriitorii români 

nu şi-au transformat confraţii în 

personaje decât foarte rar. Atunci când 

au făcut-o, se desprinde vizibil sfiiciunea, 

apoi un soi de idealism solemn. Ba 

mai mult, asemenea cărţi au fost socotite 

„ratate” sau pur şi simplu „compromisuri”, 

cum este romanul cu Nicolae 

Bălcescu în rolul principal scris de 

Camil Petrescu. Oricât ai fi de îngăduitor 

şi delicat nu poţi să nu observi că sofisticatul 

intelectual şi modernul scriitor 

Camil scrâşneşte de parcă s-ar afla la 

sfârşitul epicului. În sfârşit, idilicul şi 

idealismul îmbrăcate de Eminescu şi 

Creangă în scrisul lui Cezar Petrescu 

rămâne, cu îngăduinţă, neverosimil! 

Cu liniştea şi inconştienţa duioase ale 

patriarhului, scriitorul Ciprian Mega încearcă 

să delimiteze această relaţie infernală 

dintre 

Biserică-Securitate-Masonerie într-un 

timp şi un spaţiu precise istoric. Să recunoaştem 

că ai nevoie, înainte de a 

avea talent, de curaj, pentru că fascinaţia 

oamenilor pentru organizaţii 

oculte, care ocrotesc informaţii dobândite 

în veacuri, deturnează cu uşurinţă 

percepţia acestora. Or, Ciprian Mega 

cercetează istoria acestei relaţii, fără 

mari îndoieli, cu o simplitate încurajatoare, 

care să dezlege marile valori ale 

umanităţii, libertatea de-a gândi, iubirea, 

viaţa însăşi, toate aşezate sub 

semnul imperturbabil al timpului, asemenea 

cronicarului care ne-a spus-o 

drept în faţă că omul e sub vremuri şi 

nu altminteri. 

În preajma Celui de-al 

Doilea Război Mondial şi 

după marele carnagiu începe 

pe meleagurile româneşti 

dintre Carpaţi şi 

Dunăre până la Marea 

cea Mare un experiment 

social, politic şi economic 

cu efecte dezastroase 

asupra fiinţei umane. În 

acest climat de teroare, 

iubirea dintre studentul la 

Teologie, Adrian, şi Ana, 

studentă la Iaşi, 

eşuează, sugerându-nise 

că însăşi iubirea n-a 

putut ţine piept acestor 

vremuri, unicul sentiment 

care ne-a traversat prin 

furtunile istoriei păstrându-ne 

întreg rostul 

omenesc. Aflat la anii 

Marii Treceri, acum episcopul-mason 

Adrian îşi scrie memoriile drept mărturie 

şi mărturisire a acelor vremuri de insuportabile 

încercări. Este dezvăluită, în 

toată grozăvia ei, această „legătură primejdioasă”, 

fatală de multe ori, dintre 

Biserică-Securitate-Masonerie, risipind 

orice urmă de îndoială că oamenii ar 

putea sta călare pe vremuri. Strivit de 

acestea şi de semenii care le-au trăit, 

Adrian se refugiază în credinţa întru 

Cristos. Îşi află bucuria şi liniştea, descoperă 

profunda lucrare a iubirii. El însuşi 

episcop-mason, într-o relaţie 

nefirească a compromisurilor şi laşităţilor 

cu Securitatea, îndepărtat tot mai 

mult de la viaţa de mucenic, acum, la 

sfârşit, îşi evaluează, lucid, viaţa. Tânăr 

legionar, opţiunea sa juvenilă este, în 

fond, sentinţa care i-a redimensionat 

existenţa, care se intersectează cu cea 

a unor mari personalităţi ale culturii româneşti 

din acel timp frământat: Mihail 

Sadoveanu, Gala Galaction, Mircea 

Eliade, Emil Cioran. Cum spuneam la 

început, este surprinzător să-l găsim pe 


Liviu Comşia 

Sadoveanu în tabloul masonilor sau pe 

Gala Galaction, enigmatic, ca înger păzitor 

al studenţilor dotaţi... 

Dacă din punct de vedere ideatic 

nu aveam a descoperi prea multe 

cusururi, cartea fiind semnul că autorul 

s-a străduit să iasă în afara patimilor ce 

le stârneşte orice trimitere spre această 

relaţie, literar, însă, suferă de un anume 

schematism. Nu este vorba despre folosirea 

uzatului pretext al memorialisticii 

(care a făcut carieră literară şi încă 

ne oferă destule resurse), ci este vorba 

de graba cu care este redactat textul. 

Intimidat, probabil, de personajele sale, 

autorul face un pas în afara epicului, lăsându-ne 

în voia demonstraţiei şi a argumentelor 

însoţitoare ale ideilor, fără 

a dezvălui şi a analiza stările determinate 

în psihicul uman de acestea, care 

determină comportamentul, fapta, fără 

a evalua consecinţele. Deşi povestirea 

există, se derulează relativ cursiv, fără 

mari împiedicări în disertaţiile impuse 

de dezbaterea enunţată, personajele 

par neintegrate acesteia. Dacă evaluăm 

corect, senzaţia este de istorie 

mărturisită, altfel spus, de martori care 

depun mărturia în faţa unui juriu suprem 

nevăzut. Or, romanul elaborează 

această istorie, o rescrie dintr-un punct 

de vedere profund subiectiv, dar cu 

semnificaţii insolite, surprinzătoare, 

care dezvăluie, până la urmă, adevărul 

general uman. Nici chiar Adrian nu are 

complexitatea intelectuală şi psihică aşteptată 

şi cerută de împrejurări şi gravitatea 

lor. Autorul reduce valoarea 

epicului la convenţia tehnică a memorialisticii, 

înlăturând astfel orice tentaţie 

polemică sau cel puţin amânând-o 

atâta vreme cât există doar această 

unică perspectivă a faptelor derulate de 

Adrian. Or, tocmai subiectul ar fi impus 

o dezbatere, ar fi pus în pagină o conştiinţă 

siluită, alta chinuită, alta dobândită, 

chiar şi lipsa acesteia şi aşa mai 

departe. Aceste convulsii ar fi împlinit 

cartea, i-ar fi dat acea diversitate tipologică 

inconfundabilă. Oricum, este un 

început. Avem în faţă un prim text literar 

care se apropie de acest subiect fierbinte, 

fără prejudecăţi, fără clişee sau 

pontife, povestindu-ne despre tenebrele 

civilizaţiei umane. 


INTERVIU 

INTERVIU CU SCRIITORUL ALEXANDRU MIRODAN 

Lucreţia Berzinţu 

4882 

Am avut deosebita plăcere 

să-l întâlnesc pe scriitorul special 

Al. Mirodan la redacţia revistei 

„Minimum” din Tel Aviv, moment 

emoţionant pentru mine, aflândumă 

faţă în faţă cu un mare scriitor, 

care, s-a dovedit primitor şi 

foarte modest; Modestie ce-mi 

aminteşte de spusele lui Tudor 

Arghezi : „Toţi oamenii de mare 

calitate din istoria lumii au fost 

oameni modeşti”. M-am simţit 

onorată că, la rugămintea mea, a 

acceptat sa-mi acorde un interviu. 

A precizat însă, că, de regulă, 

nu-i place să acorde 

interviuri. 

Lucreţia BERZINTU: Domnule Mirodan, ştiu că timpul 

dumneavoastră este foarte preţios, aşa că mă rezum doar la o 

parte din mulţimea întrebărilor pe care doresc să vi le pun. Mai 

întâi, vă rog să ne relataţi cum a apărut „Minimum”. 

Al. MIRODAN: Parafrazând o replică din piesa mea „Şeful 

sectorului suflete”, vă spun că „Minimum” este o răzbunare. În primii 

ani de la venirea mea în Israel, colaboram săptămânal la „Revista 

mea”, condusă de Adrian Zahareanu, publicând primele capitole din 

„Dicţionarul neconvenţional...”. La un moment dat, pe la mijlocul 

anilor `80, Zahareanu a vândut revista unui anume Himmelfarb, directorul 

trustului de ziare în limbi străine (română, maghiară, germană 

ş.a.) ce aparţinea Partidului Muncii. Omul care, trebuie 

precizat, nu ştia româneşte (era polonez de felul lui), tăia şi spânzura 

printre gazetari. „Trustul” devenise un adevărat monopol în domeniu: 

cine se certa cu Himmelfarb era un om mort. 

Unde să te duci dacă te dădea afară? Ziarele de vis-a-vis nu 

existau. Eu eram, cum se zice, colaborator extern. 

Foloseam paginile ce-mi fuseseră rezervate pentru 

„Dicţionar...” ca să abordez, la rubrica „Poşta Dicţionarului”, 

fel de fel de probleme care afectau viaţa scriitoricească. 

Într-o zi, enervat de obiceiul unora, ce se 

voiau a fi Mecena, de a acorda premii literare practic fictive 

(o seară solemnă, cu donatorul sau donatoarea la 

prezidiu, o diplomă impresionantă şi un plic conţinând 

exact cât avea nevoie fericitul laureat pentru a lua un taxi 

şi a invita la o bere, după şedinţă, câţiva amici), pe care 

le numisem premii-bacşiş, am lansat, împreună cu 

umoristul I. Schechter, o anchetă pe această temă în rândul 

confraţilor. Am primit o mulţime de răspunsuri, oamenii 

erau bucuroşi că pot să-şi verse năduful. Pe urmă, am dat 

rezultatele anchetei la tipar. Cineva din micul establishment culturalsocial 

de la faţa locului prinsese de veste şi, repezindu-se la Himmelfarb, 

mă pârî. Temutul patron i-a cerut lui Iosif Petran (care 

devenise, între timp, redactor-şef la „Revista mea”, în locul lui Zahareanu) 

să oprească materialul. 

Cum spuneam mai înainte, cuvântul lui Himmelfarb era lege, 

nimeni dintre redactorii de la „Trust” nu îndrăznea să crâcnească. 

Există ceauşeşti şi în lumea democrată. În plus, el a spus subordonaţilor 

să mă cheme la dânsul, ca să-mi explice care este linia 

trustului în materie de viaţă literară. Nu m-am dus, deşi prietenii mei 

din redacţia respectivă mă conjurau să nu-l refuz. „Te distrugi”. 

Atunci am hotărât să scot ”Minimum”. Era un risc calculat. Dacă 

merge primul număr, îmi spuneam, o să-l scot, din încasări, şi pe al 

doilea. Apoi, numărul trei şi aşa mai departe. Înseamnă că voi fi 

reuşit să-mi îndeplinesc un vis vechi, din tinereţe, acela de a scoate 

şi eu o revistă şi, cu prilejul acesta, să public ancheta interzisă. La 

urma urmei, istoria presei cunoaşte mii de tipărituri care s-au oprit la 

numărul 1. Iar unele din acestea, precum mica revistă de pictopoezie 

a lui Ilarie Voronca şi Victor Brauner, au rămas în amintire. 

Îmi amintesc că în zilele acelea fusesem la masă, într-o seară, 

la Sebastian Costin, în apartamentul lui din Bat Yam, pe malul mării. 

Erau, alături de el şi de soţia sa, Jeny, câţiva de la trust: Iosif Petran, 

Sadi Rudeanu, poate şi alţii, precum şi Matty, caricaturistul, 

venit pentru o lună de zile din România. Când am intrat în casă, toată 

lumea mă privea cu mutre de înmormântare, auzind că vreau să scot 

„Minimum”. 

Himmelfarb nu suporta niciun fel de concurenţă, nici măcar un 

lunar care, în principiu, n-avea de ce să-l deranjeze. Iosif Petran 

avea umoarea neagră. ”Ţi-ai făcut harakiri”, a mormăit el, după 

primul pahar de vin. Câteva zile mai târziu, „Minimum” se afla la 

chioşcuri. S-au vândut vreo mie de exemplare, am primit câteva zeci 


de abonamente din Israel, apoi şi din străinătate, ne-am ales şi cu 

şapte-opt reclame. Drept urmare, am mers mai departe, scoţând 

numărul doi, după aceea numărul trei. A fost, de fapt, şi pentru mine, 

dar şi pentru colegii din jur, o victorie asupra fricii. Lumea înţelesese 

că Bagdadul numit Himmelfarb nu este inexpugnabil şi că, la o adică, 

statuile dictatorilor pot fi doborâte la pământ. 

Lucreţia BERZINTU: Sunteţi un produs al literaturii 

române. V-aţi găsit locul în interiorul acesteia? Care este poziţia 

dumneavoastră, ca scriitor? 

Al. MIRODAN: Eu mi-am găsit locul. Acesta se află printre 

scriitorii generaţiei mele. Rămâne de văzut însă dacă nu se vor găsi 

unii care, făcând control în marea sală a literaturii române de azi, să 

nu-mi ceară să mă ridic de pe scaun, pe motiv că nu am bilet. 

Lucreţia BERZINTU: Aţi avut probleme cu cenzura? 

Al. MIRODAN: Am avut. Era să zic, bineînţeles că am avut. 

Prezenţa cenzurii era un numitor comun în viaţa literară a timpului. 

Întrebarea, din acest motiv, mi se pare ciudată: e ca şi cum m-ar întreba 

cineva dacă, pe vremea aceea, trebuia să cumpăr bilet când 

mă urcam în tramvai... Cu atât mai mult cu cât dramaturgia avea 

parte de un regim mult mai sever decât poezia sau proza. Teama 

de cuvintele rostite pe scenă, în faţa a cinci sute sau o mie de spectatori 

în carne şi oase, era mai mare, ba chiar incomparabil mai mare 

decât frica de contactul nevăzut dintre cititor şi carte, în fotoliu, la 

domiciliu. Şi mai de temut era efectul cuvintelor rostite la radio sau 

televiziune. 

Îmi amintesc că prin 1957-1958 s-a transmis, la emisiunea 

„Teatru la microfon”, o adaptare după „Ziariştii”, piesa mea de debut. 

Piesa trecuse de toate hopurile şi se juca la studioul Teatrului 

Naţional din Piaţa Amzei. Avusese parte şi de câteva cronici bune, 

inclusiv în „Scânteia”. Totul părea în ordine. Nu era. Directorul Radidifuziunii 

din acea vreme, ziaristul H. Dona, a tăiat, fără să-mi 

ceară încuviinţarea, câteva replici socotite mai îndrăzneţe... şi mai 

riscante. Uimit şi revoltat, l-am întrebat în biroul său de la Radio: 

„Bine, domnule, de ce aţi tăiat replicile astea? Piesa se 

joacă la Naţional; e un spectacol chiar şi astă-seară!” – 

„La Radio e altceva”, mi-a răspuns el. 

Lucreţia BERZINTU: Ce vă caracterizează? 

Al. MIRODAN: Teama de frică. 

Lucreţia BERZINTU: Aveţi conflicte interioare? 

Al. MIRODAN: Bineânţeles, sunt un om normal. 

Dac-aţi auzi cum mă cert cu mine însumi: ca-n piaţă! 

Lucreţia BERZINTU: Ce vă place cel mai mult ca 

scriitor? 

Al. MIRODAN: Să aud că cele scrise de mine au 

plăcut cititorilor. 

Lucreţia BERZINTU: Cum vedeţi creaţia literară de expresie 

română în spaţiul israelian, în viitorul generaţiilor? 

Al. MIRODAN: Când am venit în Israel, la sfârşitul lui 1977, mi 

s-a spus: literatura de aici, pe româneşte, n-are niciun viitor. Majoritatea 

celor ce citesc ziarele şi cărţile noastre sunt oameni de 60, 70, 

80 de ani şi se duc unul după altul. Copiii vorbesc şi citesc ebraica, 

nu-i mai interesează scrisul nostru. Astăzi, în anul 2003, dacă te duci 

la chioşcuri, vezi două cotidiene, vreo patru săptămânale, plus un 

lunar, ”Minimum”. Mai există vreo şapte sau opt tipărituri care apar 

în diferite oraşe. Pe de altă parte, eu mă trezesc în fiecare zi cu două 

cărţi noi, apărute în Israel sau aiurea şi scrise de-un autor de la noi, 

pe româneşte: poezie, proză, culegere de cronici sau articole, 

memorialistică, din ce în ce mai multă memorialistică. 

Vedeţi etajera cu cărţi din spatele dumneavoastră: e plină cu 

volume noi care aşteaptă să fie recenzate în „Minimum”. Din păcate, 

nu mai putem face faţă, astfel încât cărţile acestea trebuie să aştepte 

luni de zile la „coadă”. Şi totuşi, dacă mă întreabă cineva cum văd 

viitorul scrisului pe româneşte în Israel, sunt îndemnat să-i vorbesc 

aşa cum mi s-a vorbit şi mie acum mai bine de douăzeci de ani: majoritatea 

cititorilor de la Ierusalim sau Tel Aviv sunt bătrâni, au 70-80 

de ani sau chiar 90 de ani şi se duc unul după altul, copiii şi nepoţii 

lor etc. etc. Dar mă abţin de la asemenea pronosticuri. Am greşit deatâtea 

ori încercând să-nţeleg trecutul, încât nu vreau să risc nimic 

făcând previziuni. 

î 

Lucreţia BERZINTU: Criticul literar Cornel Moraru 

menţionează în „Dicţionarul Scriitorilor Români”, vol. III, că aţi 

„parcurs un traseu asemănător cu al altor scriitori de primă 

mărime din literatura română: M. Sebastian, B. Fundoianu, F.

ECUMENISMUL FRICII 

Dantelă de Babilon e încă o formulă narativă pe care o încearcă 

Melania Cuc, una care îi impune restricţii, dar îi şi deschide 

un orizont nu mai puţin generos, acela al psihologiilor umane. 

O naraţiune la persoana întâi, cu autoarea protagonistă în 

pielea unei jurnaliste, „o jurnalistă fără de minte, ce şi-a propus să 

ajungă şi să transmită ştiri de pe linia întâi a unui front fără pifani şi 

fără ordin de zi pe cazarmă”, într-un exerciţiu profesional imaginar, 

într-un teritoriu cu dimensiuni de fenomen: terorismul, luarea de ostatici, 

de prizonieri civili. O experienţă limită, cu mare încărcătură 

de risc, prin care au trecut atâţi jurnalişti şi nu numai. 

Nici pentru naratoare lucrurile nu sunt bine definite, limpezite: 

„Nu ştiu dacă dorm şi trăiesc un coşmar, nu ştiu nici dacă 

sunt trează şi martoră la nebunia umană”. 

E o naraţiune în care îşi arată faţa un ecumenism al fricii, 

al vinei comune, cu solidaritatea, speranţa şi laşităţile lor: „Musulmanii, 

creştinii, budiştii, ideii, brahmanii şi ateii, toţi suntem amestecaţi, 

facem parte, avem o vină anume”. 

Un roman al spaţiului închis, în care contează doar dimensiunea 

interioară, lăuntrică, accentele fricii şi ale licăririlor de 

speranţă. 

Un roman psihologic, într-o curgere firească, clasică, cu 

respectarea rigorilor genului. Cu foarte multă artă în a decupa detalii, 

în a le da relief, încărcătură de simbol. 

Dar şi analiză sub raport religios, a unei lupte fratricide, în 

spaţiul matrice al creştinătăţii, între „reprezentaţi ai două seminţii 

din triburi vechi şi trecute în egală măsură prin sita şi dârmonul vremurilor, 

pentru a nu uita pentru ce se urau de moarte”. 

Sub cerul Bagdadului se derulează şi acest război psihologic, 

dincolo de cel real, cu mize oculte, „într-o aerogară asediată 

şi în care câteva zeci de civili, care au nimerit la locul şi timpul nepotrivit 

- facem obiectul negocierilor dintre autorităţile militare internaţionale 

şi teroriştii fără frontiere”. 

Lelia sau Laila e personajul care intră în ecuaţia condiţiei 

de ostatică, cu timp şi răstimp pentru incursiuni anamnetice, pentru 

evaluarea unor fapte din biografia sa. Ca într-un fel de explicare a 

hazardului de a se afla în loc nepotrivit la moment nepotrivit. 

Dar e şi prilej pentru a constata că „teoria supravieţuirii sub 

frică, nu funcţionează fără recurs la umilinţă”, pentru că cei prinşi în 

Aderca”. Constantin Ciopraga afirmă că logica lui B. Fundoianu 

e mai aproape de cea a lui Andre Gide. „Personalitatea lui Gide 

- ni se spune - stă în fericirea lui interioară” (Dacia literară, 

32/99). Andre Gide îi spusese lui Ilya Ehrenburg că „Omul nu 

se poate simţi fericit dacă vede în jurul său suferinţă” şi „că religia 

este duşmanul cel mai înverşunat al omenirii”. Ar rezulta 

că şi logica dumneavoastră se apropie de cea a lui Andre Gide? 

Al. MIRODAN: Cu prima parte din cele spuse de Gide sunt, 

fireşte, de acord. Cu condiţia de a defini precis noţiunile, o condiţie 

de care ne lovim în mai toate împrejurările: ce înţelegi dumneata 

prin om, ce înţeleg alţii... Omul, aşa cum îl gândeşti dumneata, nu 

poate fi fericit dacă vede nefericire în jurul său. Dar pentru alţi oameni 

(eventual între ghilimele) fericirea constă tocmai în suferinţa 

altora. Saddam (ca să nu o luăm de la Sade) se bucura nespus 

privind, în timp ce trăgea dintr-o havană, cum sunt torturaţi prizonierii 

din Iraq. Iar numiţii terorişti sinucigaşi juisează de-a dreptul când se 

năpustesc într-o cafenea plină de lume, apăsând pe butonul care 

declanşează explozia bombei. 

În ceea ce priveşte ideea lui Gide despre religie, aici lucrurile 

sunt mai complicate, desigur, însă dacă ţii seama de uraganul dezlănţuit 

de islamişti la acest început de mileniu, trebuie să admiţi, 

măcar cu jumătate de gură, că observaţia merită a fi introdusă în 

computerul nostru. 

Lucreţia BERZINTU: Care este deosebirea dintre un scriitor 

şi un grafoman? 

Al. MIRODAN: Cred că, aşa cum am mai spus-o cândva, cel 

mai bun răspuns la această întrebare l-a dat, prin anii `30, Thomas 

Mann: „Scriitorul este un om care scrie mai greu decât alţii.” 

Lucreţia BERZINTU: Care scriitor, din literatura universală, 

vă atrage mai mult? 

LECTOR 

lupte străine de ei au ca „punct 

comun dorinţa de supravieţuire”, 

ori această dorinţă îi face pe 

mulţi să lase garda jos. 

Aşteptarea, ea însăşi 

un „personaj”, developează trăsături 

de caracter, gesturile dau 

măsura profilului fiecăruia în 

parte, fie terorist, fie prizonier. 

Până la un loc, această stare 

aminteşte de Deşertul tătarilor, a 

lui Dino Buzzati. 

Melania Cuc ştie să 

contureze cu abilităţi de pictor, 

din câte o tuşă de culoare, por- Nicolae Băciuţ 

trete... psihologice: Laila, soldatul 

mercenar, Mandea, Arnadze, 

adolescentul paralitic, Salomeea, 

văduva veterinarului din Egipt, Johnathan, Barby, Cecilia,... 

un fel de Arcă a lui Noe pentru seminţia umană, de vârste şi categorii 

sociale diferite, de etnii diferite, printre care se află şi români, 

rătăciţi ai sorţii. 

Nu mai puţin reuşit e portretul colectiv, de turmă sau de 

„cloacă”, „o ceată de prizonieri aduşi la limita sălbăticiei”, cum îi numeşte 

autoarea, cu solidarităţi şi egoisme, cu gesturi când emoţionante, 

când comice în tot tragismul lor, hilare, absolvite de orice 

logică, atunci când nu par absurde sau cel puţin nelalocul lor. Ori ţinând 

de logica de circumstanţă, cea care face posibile „fraternizări”, 

precum alăptarea de către Barby, albă, a copilului unei negrese, căreia 

i-a secat laptele matern. („Gheaţa dintre două mame, dintre 

două rase umane, a fost gata spartă”.) 

Dantelă de Babilon, o ficţiune literară, are toate datele realului, 

se hrăneşte dintr-o cazuistică bogată, trecând dincolo de relatarea 

jurnalistică, de imaginea de suprafaţă, atingând resorturile 

intime ale trăirilor posibile în situaţii limită. 

Ficţiunea are verosimilitate, chiar dacă nu are suport real, 

concret. E o lume posibilă, dincolo de real, dincoace de imaginar. 

Melania Cuc nu duce lucrurile spre un carnagiu. Ea preferă 

carnagiul sufletesc, cel în care e schilodită şi atitudinea în faţa 

libertăţii. Lăsaţi de izbelişte de către terorişti, prizonierii de ocazie îşi 

pierd busola: „Nu mai e zid, nici tavan. Suntem liberi! Liberi. De ce 

nu plecăm?! De ce am pleca?..” Aceasta pentru că lupta nu se dă 

cu duşmanul din afară, ci cu cel dinlăuntrul fiecăruia: „Dacă suntem 

prizonieri, suntem închişi doar în propria noastră laşitate”. 

Al. MIRODAN: Stendhal, Hamingway, iar din literatura 

română, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. 

Lucreţia BERZINTU: Pentru că sunteţi „un dramaturg de 

cea mai înaltă clasă”, vorba lui Radu Beligan, vă întreb: ce 

părere aveţi despre ideea de a se reconstrui, după planurie originale, 

grădina „Pomul verde” la Iaşi, unde a fost înfiinţat (1876) 

primul teatru evreisc din lume şi unde au avut loc creaţiile lui A. 

Goldfaden? Eu visez la realizarea acestei idei de foarte mult 

timp! Poate de vreo douăzeci de ani. 

Al. MIRODAN: De acord. Vă rog să mă primiţi şi pe mine în 

visul Dumneavoastră. 

Lucreţia BERZINTU: Pentru că la Iaşi a existat o cultură 

evreiască autentică, pentru că la Iaşi poetul sionist Naftali Herz 

Imber (1856 - 1909) a scris Hatikva (Speranţa) în 1878, devenind 

mai târziu Imnul Israelului, mi-aş dori tare mult o înfrăţire a Tel 

Aviv-ului israelian cu Iaşul românesc. Având în vedre spiritualitatea 

existentă în cele două oraşe, ce părere aveţi? 

Al. MIRODAN: Acelaşi răspuns ca la întrebarea dinainte. 

Lucreţia BERZINTU: Ce aţi vrea să transmiteţi cititorilor? 

Al. MIRODAN: Angajamentul meu solemn de a mă strădui să 

nu-i plictisesc niciodată. 

Lucreţia BERZINTU: Stimate Domnule Al. Mirodan, eu vă 

mulţumesc pentru bunăvoinţa de a fi acceptat acest dialog şi vă 

doresc multă sănătate şi inspirsţie în munca scriitoricească. 

Interviu realizat de 

Lucreţia BERZINTU 

Israel 


ESEU 

GAZETARUL EMINESCU ŞI RELIGIA 

Cititorul literaturii „de sertar” 1 a lui Eminescu 

va rămâne uluit de radicala schimbare 

faţă de religie a polivalentului scriitor, dacă se 

are în vedere premisa ateistă expusă în 

„Epigonii”: 

„Religia-o frază de dînşii inventată 

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug 

Cu umbre care nu sunt, v-a-ntunecat 

vederea 

Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi… 

Nu! Moartea cu viaţa a stins toată plă- 

cerea Cel ce-n astă lume a dus numai dure- 

rea 

Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei 

muriţi” 2 . 

Este maniheist a-l cataloga pe autorul 

manuscriselor (predate prin Maiorescu Academiei 

Române) un teist. Situaţia este mult 

mai complexă şi presupune dezbateri furtunoase. 

Noi vom urmări doar gândul eminescian 

cu fâlfâiri / falduri religioase, un anume 

feeling pro creştinism. De la decretarea lui 

Iisus drept reprezentantul săracilor, de la 

lustruirea unor definiri ale lui Dumnezeu ca 

stăpân al adevărului, al lumii, sinteza binelui 

şi a credinţei, la apologia sfioasă, discretă 

a creştinismului, la toleranţa 

religioasă a românilor, la aprecierea rolului 

pozitiv al bisericii în culturalizarea neamului 

sau starea de pioşenie, de graţie degajată 

din parcurgerea Bibliei, toate se 

armonizează în mod impecabil. Publicistul îşi 

aroga şi aici alte falii ale cunoaşterii, postulând 

teze din sociologia, istoria şi filozofia religiei. 

Complexitatea mărturisirilor, densitatea 

identică se situează în afara oricărui dubiu, 

destabilizându-i pe scepticii amatori de 

aberaţii vizavi de neortodoxismul eminescian. 

Ca dovadă peremptorie, vom reactiva 

următorul cogito despre afanarea biologică, 

expierea contestatarului divinităţii: 

„Cine neagă pe Dumnezeu neagă ordinea 

morală a universului dar e dovedit că 

oricare neagă ordinea morală este pierdut fie 

ca individ fie ca neam3 , căci degenerează 

moraliceşte”. 

Teoria despre progres posedând şi o 

mantie teologică se detaşează de determinismul 

economic sau politic unde profesionalismul 

guvernanţilor trasează liniile 

evolutive ale societăţii. 

În Mss. 2257 gânditorul susţine ideea 

direcţionării istoriei universale de către religie. 

Conflictele interstatale se vor aplana, se 

va face unirea bisericilor şi mântuirea întregii 

creştinătăţi4 . 

În doctrina ateistă se topesc şi idei atomiste, 

platoniciene: „Dumnezeu e un atom, 

un punct matematic…astfel, Dumnezeu e în 

lume ceea ce sufletul atomistic e în om” 5 . Admiraţia 

faţă de Michelangelo facilitează şi difuzarea 

sintagmei: „Dumnezeu al păcii şi al 

luminii” 6 . Marile spirite independente poate 

rebele, în casarea ori spulberarea transcendenţei, 

au cunoscut fie şi ocazional, îndoiala 

de propriul caracter, au fiinţat lucid în momente 

semi tragice, invocând o forţă / un factor 

transuman fantomatic, difuz, aberând 

rugăminţi, doleanţe sau întinzând glasul, 

şoapta, braţul spre un „autre” (altul) străin de 

propriul sine. Strigătul disperat al lui Goethe 

„lumină, mai multă lumină” trebuie să se fi 

propagat până la Eminescu, căci în Mss. 

2259 sa afla un pasaj german şi unul românesc 

de o cantabilitate indicibilă: „Lumină din 

lumină, Dumnezeu din Dumnezeu” 7 . 

În altă parte, se indică atributele divini- 

4884 

tăţii: invizibilitatea, atotştiinţa, ubicuitatea, 

omnipotenţa, pozitivitatea, afirmaţia. 8 Dumnezeu 

- “apa vieţei…, pânea vieţei de veci” 9 . 

Regăsirea sinelui nu are legatură cu indianismul, 

cu ataraxia, ci priveşte comunicarea 

creştină, apelurile fierbinţi de întoarcere a 

sufletului la comorile spirituale evocate de Biblie, 

de aici şi îndemnul de a procura toate 

variantele ei - sanscrită, iudaică, persană, 

arabă: “Cumpăr Biblia în toate limbile pe care 

vreau să le învăţ” 1 . 

Infinită sursă de cunoştinţe, Cel Atotputernic 

îi răsplăteşte pe cei însetaţi de 

Calea Dreptăţii, cu chietudine, cu apropierea 

milimetrică de Adevăr, de Bine, eludând Răul 

şi pentru că “Dumnezeu şi adevăr sunt identici.“ 

1 

Omul deplin al culturii române nu inovează 

cu orice preţ, ci repune în circulaţie/circuit 

restrâns, elitist, vocabule sfinte, 

într-o limbă populară, la îndemâna oricui, 

fără pendulări metaforice, neologice. 

Creatorul lumii nu se distanţează de 

cei cu inima vibrând(ă), de iubirea universală/ 

pentru aproapele său, nici de cei harnici (viziune 

uşor sociologizantă) care-şi fac 

treaba cât mai serios la locul de muncă 1 . 

Câteodată noţiunile anatomice primesc 

veşminte religioase, cum ar fi: dichotomia 

corp-suflet 1 : “sufletele sunt fiinţe de îngeri înamorate 

în corpuri de oameni (…). Sufletu-i 

înger. Corpu-i om”. În schimb, abstractul 

(“doliul”) şi o stare fiziologică (“paloarea”) 

sunt ornate/onorate cu/în straie metaforice: 

“Doliul este umbra ce-o aruncă cei drepţi în 

altă lume asupra chipurilor celor rămaşi pe 

Pământ. Paloarea este lumina cea albă a 

morţii. 1 

Cu puţinii bani câştigaţi din presă, poetul 

cărturar dorea achiziţionarea de noi cărţi, 

printre care şi Evanghelia lui Luther şi Biblia 

latină 1 . Informarea despre cele creştine se 

face prin cărţi ori ascultând slujbele religioase 

oficiate de preoţi pasionaţi, cu vocaţie. 

Speranţa într-o comuniune cu Cel de Sus 

presupune neapărat rugăciunea, umilinţa, 

abandonarea trufiei, a aroganţei, smerenia. 

Prin rugăciune se întăreşte inima, 

trupul poate suporta mai uşor diferite suferinţe 

1 . Omul din orice veac are nevoie de religie. 

Nu doar în vremurile de răstrişte. Ori 

pentru împlinirea unor ţeluri, mereu interminabile 

şi retorice. 

Dincolo de toate acestea, religia te face 

mai bun, mai iertător, te purifică, te îndepărtează 

de cunoscuta pizmă omenească 1 . Cugetătorul 

junimist a consacrat gânduri, idei, 

articole bisericii, creştinului (o a doua temă). 

În primul rând el se pronunţă pro creştinism. 

A merge la biserică e de preferat chiar 

pentru tineri, variantă optimă, lucidă, opusă 

deplasării la cafenele şi locaţii distractive 1 . În 

acest fel, ei vor afla că biserica lui Matei Basarab 

şi Varlaam a constituit o “maică spirituală” 

a neamului ramânesc, generând 

unitatea de limbă şi purificarea etnică a poporului 

român 1 . Nu este absolvită de vină biserica 

catolică, pentru confiscarea adevărului 

ştiinţific. Şi impunerea doar a unui punct de 

vedere... Măsurile punitive extreme luate cu 

savanţii Darwin şi Bruno o descalifică, îi maculează 

imaginea. 

Indiferent de religiile lumii, Dumnezeu 

e unul şi “lucrează în lume… pe calea 

dreaptă, fără a nedreptăţi pe cineva, poate 

doar încurcându-i pe unii… de profunzimea 

crezului religios 2 . Numai păgânii resping evidenţa 

că “nu se mişcă un fir de păr din capul 


nostru fără 

ştirea Domnului” 

2 . 

E m i - 

nescu nu are 

o gândire înc 

h i s t a t ă , 

dimpotrivă 

recunoaşte 

existenţa soc 

i e t ă ţ i l o r 

francmasonicepreocupate 

de administrarea viitorului ţărilor 

europene2 . 

De asemenea, nimeni nu-i perfect pe 

Pământ, de aceea greşelile, abuzurile Bisericii 

nu se ascund ci se dezbat. Discuţia se 

extinde la trăsăturile clerului bizantin, la veleităţile 

de papism, comparativ cu clerul rusesc, 

atins de cezaro-papism2 . 

Subtema biserica catolică 

Câteodată unele idei se bat cap în 

cap, semn că logosul eminescian se mai şi 

defazează. Preţuirea Romei, loc de refugiu 

pentru diferite popoare emigrante - greci, bulgari, 

sârbi - bastionul catolicismului2 nu cadrează 

cu debordările papismului, cu 

excese/escale papale, fapt ce-i declanşează 

un soi de ofensivă anticatolică, de parcă 

acest tip de religie ar fi clamat valori negative, 

necreştine, profane, efemere. 

Pe de altă parte, reabilitatea cugetătorului 

e promptă, când stabileşte punţi comunicative 

între Dumnezeu şi Timp, Spaţiu, 

viaţă, verb şi energie2 , termeni poate prea divergenti 

Reticenţa faţă de Scaunul papal poate 

avea şi conotaţii politice şi istorice. Să nu se 

uite răul făcut de Austro-Ungaria populaţiei 

din Ardeal, discreditate, ca şi religia crestină, 

de către, surpriză!, Casa de Austria2 . Totuşi, 

reforma calvină nu s-a impus în Ardealul atât 

de ahtiat după cărţile bisericeşti, dar aflate 

într-un tiraj neconcludent2 . 

O altă categorie de probleme: raportul 

poporul român - religie. 

Păstrător al tradiţiilor folclorice, poporul 

cel cuminte, aşezat, ospitalier, viteaz, a 

rămas perseverent pe calea ortodoxiei. 

Toleraţa lui religioasă2 faţă de calvinism, 

protestantism, catolicism n-a stârnit resentimente. 

Folclorul religios impusese ideea 

cuplului antinomic Christul - reprezentantul 

pe pământ al omului sărac, curat sufleteşte, 

şi al Antihristului, viclean, leneş2 . 

Ab antique, românii ştiau a aranja, a artisticiza 

arhitectural, sculptural şi plastic bisericile, 

iar omul simplu, rural făurise o limbă 

frumoasă, bogată în sinonime şi polisemantice, 

încă de pe vremea lui Varlaam3 . 

Vremurile nu s-au ridicat la înălţimea 

virtuţilor poporului nostru… Din pricina politicului. 

Incompetent, corupt, influenţabil. Politicienii 

au edificat un prezent şi un viitor 

favorabile doar minorităţii, celor privilegiaţi. 

Reduplicarea unui mitropolit performant 

peste un secol-două rămâne o iluzie pentru o 

societate anarhic constituită: „Dar Varlaam 

era un prost (ironie). În zilele noastre nici 

membru al Academiei n-ar putea să fie”. 

(Timpul, nr.17, 21.01.1880, pag.1). În paralel 

cu H. Bergson (autorul unei exegeze fundamentale 

în estetică – „Râsul”), Eminescu anticipează 

un gest, un fenomen social – râsul, 

de provenienţă divină: „Dumnezeu a dat 

omului râsul” 3 Iulian Bitoleanu 

. Prin acest dar, spiritul s-a descătuşat, 

buna dispoziţie, umorul, comicul şarjează, 

cenzurează, imperfecţiunile, tarele 

î

Hematomul roşu 

Gheorghe Mocanu, Ed. Andrew 

Cu un mea culpa necesar voi încerca să atrag atenţia (dacă mai 

e nevoie) asupra unei cărţi şi a unui autor deja cunoscut. Este vorba despre 

romanul Hematomul roşu al lui Gheorghe Mocanu, carte apărută 

la Editura Andrew/2008. Nu voi analiza cartea din punct de vedere 

stilistic, nici tehnic. Nu voi încerca să folosesc vorbe mari, nici laudative. 

Nici nu voi puncta evoluţia lingvistică, stilistică, a autorului , evoluţie remarcată 

de prefaţatotul romanului, dl. Theodor Codreanu. Abandonul 

vechiului stil, cel utilizat în cărţile anterioare – Borta şi Pe uliţa vantului 

- demonstrează maturitate, siguranţă. N-o să spun că m-a impresionat 

editarea bilingvă a romanului. Nu. Nu voi face niciuna din 

aceste constatări ( au fost deja făcute). Căci, primul imbold, 

după terminarea lecturii, a fost acela de a pune mâna pe telefon 

şi a-l felicita pe autor.( ceea ce am şi făcut). De a-mi recunoaşte 

culpa şi, de a-i mulţumi autorului pentru Povestea 

aceasta. Cartea se adresează nouă, tuturor. Este a noastră, 

a tuturor acelora ce am suferit şi suportat un hematom roşu. 

A acelora care au rezistat extirpării. Este o pagină de istorie 

recentă, putem numi acest roman aşa, o pagină de viaţă 

prezentată la cele mai înalte cote. Cu intensitate, tensiune, 

profunzime. Paginile curg unele după altele într-un discurs 

lingvistic plin de farmec, fluent, coerent. Iată de ce m-am simţit 

îndreptăţită să-mi fac mea culpa: de ‘’pierdut’’ am avut 

numai noi, cei care nu s-au grăbit să citească romanul(printre 

care mă număr). Cartea merită timpul nostru. Este una care-ţi creează 

şi construieşte iluzia unei lumi din care ai făcut parte, din care 

tocmai ai îndrăznit să ieşi. Retrăieşti , odată cu personajul clipe pline de 

dramatism, de jenă, de revoltă, de mânie, de resemnare şi, compătimeşti 

împreună cu el. Victimă a propriilor principii, Zlateş Velniceanu este 

eroul de roman, demn de marcat o epocă, un sistem. Gheorghe Mocanu 

reuşeste, a reuşit prin această creaţie să demonstreze că se poate 

aşterne pe hârtie fapte reale, impresionante. De-o actualitate cutremurătoare, 

apelând doar la mijloace estetice simple, povestea incredibil de 

credibilă, felie a unui trecut abia stins( cine garantează?), prezintă un 

personaj arhetipal. Nu e mare lucru, veţi spune. Pentru mine a fost, este. 

omeneşti. O intuiţie epocală, ante Malraux 3 : 

ireligiozitatea extinsă într-un mod înspăimântător 

în secolul nostru 3 . Poate şi pentru 

că igiena politicienilor nu funcţiona, putregaiul 

moral nu fusese ars, iar „plebea demagogică 

din Roma”, invidioasă, avidă de câştig 

nemeritat, parcă ar fi contaminat sfera politicianistă 

română, fie liberală fie conservatoare 

(Timpul, V, nr.199, 6/18 sept. 1880). 

Se adevereşte prin aceasta că “marile 

opere oferă forma maximă a comunicării 

în arta înţeleasă ca dialog al lecturilor cu 

textul de-a lungul său/societăţii” 3 . 

Uneori, pagina eminesciană se întunecă, 

lăcrimează la constatarea dispariţiei 

autonomiei bisericii, a derivei sentimentului 

religios 3 , preludiu al unei posibile epoci nefaste 

unde se va resimţi potenţa Antihristului, 

profetul ravagiilor, al vânzătorilor de ţară 3 . 

Cultura umanistă agilizează spiritul, 

sporeşte trezoreria informaţională, dar nu 

salvează sufletul de negrul abis, de întâlnirea 

cu fatidicul. 

Tocmai de aceea, biserica deschide, 

inaugurează perspective comunicative de 

neimaginat. Din scrierile lui Buddha, Socrate, 

Lao Tzî se culeg multe învăţături, dar finalmente 

doar Evanghelia îl “înalţă” pe om, îl 

catarsisează 3 . 

Pe lângă doctrina hristologică, Eminescu 

cunoştea profund şi soteriologia – 

crede Petru Rezuş 3 - iar un fel de scepticism 

se infiltrase în pasajul despre învăţătorul indian, 

visător la împăcarea omenirii, adeptul 

unei teorii a iubirii. Printre mostre numinduse 

poeziile: „Dumnezeu şi om”, „Colinde, co- 

linde” şi articolul pascal “Cristos a înviat”. 

În doctrina hristologică şi soteriologică, 

eminenta Rosa del Conte 3 detecta ecouri, 

umbre hegeliene, blîndul nazarinean fiind catalogat 

drept “martir al adevărului”, nu numai 

un magistru al umanităţii ori mediator între 

omul comun şi ideea abstractă” 4 . 

Folosindu-se de citatele din opera eminesciană, 

Tudor Nedelcea remarca: Dumnezeu 

este o idee abstractă, dar o idee a ideilor, 

“istoria omenirii este desfăşurarea cugetării 

lui Dumnezeu”, cum îi scria Eminescu lui D. 

Brătianu, în preajma serbării de la Mânăstirea 

Putna” 4 . 

Dispreţul eminescian faţă de o lume 

meschină se însoţeşte uneori de memento 

mori, lucidul creator sesizând fragilitatea 

condiţiei umane, fugacitatea timpului, motiv 

pentru care universitara clujeană Voichiţa 

Sasu l-a numit pe Poet „cântăreţul neîntrecut 

al temei deşertăciunii” 4 . 

Apreciatul eminescolog Petru Rezuş 

atribuise Fecioarei Maria un rol soteriologic 4 , 

ba mai mult pledează pentru configurarea, 

prin unele texte mai puţin cunoscute, Rugăciune 

şi Tu twan asi (Acela / Aceea eşti tu), 

a mariologiei. 4 În mod cert, două calităţi desprindem 

din paginile eminesciene: culturalitatea 

şi lejeritatea scriiturii. Categoric, nu 

numai Poetul avea stil, ci şi gazetarul, stilul 

validându-l în consens cu opinia unei universitare 

timişorene: „loc de manifestare a celei 

mai tulburătoare relaţii: cea dintre Om, limbaj 

şi lume, instituindu-se astfel ca o mărime relaţională”. 

Întinzând o ancoră spre limanul poeziei, 

unii exegeţi au constatat, pe lângă ava- 


Citind romanul mi-am construit propria 

poveste. Care dintre noi nu are 

în amintire, măcar un fapt asemănător 

? Fapt care stârneste sentimente 

dintre cele mai controversate! 

Povestea acestui ‘’doctor’’ Zlateş 

este una care-şi merită cu prisosinţă 

trăirea. Însufeţirea. Cu intensităţile 

ei, tensiunea şi dramatismul. Autorul 

reuşeşte o incursiune psihologică 

atât de bine, atât de profundă tocmai 

pentru că ştie, cunoaşte subiectul. 

Un nume, Zlateş Velniceanu. Un destin. 

Un personaj care-şi trasează 

destinul din aproape în aproape, un 

destin de un tragism fri- Mariana Vârtosu 

sonant.Personajelesecundare prin descriere şi 

acţiune nu fac altceva decât să completeze portretul eroului 

principal. Deloc de neglijat atmosfera, timpul, acţiunea. Parcă 

în joacă, eroul traversează timpul, timpurile şi cele cinci zile 

comatoase , devin consistenţa celor cinci ani de penitenţă. 

Eroul traversează trecutul, prezentul, trăieşte(oniric şi premonitoriu) 

viitorul, la aceleaşi dimensiuni ale realităţii. Memorabilă 

( şi mai ales veridică scena sarmalelor tradiţionale) 

scenă, care se petrece în închipuirea eroului, dar care prin 

realizarea artistică, ne face să simţit aroma şi aburul sarmalelor, 

aduse la masă de fantoma Alexandrei. Personajul lui 

Gheorghe Mocanu este unul puternic. Vertical. Gata să se 

resemneze în faţa alegerii făcute de Alexandra, soţia sa.Resemnat, deasemenea, 

de alegerea făcută de alţii în numele lui, îşi acceptă soarta. 

Se dedică îngrijirii celor încercaţi de soartă, celor săraci, devenind doctorul 

lor. Forţă şi altruism. Iată două trăsături de caracter ce-l fac să-şi 

asume acest rol, de medic al săracilor. Printr-o rafinată schimbare de situaţie, 

autorul demonstreaă rafinament şi măiestrie scriitoricească. Creează, 

nu numai un final karmic, dar mai ales, punctează cu dibăcie 

altruismul şi integritatea eroului său, calităţi însuşite de la tatăl lui, care 

i-a fost exemplu şi model în viaţă. Hematomul roşu este o carte ce trebuie 

citită, o carte ce-şi merită un loc de cinste în bibliotecile personale 

şi publice. 

tarurile sacralizării, şi pe cele ale desacralizării, 

precum şi faptul deloc banal că „divinul 

Mihai e traversat de voluptăţi transcendaliste, 

ca un corolar romantic, tenebros, hölderlian 

şi poesc” 4 . 

Muncind enorm, de dimineaţa până 

seara, aproape fără concediu, redactorul de 

la „Timpul” (1877-1883), dezamăgit de „acumularea 

de averi de către…nulităţi”, plin de 

cearcăne, istovit, rămas tot mai singur, Eminescu 

părea un descumpănit – arăta Gala 

Galaction 4 -, nici aliaţii ideologici, junimişti, 

ajunşi în piscul piramidei nereuşind să realizeze 

România culturală şi socială. „Viruşii 

răului” 4 negativaseră ţara, o pirataseră, încât 

nu se întrevedea nici o luminiţă la capătul tunelului. 

Drept urmare se reactivase motivul 

biblic vanitas vanitatum. 

Alte aspecte ocazionale surprinse în 

manuscrisele ori publicistica eminesciană 

provin dinspre tanatologie, angelogie şi demonologie 

4 . 

La un creator cu o „imaginaţie cosmică”, 

cititor al majorităţii cărţilor religioase 

aflate la mănăstiri, al lui Confucius, Buddha, 

Zoroastru, Platon – depăna amintiri Slavici în 

memoriile sale – nu mai era nici o surpriză în 

plan tematic încercarea să îşi apropie şi ungherele 

mai puţin vizibile ale doctrinei creştine. 

Iată de ce dăm crezare aceleiaşi 

savante italiene, convinse că „la 20 de ani, 

Eminescu privea problema lui Dumnezeu în 

centrul interesului speculativ” 4 , ce înnobila o 

idee slaviciană: nepreţuitul său prieten plasa 

religiozitatea mai presus de orice demers intelectual. 


ESEU 

„Therefore, even the lover of 

myth 

is in a sens a philosopher; 

for myth is composed of wonders.” 

CE ÎNSEAMNĂ A FI ACTUAL? 

Dacă a fi actual înseamnă 

a mai stârni controverse, a mai 

oferi un spaţiu din care cultura 

sub diversele ei forme se poate 

Virgil Untilă 

nutri, din care mereu idei răsar 

proaspete, sau pot fi văzute că 

proaspete, atunci cu siguranţă că 

opera lui Mircea Eliade mai 

poate fi considerată de actualitate. Dacă este însă să considerăm 

moda culturală, atunci lucrurile stau altfel. Oricum, cărţile lui se afla 

încă în rafturile librăriilor şi nu pentru că nu s-ar vinde. 

DISCUTAREA OPEREI LUI ELIADE - CRITICA SI INTERPRE- 

TARE 

Un semn clar al faptului că opera lui Eliade poate fi încă considerată 

de actualitate este faptul că ea mai stirneşte controverse. 

După cum este şi firesc, tabăra pro se selectează din rândul celor ce 

mai cred că sacrul, religiosul sunt încă dimensiunii vii ale omului, posedând 

încă resurse de revigorare pantru societate şi individ, pe 

când criticii se recrutează din cei care încă mai au nostalgia metodei, 

sunt încă animaţi de spiritul deconstrucţiei, ce-şi doresc o lume 

complet reinventată de om, cerând în numele libertăţii exilarea spiritului, 

demiterea ontologicului. Pentru aceştia toate 

nenorocirile secolului sunt generate de iraţionalul religiosului, 

al mitologicului, de toate activităţile omului 

care au centrul exterior lui, lumii sale (ptolomeiste), 

coordonatelor acestora mereu noi, mereu pe cale de 

a fi reinventate. 

Iată seria cărţilor apărute în vremea de curând 

tratând problema Eliade, problemă pe care o vom 

trata şi noi, aici, cu modestie:* 

The Magic Mirror: Myth's Abiding Power- Elizabeth 

M. Baeten 

Mircea Eliade's Vision for a New Humanism - 

David Cave si John David Cave 

Reconstructing Eliade: Making Sense of Religion 

- Bryan S. Rennie 

Waiting for the Dawn: Mircea Eliade in Perspective 

- David Carrasco 

Mircea Eliade: The Romanian Roots, 

1907-1945 - Mac Linscott Ricketts 

Mircea Eliade and the Dialectic of the Sacred - Thomas J. Altizer 

Reading and Responding to Mircea Eliade's History of Religious 

Ideas: The Lure of the Late Eliade - John R. Mason 

Religion and Reductionism: Essays on Eliade, Segal, and the 

Challenge of the Social Sciences for the Study of Religion - T.A. Indinopulos 

(Editor) 

Structure & Creativity in Religion - Douglas Allen 

Imagination and Meaning- Girardot and Ricketts 

Mircea Eliade: An Annotated Bibliography - Douglas Allen, 

Dennis Doeing 

The phenomenology of religion as a philosophical problem: an 

analysis of the theoretical background of the phenomenology of religion, 

in general, and of M. Eliade's phenomenological approach, in 

particular - Antonio Barbosa da Silva 

Religion on Trial: Mircea Eliade and His Critics - Guilford Dudley 

The Theology and Philosophy of Eliade: A Search for the Cen- 

tre - Carl Olson 

PRO SI CONTRA - COMENTARII LA MIRCEA ELIADE 

Mircea Eliade’s Vision for a New Humanism - David Cave 

Cave propune o descriere structurală a ceea ce „noul umanism” 

ar fi însemnat în viziunea lui Eliade, şi ce semnificaţii ar avea 

o astfel de viziune transformată în paradigmă, pentru cultura mo- 

4886 

MIRCEA ELIADE ŞI A DOUA CĂDERE 


dernă. El întreprinde pentru aceasta o exegeză a vieţii şi operei lui 

Eliade, începând cu anii din România şi până la timpul din urmă al 

profesoratului său la Universitatea din Chicago. Considerând afinităţile 

şi legăturile politice şi culturale, teoriile sale asupra simbolului 

şi mitului, hermeneutica sa comparativă, literatura sa fantastică şi 

intrepretările sale privitoare la „homo religiousus”, opiniile sale privitoare 

la pierderea înţelesului (meaning) în conştiinţa modernă, şi vederile 

sale legate de spiritualitatea cosmică a omului arhaic, Cave 

reaşează structural aceste teme în cadrul operei lui Eliade şi le evaluează 

din perspectiva unui „nou umanism”,organizând şi evaluând 

astfel, întregul operei eliadeşti în jurul unui principiu călăuzitor, fără 

a trăda intenţiile iniţiale ale autorului. În a argumenta nevoia şi principiile 

unui “nou umanism”, David Cave face - utilizând teme şi date 

din istoria religiilor- incursiuni în filosofie, antropologie, psihologie, 

ştiiţele moderne şi critică şi teorie literară. El conclude că viziunea radical 

pluralistă a lui Eliade oferă o cheie spre revitalizare a actualei 

culturi, golită de ontologie, demitologizată şi materială, propunând 

ca studiile viitoare asupra acestuia să se facă din această perspectivă 

a „noului umanism”. 

The Theology and Philosophy of Eliade: A Search for the 

Centre - Carl Olson 

Carl Olsen întreprinde un studiu comparatistic al operei şi gândirii 

lui Eliade, fără a face abstracţie de viaţa să. Olsen la rândul său 

caută o cheie de înţelegere a operei savantului român şi presupune 

a o fi găsit în nostalgie. El pretinde că modul în care Eliade abordează 

Creştinismul Cosmic este expresia clară a acestui fapt. Pe 

parcursul studiului sunt cercetate metodologia hermeneutică a lui 

Eliade, concepţiile sale teologice, raportul său cu ideea de putere, 

ontologia sa, concepţia sa asupra timpului. Rând pe rând ideile, atitudinile 

sale sunt verificate prin opunerea lor cu elemente 

de epistemologie modernă, de filosofia 

ştiinţei, la hermeneutica lui Derida - pentru cazul metodologiei 

hermeneutice, cu teologia lui Taylor şi 

ceea a olandezului Gerardus wan der Leaw, istoric 

al religiilor el însuşi, cu perspectiva istorică postmodernă 

a lui M.Fouchoult, în controversata atitudine 

a lui Eliade asupra puterii. Concepţia sa despre timp 

este verificată prin comparaţie cu cele ale lui Augustin, 

Hegel şi Foucoult, iar ontologia sa este comparată 

cu atitudinile antiontologice postmoderne şi cu 

viziunile tribal-religioase, ale unor populaţii cosiderate 

într-o vastă distribuţie teritorială. 

Reconstructing Eliade, Making Sens of Religion, 

Brian S. Rennie 

Una dintre cele mai interesante, profunde şi 

bine instrumentate cărţi asupra lui Eliade este aceea 

a lui Bryan Rennie, Reconstructing Eliade - Making 

Sens of Religion. Înarmat cu solide cunoştinţe în varii domenii ca, filosofia 

ştiinţei, lingvistică, matematici (aspectele filosofice ale acesteia), 

epistemologie, B. Rennie se plimbă cu dezinvoltură în 

demersurile sale de critică recuperatorie prin opera lui Eliade făcând 

vizibile structurile de forţă ale acesteia, unitatea ei fundamentală, valabilitatea 

ei. Bine ancorat atât în filosofie (antică, modernă şi postmodernă) 

cât şi în istoria religiilor (studii aprofundate în religiile 

Indiei şi în creştinism) autorul întreprinde atât o critică a gândirii şi 

operei lui Eliade cât şi a criticii care a solicitat opera acestuia. Cu 

deplină acurateţe, el luminează părţi ale operei savantului roman , 

considerate obscure, indică slăbiciunile şi neajunsurile unora dintre 

perspectivele critice. Demersul sau se ocupă de toate categoriile importante 

cu care operează Eliade: hierofania, sacrul şi dialectica 

sacru-profan, coincidentia oppositorium, homo-religiosus, simbolul, 

mitul, istoria şi istorismul, illud tempus şi modernitate. Într-un demers 

care cu greu poate fi povestit pe scurt, B. Rennie arată că opera lui 

Eliade nu numai că nu poate fi expediată că inactuală sau că fiind un 

„magnific şi inestimabil eşec” dar pune temelia pentru o nouă perspectivă 

asupra religiosului, oferă noi căi de cercetare ale acestuia. 

Pluralismul pe care Dr. Rennie îl descoperă şi îl argumentează 

că fiind intrinsec gândirii eliadeşti, dă o notă nouă receptării acesteia: 

aceea a revoltei împotriva istorismului, a viziunii unice - tiranice, 

a modernităţii de care Eliade se detaşează intr-o atitudine pe 

care o putem numi postmodernă. Experienţa religioasă este calea 

care deschide acces egal la realitate indivizilor, realitate cu care suntem 

mai degrabă în relaţie de credinţă decât de cunoaştere certă.** 

Text pus la dispoziţie de G. Roca

O CARTE CUCERITOARE – 

UN PERSONAJ NEMURITOR: 

,,PĂCALĂ SE REÎNTOARCE 

ŞI…RĂMÂNE!‘‘ 

de GEO SAIZESCU (2008) 

Adevăratul ,,gust‘‘ al unei cărţi se simte încă de la primele 

ei rânduri. Povestea cinematografică a maestrului Geo Saizescu, 

după ce traversează admirabilul excurs academic de deschidere, 

datorat lui Dumitru Radu Popescu, şi un ,,Argument‘‘ electric al autorului 

(în care conchide: ,,râdem unul de altul şi dracu’ râde de noi 

toţi!‘‘), se revarsă într-un surprinzător ,,Prolog‘‘ – un fundament scenic 

în care sunt chemate (invocate) la o ,,masă rotundă‘‘ câteva dintre 

personajele celebre ale lumii comice (citeşte: filosofice), precum: 

Diogene, Arlechino, Don Quijotte, Sancho Panza, Charlot, Svejk, 

lipsind (în aparenţă), de la apel, Cyrano de Berjerac, preopinenţii 

lui Caragiale şi Creangă, dar şi Gargantua şi Pantagruel ş.a. Şi 

acest pomelnic poate fi înşirat până la ,,măştile‘‘ lui Ionesco, Urmuz 

şi Mazilu – dar selecţia autorului este…autoritară. 

Cineva, şugubăţ (tehnoredactorul), a alungit chipurile protagoniştilor 

de pe copertele feericei cărţi, dintr-o nimerită intenţie de 

a atenţiona privirea cititorului asupra inteligenţei accentuate atât a 

personajelor, cât şi a clasicului creator al filmului comic românesc 

contemporan, cel care este, indiscutabil, Geo Saizescu – şi numai 

el. 

Din păcate, eu nu ştiu să fac film, dar, uneori, mă înghionteşte 

ideea unui scenariu ca un traiect narativ (nu?!) prin pânza fermecătoare 

a omenetului peren – cel care nu dispare odată cu 

guvernele. Noroc, însă, că sunt alţii care, dintr-o singură trăsătură 

de penel (dar câtă muncă titanică presupune acest instantaneu!), 

realizează adevărate panorame, cucerind, în timp, valuri de public, 

extaziate. Dezlegat de toate tentaţiile politice ale vremelnicului nostru 

început de mileniu, Geo Saizescu se scaldă cu frenezie în amnioticul 

unor personaje emblematice ale eternităţii native româneşti. 

Păcală, în viziunea sa, este un ,,nonconformist‘‘ care ignoră tiparele 

încremenite, scufundându-se într-o ,,bohemie‘‘ ţărănească, întrun 

timp dilatat în glume şi în verzi şi uscate, un personaj respirând 

bucuriile vieţii, îmbăindu-se într-un lirism spontan, pe care literatura 

actuală ori l-a uitat, ori îl ocoleşte, ori l-a pierdut… 

Existenţa eroilor lui Geo Saizescu e cantonată în umor, 

trăirea lor este un joc repetabil, uneori pe aceleaşi tipare ale ,,gra- 

Editura PĂMÂNTUL, în parteneriat cu Consiliul Judeţean 

Argeş, Biblioteca Judeţeană Argeş Dinicu Golescu, Uniunea Scriitorilor 

din România – Filiala Piteşti, Centrul Cultural Piteşti, revistele 

Cafeneaua literară şi Argeş organizează, în Municipiul 

Piteşti, în perioada 29 octombrie – 1 noiembrie 2009, prima ediţie 

a CONCURSULUI NAŢIONAL „LITERATURA MODERNĂ” 

Temă şi gen. Intră în concurs volume originale nepublicate 

de poezie, proză şi eseu (literar, estetic, filozofic). 

Secţiuni. Concursul are două secţiuni: debutanţi şi profesionişti, 

indiferent de vârstă. 

Participanţi. În concurs se pot înscrie creatori români 

din ţară şi din diaspora, membri sau nemembri ai U.S.R., care 

scriu în limba română. 

Juriu. Juriul va fi stabilit de organizator. 

Premii. Editura PĂMÂNTUL va edita manuscrisele câştigătoare, 

200 de exemplare revenindu-i gratis autorului la data 

festivităţii de premiere. 

Date tehnice. Concurenţii vor trimite pe adresa poştală 

a organizatorului curriculum vitae al autorului şi volumul în manuscris, 

A4, cules cu corp 14, Times New Roman, distanţa 1 rând, 

corectat, dar şi volumul în formă electronică pe adresa e-mail. 

Pentru proză sunt admise max. 250 de pagini A4, pentru eseu 

200 pag. A4, iar pentru poezie 120 pag. A4. Manuscrisele nu se 

înapoiază. 


EXCELSIOR 

tuităţii‘‘ spiritului – tipare care întemeiază 

tradiţia de nuanţă balcanică. 

În scenariul scris şi făcut, 

anton-pannismul e suveran. 

Este aici o societate desculţă, 

veselă, ironică şi sănătoasă, zămislită 

din aluatul autohton pe 

vertebrele căruia nu se aşază rugina. 

E, uneori, o fatalitate a fericirii 

aparent inconştiente, ferită 

de beteşuguri, anchilozităţi şi resentimente. 

Personajele par a 

striga: săraci – săraci, dar nu cu 

duhul! Eroii sunt nişte mucenici 

înseninaţi ai soartei, în comunitatea 

cărora Păcală e ,,isteţ ca 

un proverb‘‘. 

Gheorghe Istrate 

În cartea sa, autorul a 

creat o academie rurală, cu strategii 

multicolore, multe previzibile, 

dar nu obositoare atunci când este vorba de oameni 

,,pedepsiţi‘‘ cu darul oralităţii. 

,,Păcală se întoarce şi…rămâne!‘‘ este recitativul scenic 

al filmului cu acelaşi titlu, pe care autorul, pe merit, l-a injectat cu un 

verb al perenităţii: rămâne! 

Cartea este un fel de şotron al gagurilor, al butadelor de un 

libertinaj absolut care încântă lectorul (lectorul-spectator). Scenele 

devin între ele parodice, ca textură întoarsă pe dos, îmbibate în mult 

must ironic. 

Surprinzător: de mult a fost uitată (neglijată) o latură dominantă 

a artelor vizuale: filmografia (arta de a scrie scenarii) – un 

act literar de dimensiuni specifice, pe care Geo Saizescu îl renaşte 

cu dezinvoltura cunoscută din filmele sale anterioare. 

În acest volum, uimeşte felul spontaneu de vorbire al personajelor, 

care e o formă a maximalizării multiple şi a cuprinderii 

miniaturalului (sau invers) în rostirea populară. 

Se dovedeşte, astfel, că păcatul are fermitate – pe când 

inocenţa e sfărâmicioasă. Această colecţie de anecdote şi de oximoroane 

se plasează ingenios pe un fir narativ strunit energic cu indicaţii 

tehnico-regizorale înscrise în paranteze explicite – care dau 

mărturie despre harul şi darul lui Geo Saizescu. 

În final, ne dăm seama că am traversat o lungă şi feerică 

şezătoare populară, atât prin paginile cărţii cât şi prin secvenţele filmice, 

toate aflate sub sceptrul şi puterea unui creator neobişnuit. 

,,Păcală…‘‘ se înrudeşte, în sensul nobil, cu ,,Sânziana şi Pepelea‘‘ 

lui Alecsandri. 

Cu filmele şi volumele semnate de maestrul Geo Saizescu 

,,ne-am înmulţit la râs!‘‘ 

Putem, deci, concluziona: Păcală se întoarce şi …rămâne 

în sanctuar! 

CONCURSUL NAŢIONAL „LITERATURA MODERNĂ” 

Ediţia I, 29 octombrie 2009 

Termen: Plicurile cu volumul listat şi volumul în format 

electronic se primesc până la data de 1 septembrie 2009, pe 

adresa organizatorului. 

Adresă şi contact: S. C. PĂMÂNTUL ARG SRL, Str. 

Eremia Grigorescu12, cod 110.144, Piteşti, judeţul Argeş, cu specificaţia 

„Pentru Concursul naţional LITERATURA MODERNĂ”. 

Tel./fax – 0248.546.959; 0729.056.968, persoană de 

contact Gheorghe Frangulea; e-mail: pamantul2@yahoo.com 

Festivitatea de premiere. Festivitatea de premiere va 

avea loc la Biblioteca Judeţeană Argeş din Piteşti, spre sfârşitul 

lunii octombrie, la o dată ce se va comunica ulterior. 

Condiţii speciale. Prezentarea la ridicarea premiului 

este obligatorie. În caz de neprezentare, câştigătorul îşi pierde 

dreptul asupra volumelor publicate. Câştigătorii cedează dreptul 

de autor Editurii Pământul pentru 1000 de ex. sau pe o perioadă 

de un an pe bază de contract. 

Preşedintele concursului. Gheorghe Frangulea, directorul 

Editurii PĂMÂNTUL. 

Responsabili proiect. Denisa Popescu, referent Biblioteca 

Judeţeană Argeş, Virgil Diaconu, director revista Cafeneaua 

literară. 

Editura Pamântul 

Director Gheorghe Frangulea 

4887

AESOTERICAE 

4888 

Culegătorii de lumină 

De fapt imediat ce cunoaştem 

constelaţiile vom avea perfecta 

orientare a locului şi timpului în 

care ne aflăm 

Am pătruns în ritual. Era o 

mişcare senzuală, hipnotică, un 

mister. Acolo regăseam tot ce descriseseră 

autorii biblici, Homer, Pitagora, 

Apuleius, Augustin, Ficino, 

Dante, Dumas, Bolintineanu. De 

fapt Pico della Mirandolla şi Marsilio 

Ficino au dezvăluit Europei renascentiste opera legendarului Hermes 

şi ale Înţeleptului Thoth, cei care l-au înrâurit pe Moise în iniţierea sa 

egipteană. Înţelepciunea antică şi textele lui Platon conduc spre adevărata 

esenţă a lui Dumnezeu, adevărul pur religios, nealterat, o flacără a 

iluminării divine2 . Esenţa lor poate ridica discipolul deasupra amăgirilor 

raţiunii în înţelegerea Spiritului Divin. Profeţii egipteni, adepţi ai gândirii 

divine anticipaseră întruparea în om2 , venirea lui Cristos. Magie şi ocultism. 

Ritualul nu poate exista fără ca mediumul să ridice energia rugăciunii 

creştine sau a altor religii înspre eter. Mediumul extrage energie şi 

din ambientul încăperii. Memoria regnului regnurilor integrate fac parte 

din identitatea eterică a încăperii. De aici sacralitatea templului şi eficienţa 

ritualului. 

Prin intermediul numelor sacre din ebraică mulţi gânditori, iluminaţi 

sau rosicrucieni, alchimişti, francmasoni sau părinţi ai bisericii creau 

o legătură cu Dumnezeu, cu puterea magică a spiritului, fără nicio restricţie 

impusă de doctrină. Libertatea gândirii o întâlnim însă la cei care 

au depăşit în cercetarea lor cerurile – Giordano Bruno, John Dee. Călătoria 

unui iniţiat începe din lumea fizică a pământului, trece prin eter sau 

văzduhul purgatoriu îndreptându-se către rai, lumea celestă, nirvana. 

Ca şi cum în luntrea solară, în carul mnemonic am trece prin spirala din 

clopot spre fântâna iniţială, spre izvor. Totul se desfăşoară ca în scrierile 

călugărului veneţian despre armonia universală 2 , la fel cu teoriile lui 

Einstein şi ale discipolilor săi de azi privind unitatea armonică a tuturor 

energiilor universului. Deci Cuvântul e'n toate şi în noi. 

În protoistoria discutată de noi pe larg în capitolele de iniţiere ale 

neofitului, înainte ca rolul bărbatului în actul procreării să fi fost înţeles pe 

deplin, femeile reprezentau depozitul tainic al vieţii şi morţii. Fiind cele 

care dădeau viaţă, ele cunoşteau misterele zeilor, fiind iniţiate în înţelepciunea 

divină. Apropierea de adevărul ştiinţific în care principiul masculin 

îşi aducea în mod clar contribuţia sa în apariţia vieţii, a fost pur 

solară, apolloniană. Cognoscibilitatea solară a eclipsat viziunile extatice, 

mistice ale ritualurilor lunare. Contopirea acestora constituie însă şi azi 

cea mai bună cale de înţelegere a lumii. Totul este lumină, ca la sărbătoarea 

de Candlemas 2 , timpul când binecuvântarea divină coboară asupra 

lumânărilor din altare şi locurile sacre. Umbrele sunt la rândul lor 

entităţi pe care doar trupul şi le asumă, aparţinând în exclusivitate pământului 

2 . Dacă Pablo Picasso a spus că “Dumnezeu este un artist. El 

a inventat girafa, elefantul şi furnica. De fapt, nu a căutat niciodată un stil 

– El a făcut pur şi simplu ce a vrut.”, atunci de ce să nu înţelegem de ce 

noi ştim ceea ce ni s’a hărăzit să ştim. “Când apucăm calea noastră, ne 

cuprinde o mare teamă. Ne simţim obligaţi să facem bine fiecare lucru. 

Dar, din moment ce avem o singură viaţă de trăit, cine a spus că trebuie 

să păstrăm standardul ‘totul corect?’ Dumnezeu a creat girafa, elefantul 

şi furnica – de ce trebuie să urmăm un standard. Un standard foloseşte 

doar pentru a ne arăta cum definesc alţii realitatea lor. Deseori admirăm 

modelele altora, şi de multe ori putem evita greşelile comise de alţii. Dar 

pentru a trăi bine, doar noi ştim cum." 3 Liviu Pendefunda 

Omul deţine o putere esoterică 

lăuntrică care a fost folosită de iniţiaţii din vechime pentru a accesa înţelepciunea 

străveche. Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat capacitatea înţelegerii, 

am trăi într’o lume asemănătoare cu Flatland - A romance of 

many dimensions de Edwin Abbott, 1833 în care fiinţele nu se pot deplasa 

decât bidimensional. Dar noi, culegători ai picăturilor de lumină, 

ne-am înălţat privirea prin aer spre sursa divină, apreciind reflectarea ei 

în valurile răsturnate de paşii noştri pe pământ. Şi-am descoperit astfel 

din focul ochilor noştri eterul. 

Ştiinţele naturale nu sunt ştiinţe în sine ci ele definesc şi consemnează 

fiinţa umană, fiind astfel parte a antropologiei. Putem experimenta 

universul prin evenimente cosmice ce fac parte din condiţiile de 

viaţă ale omului, dar fără de care, de fapt, nu putem înţelege, gândi şi acţiona. 

Paradigma şi modelele realităţii oglindite în ştiinţele moderne se 

extind în relaţiile interumane, în context social şi istoric, întreaga lume 

oglindindu-se în noi. Extinderea este de altfel o reducere prin care gândirea 

şi înţelegerea şi+au pierdut legăturile cu realitatea naturală în care 

viaţa noastră se desfăşoară de mii şi mii de ani. Cum ar putea această 

legătură să refacă ceea ce de fapt am pierdut cu atâta nonşalanţă ? – 

Informaţia Tradiţiei 



pare o întrebare epistemologică dintr'o antropologie empirică şi teologică 

născută din contextul vieţii şi experienţa realităşii sociale şi istorice. 

Epistemologia fizică a ştiinţelor naturale determină dimensiunile antropologice 

ale percepţiei şi cunoaşterii, în final reflectând adevărul. Ne repetăm 

discutând despre implicarea celor cinci simţuri într'un arc reflex al 

omului în raport cu lumea înconjurătore, nu numai a reflexelor primare 

şi comunicarea noastră cu universul material ci şi reacţia în cadrul evenimentelor 

în care împreună cu ceilalţi ne implicăm. 

Ce oare se întâmplă când introducem un scut în calea percepţiilor, 

devenind orbi sau surzi, impasibili ? Simţim nevoia de a fi apăraţi, 

sprijiniţi. Şi aici intervine Cristos, Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa 

păcatele lumii, Dumnezeu chemându-ne prin Duhul Sfânt să'i devenim 

discipoli, oricât de adânc ar fi abisul vieţii în această lume. "Iată, eu vă 

trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi aşadar înţelepţi ca şerpii şi simpli 

ca porumbeii". 3 Având o formaţie umanistă cât de greu am găsit treptele 

necesare accesului la inima adâncă a credinţei în Cristos, apoi însă am 

fost capabil să gândesc prin aceasta în celelalte situaţii şi iniţieri ale vieţii 

şi să le pot deasemenea accepta. Relaţia subiect - obiect din ştiinţă, 

ilustrată de filosofia transcedentală a lui Kant nu se poate aplica la relaţiile 

interumane. Nu trăim într'o lume făcută numai din obiecte ci într'una 

în care suntem cu toţii responsabili de utilizarea acestora în viaţă. Realitatea 

antropologică este nu numai una în care inteligenţa teoretică comunică 

cu noi ci şi o realitate pe care o cunoaştem prin dezvoltare 

holistică şi personală, cu trup şi suflet, îmbinându-le în adevărata armonie 

a spiritului care ne caracterizează. Avem tendinţa să experimentăm 

criticismul empiric al inteligenţei noastre experimentale şi proiecţiile sale 

în viaţa de zi cu zi. Societatea ştiinţifică virtuală sau industrială în care 

existenţa noastră economică şi profesională ne încătuşează, determină 

uneori reacţii împotriva pierderii noastre în pură funcţionalitate, eludând 

bazele vieţii umane pe pământ. Reacţiile contorsionează factorii din exterior 

şi interior, a proiecţiilor organice şi biologice cu procesele tehnologice 

şi fizice într'o secvenţă a generaţiilor prin care istoria umanităţii 

devăluie o nouă antropologie. 

Ritualurile înţelegerii conduc şi azi către o viziune spirituală. Toate 

religiile lumii, ordinele şi organizaţiile oculte focalizează lumina spre Dumnezeul 

unic cu care omul se află dintru început în relaţie transcendentală 

universală. Marele Arhitect al Universului, Creatorul necreat este Dumnezeul 

lui Abraham, al lui Isaac şi Iacob, Dumnezeul lui Moise şi al poporului 

lui Israel 3 , cel întrupat în Isus Cristos, cu toţii deschizându-ne 

inimile în faţa spiritului Său, fără de care nu i-am putea cunoaşte miraculoasa 

creaţie. În dialogul biblic dintre popoare şi Dumnezeu zărim limitele 

inteligenţei noastre fizice şi metafizice. Convingerile ştiinţifice şi 

filosofice, determină pe rând acceptările şi îndoielile noastre cu El, certurile 

şi reconcilierile care întăresc prezenţa lui Dumnezeu în viaţa umanităţii. 

Fiecare generaţie are ocazia şi menirea să poarte acest dialog, 

după înţelegerea şi experienţele trăite, impulsionându-le apropierea de 

Spiritul etern al lui Dumnezeu, trecătorul om atingându-l cu viaţa ce i-a 

fost hărăzită. Doar astfel ne descoperim identitatea în imensitatea creaţiei, 

noi, fiii lui Dumnezeu. 3 Numai îmreună înţelegem de ce suntem unici 

şi în acelaşi timp comunicăm într’un tot cu divinitatea. Spiritul nostru nu 

este închis în noi de puteri oculte, ci tinde să fie legătura cu Marele Arhitect 

ce acţionează şi vorbeşte prin noi, prin ceea ce suntem în natura 

fizică, un templu al Duhului Sfânt. 3 Atât antropologic cât şi teologic acesta 

este trupul nostru. 

Fiind forme, fiinţele din noi, ne limitează individualitatea. Trecerea 

noastră într’o etapă superioară implică restrângerea formei într’un 

punct vital, singurul capabil să treacă porul fântânii. Cred că până şi 

poarta de acces îşi modifică natura pentru a completa devenirea noastră 

şi a concentra calităţile ce au făcut posibilă eliberarea, desfacerea 

pecetei în visul realităţii. Toată fatalitatea noastră se adună înaintea trecerii. 

Acolo e Păzitorul Pragului care ne arată duşmanul din noi într’o 

oglindă ascunsă. Toate păcatele acceptate cu indulgenţă, deficitele 

noastre deghizate în slugile ce ne înconjoară şi în realitate stăpâni ai vieţii 

noastre terifiante trebuie îndepărtate, eliminate chiar pentru ca subiectivul 

să se închine obiectivului. La poarta ce poate fi şi a Raiului dar 

tot atât de bine şi a Iadului, Pazitorul ne arată cine suntem. Şi moartea 

trupului îl eliberează pe profan. Iniţiatului i-ar fi suficientă doar cea iniţiatică. 

Când mor lucrurile devin simbolice, aşezându-se sub lumina porţii 

strâmte şi primesc strălucirea de dincolo. Crepusculul îşi pierde forma rămânând 

doar spirit. 

Prin lumina acestui spirit, Isus este activ în trupul nostru. Respiraţia 

aceasta pare a fi departe de misticismul neo-platonic, gnostic sau 

esoteric. Lumina credinţei prin care ne cunoaştem pe noi înşine e ceea 

ce am inspirat prima oară ca să devenim oameni. În acest context Cristos 

este în noi şi noi în El, pentru că astfel se realizează legătura cu Marele 

Arhitect al Cerului şi Pământului. Dragoste şi Adevăr, iată două 

precepte ale sensului unui arc reflex ce depăşeşte rolul lui Isus de profet 

sau dascăl. Prin acest arc împărtăşim şi noi filosofia practică a Duhului 

Sfânt ce nu poate fi înlocuită de dogmă. Parte a realităţii antropologice 

î

Nu odata mi-a fost dat sa descopar in 

unele reviste, numite sugestiv 

LITERARE/CULTURALE, versuri mai multe 

decat mediocre, unde limbajul lasă mult de 

dorit. Anumite texte cu caracter obscen, 

scrise intr-un mod dezavouabil trezesc in 

mine revolta. Nu pot accepta ca astfel de 

texte sa fie numite POEZII. 

In primul rand pentru ca NU SUNT 

POEZII. Le consider frustrari personale ale 

autorilor, ce nu au nicio legatura cu literatura. 

Ca sa exemplific, texte de genul: Bot de carne 

rascracit/de sarutul meu zbicit/pe din dos, de 

buci umflate/sa mi le tin ca de toarte/ca-n trei 

gauri, pe de rost/adanci cat o zi de post (Sebastian 

Dragan) sunt publicate fara nicio retinere 

de catre redactorii anumitor publicatii. 

Cea mai ingaduitoare dintre ele ramane revista 

Tomis din Constanta. Textul citat nu are 

nimic din ce-ar trebui sa aiba o poezie, autorul 

nu da niciun semn ca ar avea vreun talent 

literar. Tot de el mai citez aici: Te-nfigi scocitoare 

adanc in/matraguna/iar gura-i orbintita 

de atata supt si stors/ca pana si vaginul a uitat 

sa-ti stranga/placerea risipita la matul cel din 

dos. Ce altceva poate fi mai odios de atat? 

Straniu e faptul ca dintre cei care scriu 

astfel de texte hidoase, lipsite de orice fior 

liric, au fost si cativa premiati pentru opera lor. 

Si mai ingrijorator e faptul ca tot mai multi 

incep sa-i imita pe autorii deja consacrati ale 

Pornografia literară 

credinţa noastră în Dumnezeu se realizează prin această respiraţie, 

apartenenţă specifică umanităţii. Şi totuşi unde e iluzia că putem să ne 

eliberăm găsindu-ne identitatea prin scufundarea adâncă în imensitatea 

vieţii ? Şi toate astea pentru că oamenii confundă imaginaţia cu reveria. 

Imaginaţia creativă diferă de fanteziile sortite sa satisfacă individul. 

Einstein spunea că imaginaţia este avanpremiera atracţiilor viitoare. În 

niciun caz nu ne putem elibera prin gândire de obsesii, de imaginaţie şi 

construcţiile tranzitorii ale spiritului nostru. Prin meditaţie nu avem cum 

să ne desprindem de natura umană ce ne-a fost hărăzită. Şi nu toate 

greşelile noastre sunt păcate ci experienţe dătătoare de adevăr care să 

ne apropie de divinitate. „Mulţi oameni fac greşeala să creadă că dacă 

ei suferă în această viaţă, acest lucru se întâmplă doar pentru a'şi ispăşi 

păcatele pe care le-au săvârşit într'o existenţă din trecut. Dacă încălzeşti 

un metal în cuptor, faci asta pentru că metalul a păcătuit, sau pentru că 

vrei să'i îmbunătăţeşti calităţile ?” 3 Noi înşine suntem indispensabili 

Creatorului, unici şi liberi să formăm arcul reflex noetic, relaţia noastră 

prin Lumină. 

Ceea ce ne face unici, şi de fapt individualizează gândirea 

umană este că Dumnezeu controlează nu numai legătura dintre noi şi 

el, ci şi relaţiile dintre noi. Nu trebuie să cuprindem cine ştie ce doctrine 

sau scopuri metafizice, metode psihologice ca să influenţăm sufletul nostru 

sau al altora pentru a le domina. Dumnezeu prin Duhul Sfânt în Cristos 

o face cu cea mai mare uşurinţă, iar noi în experienţă şi cunoaştere 

devenim pasivi. Acceptăm ceea ce primim în viaţa ce o ducem în Numele 

Lui în acelaşi mod în care ne dăruieşte prin lucrarea Sa spirituală, 

adevăr, cunoaştere şi înţelegere. Biblia ne demonstrează că fructele înaltului 

spirit nu’şi au locul în interiorul cuvintelor magice de illuminare, ci 

în experienţele de viaţă, mulţumire şi încântare, adevăr, justiţie şi pace, 

care nu sunt evidente în viaţa noastră obişnuită. Acest exoterism, nu departe 

de teosofia practică prezintă toate acestea ca daruri şi nu virtuţi ori 

valori. Marele Arhitect al Universului pătrunde astfel până în inima noastră. 

Cât suntem legaţi de El, noi interrelaţionăm în prietenie, o frăţie universală 

la casre ne aducem contribuţia cu toţii. Încrederea în El ne face 

capabili să ne deschidem şi să ne acceptăm, fraţi fiind în lumea pe care 

o împărtăşim. 

În centrul lumii, în om, Dumnezeu e prezent prin Eucharistie, 

printr'un nume, prin Marele Lui Nume secret, unic ca şi cele două naturi 

ale lui Cristos, numele de care uneori în doctrinele ordinelor noastre ne 

cramponăm şi nimic nu ne indreptăţeşte să'l rostim. Această mare tăcere 

seamănă cu versurile lui Rilke, când Invizibilul este Tăcerea insăşi, iar noi 

oamenii suntem albinele Invizibilului. 3 Şi Goethe înţelegea că transformarea 

ciclică a forţelor din noi e o accedere spre libertate. Distanţa dintre 

cer şi pământ permite alchimistului să includă cât mai multe din 

microcosmosul său în această cale, îngreunând-o, dar sulful şi focul pot 

exalta perfecţiunea, cerul de diamant, pământul transformându-se în 

apă, apa în aer, aerul în foc, focul iar în pământ, substanţă ce creează 

în athanor diamantul. Este mişcarea circulară a luminii, un arc reflex al 

tuturor tradiţiilor, un cerc, o sferă, un nor care şlefuit poate deveni cubic. 

unor astfel de dejectii. 

Dintre veteranii acestui gen ii amintesc 

pe Dumitru Crudu si Emil Brumaru. Nu-i citez 

aici, poeziile lor fiind mult prea vulgare. Am 

citit destul din poezia acestor doi domni si nu 

am reusit sa dau peste niciun vers bun. Versurilor 

lor fiind doar niste mediocritati jalnice. 

Probabil voi primii multe de-ale gurii 

pentru cele scrise, dar cat sa mai suporte si 

hartia? Din nefericire nici doamnele nu se exprima 

mai academic. Dintre autoarele cele 

mai vulgare se remarca de departe Miruna 

Vlad. Poezii precum noaptea icoana ta 

moare/intunericul imi arde pielea/patul linge 

pacatul/pata naste o picatura de sperma/sunt 

gata sunt dintre cele mai blande, din jena nu 

reproduc altele. 

Nici Elena Vladareanu nu scrie mai inteligent. 

Versurile acesteia: chilotii mi-i schimb 

odata la trei-patru zile/si nici atunci nu mandur/ma 

simt bine in caldura cu aroma de sex 

si de copil taiat o injosesc in primul rand pe 

ea. Cat despre Conita Lena, constat ca delireaza 

in draci (daca mi-e ingaduita exprimarea). 

Nu stiu care redactor serios ar publica 

astfel de texte: si am vrea sa fim goi/sarutand 

guri de noroi/cand subtiri ca rama neagra/intram 

in covrig ce leaga/gaura de lumanare/in 

orgasm de-nspaimantare 


ATITUDINI 

Nu pot 

intelege ce 

anume ii incita 

pe anumiti autori 

sa fie atat 

de vulgari in 

ceea ce scriu, 

cu ce-i incanta 

ca utilizeaza 

termeni 

deloc onoranti Doru Emanuel Iconar 

pentru un 

scriitor. 

Unii sunt acuzati de antisemitism, altii 

ca ar fi atei. Cat ma priveste nu acuz pe nimeni, 

doar condamn ferm pornografia literara 

sustinand cu vehementa ca versuri ca: iubitule,/intre 

pulpele mele desfacute/infinge-ti 

degetele/ca niste chistoace aprinse,/mototolite/si 

umple-ma de cicatrici negre,/spun femeile 

care scriu poezii mereu/altuia (....) 

(Robert Mandroiu) sau buna ziua domnule 

Kiril/bine ai venit in uterul mamei tale/bine ai 

venit in sperma tatalui tau (Constantin Vica) 

Nu au nicio tangenta cu poezia. Mult mai trist 

e faptul ca scriitori precum Claudiu Komartin, 

Liviu Nanu, Nina Cassian etc. carora nu le 

contest talentul, incep sa emita si ei astfel de 

texte. Pentru acest lucru au o bila neagra din 

partea mea. 

Şi atunci cubul este diamant. Iar diamantul este receptacul şi distribuitor 

de lumină. 

Spiritualitatea în spiritul Evangheliei ne conduce spre un prezent 

istoric, loc de descoperire a Marelui Arhitect al Universului, o cale pe 

care nu ne-am închipuit că există decât după aprofundarea iniţiatică a 

treptelor din labirint. De fapt putem şi trebuie să medităm cu toţii, indiferent 

de credinţa şi să preluăm din învăţăturile celorlalţi, pentru că divinitatea 

biblică lucrează permanent pe drumul Său şi în afara bisericii 

creştine. Împreună, rugându-ne în meditaţie, ne deschidem întru totul, 

considerând filosofia seculară sau ideile teologice şi metafizice, ori formele 

de gândire nu ca pe nişte valori absolute ci ca o bază dogmatică 

demnă de a îmbrăţişa universul precum petalele lotusului razele soarelui. 

Să reţinem că istoria rămâne capabilă până în ultima zi sî ne aducă 

surprize, când vom şti cum să ne recunoaştem. 

E greu de crezut că sacramenterle obişnuite ale creştinismului 

sunt suficiente pentru un adept la esoterismul creştin. Mai degrabă el 

poate fi un umil discipol pentru exoterism, de la care nu are cum accede, 

nu are dreptul să le practice, fără a fi urmat studiile unui seminar sau institut. 

La început sacramentele au fost iniţiatice, cu răspândirea creştinismului 

în mase enorme de oameni, caracterul esoteric evaporându-se; 

iar ceea ce cunoaştem e doar o adaptare a acelor sacramente. Mă întreb 

dacă nu cumva şi preoţii, în diferitele lor grade de iniţiere, se complac 

în simulacrul exoteric predominant laic şi profan. 

Abia eşti, simt, 

acum la semne 

cum poate încă sunt şi eu; 

atâtea punţi 

peste prăpăstii fără fund, 

atâtea peşteri… 

Falii 3 de spaţiu 

falii de timp. 3 

Cât timp peştele nu va cunoaşte şi nu va aspira spre alt element 

el rămâne în apă. Dar orice peşte are în el potenţialul unui dragon. Trebuie 

ca apa de pe pământ să se unească cu apa din cer în uroboros, permutând 

la infinit apele în mişcare. La fel şi lumina definind astfel piatra 

filosofală., câmp de interferenţă între om şi divinitate, între cele trei arcuri 

reflexe ale lumii. Iniţiatul, în spirala pe care urcă condus de nor, aburul - 

apa amestecată cu foc – sunt pentru el aripi şi lumină. Pentru noi, e locul 

intermediar din calea libertăţii gândirii. Cerul dă peştelui aripi, foc, tot ce 

l-ar putea înălţa, iar peştele dăruieşte cerului principiul de întrupare după 

care eterul, vidul tânjeşte. În această stare iniţiatică, cerul şi pământul se 

regăsesc în starea de dinaintea genezei. Norul este materia prima, contribuind 

la iniţiere, evaporând, sublimând apa din noi în vehiculul universal, 

actualizând un magnum opus, Dumnezeu rămânând să 

desăvârşească lucrarea noastră. De aceea mereu carul trece în spirală, 

în labirintul ascuns de nor spre porul fântânii. 

4889

MAEŞTRI 

1 

Noul spital din Untergrupenbah (cel în care exact peste zece 

luni, într-o zi asemănătoare, avea să moară J. G.) a fost inaugurat 

la sfârşitul iernii. Era frig şi rămăsese destulă zăpadă netopită în 

grădina împrejmuită cu grilaj metalic. Albul acesteia, în special în 

locurile unde contrasta cu negrul pământului, era exploatat cu măiestrie 

de cameramanii tv , care, în instantaneele lor, îl contrapuneau 

contrastului creat de halatele albe ale personalului sanitar cu costumele 

negre ale oficialilor şi ale celorlaţi invitaţi la ceremonie. Era 

fără îndoială un eveniment, iar pe fondul acestui peisaj răsunau cu 

adevărat convingătoare cuvintele directorului spitalului, care, după 

ce mulţumi guvernului landului Baden Vyrtenberg pentru grija acordată 

şi după ce îi asigură pe cetăţenii din Untergrupenbah că împreună 

cu întregul personal va face totul pentru a răsplăti această 

grijă, îşi încheie alocuţiunea într-un registru patetic, ce îi făcu pe 

mulţi să lăcrimeze. Să fiţi convinşi, spuse el, că în acest spital viaţa 

va lupta împotriva morţii, lumina împotriva întunericului şi binele împotriva 

răului. Vom lupta şi vom învinge. 

2 

Către Ministerul Afacerilor Interne al landului Baden Vyrtenberg, 

Direcţia Emigrări. 

Subsemnatul J.G. ex- cetăţean jugoslav, de naţionalitate albaneză, 

de profesie ziarist, emigrat din R.F. Iugoslavia din motive 

politice, mulţumind încă o dată guvernului R.F. Germania pentru 

acordarea azilului politic, îmi exprim dorinţa ca, din raţiuni de securitate, 

să mă stabilesc în Untergrupenbah. 

După cum am declarat şi în cererea de azil politic, pe lângă 

activitatea de ziarist, mă voi ocupa, ca şi până acum, de literatură 

şi muzică. 

Cu respect,etc., etc. 

3 

Către Direcţia spitalului din Untergrupenbah. În baza adresei 

nr.311, din 3. V. 1980 a Ministerului Sănătăţii din landul Baden Vyrtenberg 

privind protocolul de colaborare culturală între R.F. Germania 

şi Jugoslavia, semnat de guvernele celor două ţări (punct 14 

C al anexei privind schimbul de experienţă profesională), medicul 

jugoslav G. Vidici, chirurg, este detaşat pe o perioadă de un an la 

spitalul dumneavoastră. 

4 

Din investigaţiile private asupra lui G. Vidici. Vidici? Era un 

bărbat înalt, de aproape cincizeci de ani, sau poate că aşa părea din 

cauza tâmplelor grizonate. Era un bun profesionist, de multe ori 

chiar m-am întrebat dacă a avut cu adevărat ceva de câştigat în 

spitalul nostru. Vorbea bine germana, era prezentabil şi câştigase 

simpatia unei părţi a medicilor datorită disponibilităţii ce o arăta în 

privinţa înlocuirii gărzilor de noapte. 

La început i-am cerut acest lucru cu prudenţă, de teamă să nu 

abuzăm de amabilitatea lui, apoi însă am înţeles că făcea asta din 

plăcere. Nu aveam de ce să ne temem, spuse într-o zi unul din colegii 

noştri. Este străin aici şi având în vedere stilul său de viaţă cam 

închistat în ceea ce priveşte petrecerea nopţilor, gărzile de noapte 

constiruie cu siguranţă formula cea mai pertinentă, ca să folosesc 

o expresie la modă. 

Altceva? 

Ce altceva să vă mai spun? În general era un tip calm. Însă îl 

apuca un soi de nelinişte, poate că nu ăsta e cuvântul potrivit, un fel 

de anxietate vreau să spun, dar poate că nici ăsta nu e cuvântul 

potrivit. Nu ştiu cum să vă explic. Aş numi-o nelinişte, poate şi anxietate, 

dacă nu ar fi avut ceva, ca un punct îngheţat în privire. Se 

apropia de geamul mare de acolo, din sala de aşteptare şi aşa răvăşit, 

privea strada. Uneori părea că aşteaptă ceva, sau poate că 

dădea această împresie, fiindcă era străin şi se ştie că pentru un 

străin strada reprezintă ceva mai mult decât pentru un băştinaş; de 

acolo vin scrisorile, vreun pachet de Anuk Nou, veşti de acasă. 

Şi că veni vorba de poştă, vreau să vă spun că era deosebit 

de sensibil la soneria telefonului. Uneori chiar îl observa cu atenţie, 

dând impresia că îl pândea continuu. Şi asta era de înţeles la un 

străin, deşi trebuie să vă spun că nu-mi amintesc ca vreodată să fi 

dat vreun telefon alor săi, cu excepţia vreunei ocazii, dacă îmi amintesc 

bine. 

Şi această pândă a telefonului nu s-a intensificat în ultima 

vreme? 

4890 

Baladă pentru 

moartea lui J. G. 

Asta nu pot să afirm, mă înţelegeţi, 

era ceva, ca să spun aşa, banal, 

care, chiar dacă s-a întâmplat, era 

greu de observat. Ceva care putea fi 

puţin surprinzător, chiar dacă, ca să fiu 

sincer, trebuie să recunosc că acum 

când îmi amintesc, pentru prima dată 

mi se pare altfel. Dar, înainte să ajung 

la asta, vreau să vă spun că acea tulburare 

de care am vorbit puţin mai devreme, 

adică geamul, privirea 

îngheţată, stada, etc., apărea îndeosebi 

atunci când se auzea sirena ambulanţei, 

care aducea accidentaţii. 

Poate era o amintire personală, neli- Ismail Kadare 

niştea dinaintea unei intervenţii de urgenţă 

sau altceva greu de definit. Nu 

era un medic începător, avea o mână sigură şi în afară de asta ştia 

că întervenţia de urgenţă la un accidentat plin de sânge este întotdeauna 

mai dificilă decât operaţia unui bolnav pregătit de câteva 

zile. 

Aşa că...ah, dar era vorba de acele lucruri bizare pe care leam 

menţionat mai înainte. ..Aşadar, toate acestea erau oarecum 

explicabile. Singurul lucru care putea părea surprinzător era acela 

că curiozitatea sa pentru telefon (nu ştiu dacă cuvântul curiozitate 

este cel mai potrivit), deci, curiozitatea sa pentru telefon în loc să se 

diminueze la apropierea ambulanţei, se accentua. Astfel, ţin foarte 

bine minte că odată, după ce şi-a pus mănuşile şi masca, spre mirarea 

noastră şi-a smuls brusc masca de pe faţă, ca să întrebe "Nu 

m-au chemat la telefon?" Este adevărat că soneria telefonului sunase 

în salon, el însă nu şi-a pus masca decât după ce s-a convins 

că altcineva fusese căutat. 

În ziua de şaptesprezece ianuarie a vorbit cu cineva la telefon? 

Nu, după câte ştiu. 

5 

Din declaraţia privind noaptea de şaptesprezece ianuarie, Zigfrid 

D., german, locuitor din Untergrupenbah, vecin cu victima. 

Trecuse de ora zece. Deşi era o noapte rece, am ieşit pe balcon 

ca să iau o gură de aer proaspăt. Strada era pustie, astfel încât 

am auzit foarte clar zgomotul produs de deschiderea uşii garajului 

lui J.G, unde el şi alţi doi indivizi se îndreptau în mare grabă spre 

maşină. Au rămas acolo o bucată de vreme, deoarece se pare că 

strada era acoperită cu gheaţă iar roţile patinau. În cele din urmă sau 

urcat toţi trei în maşină, dar nu au apucat să iasă. Cineva se 

apropie din partea dreaptă, deschizând focul asupra maşinii, după 

care se îndepărtă rapid. Au trecut două-trei secunde, iar din colţul 

din care apăruse acesta, poate din altă parte, se apropie de maşină 

un alt individ, diferit ca statură de primul, care, în loc de armă automată 

ţinea în mână ceva mic, cu siguranţă un revolver sau o 

bombă. Odată ajuns la maşină, deschise portiera din spate şi instantaneu 

se retrase, deoarece una dintre victime i se prăvăli la picioare. 

Sări peste trupul acestuia şi prin portiera deschisă se uită în 

interiorul maşinii, după care se îndepărtă în grabă, la fel ca primul. 

Strada era în continuare pustie, iar eu am intrat în casă pentru 

a telefona la poliţie. 

Din declaraţia lui Peter S., poliţist. Când am ajuns ( pe la unsprezece, 

dacă nu mă înşel), am găsit una dintre victime căzută cu 

faţa în jos. Cealaltă, care era la volan, părea că înţepenise pe loc, 

aşa cum o surprinse clipa morţii. O femeie, probabil soţia sa, plângea 

cu capul prăbuşit pe volanul maşinii. Cel de al treilea, J.G., 

după cum am aflat mai târziu, rămăsese aplecat pe jumătate în 

dreptul portierii din spate, ca cineva care se pregăteşte să coboare. 

Soţia îi freca fruntea şi un braţ. Ambii vorbeau într-o limbă necunoscută 

(albaneză, după cum am aflat ulterior). 

Din declaraţia lui Karl L., medicul de gardă de la spitalul Untergrupenbah. 

Ambulanţa a ajuns la un minut după maşina poliţiei. 

Două dintre victime decedaseră, erau chiar reci. Cel de al treilea, 

J.G., mai trăia încă. În timp ce îl ridicau pentru a-l băga în maşină, 

el a spus "Vreau să dau o declaraţie", fapt ce demonstra că era pe 

deplin conştient. 

"Mai târziu, i-am răspuns. Veţi avea timp mai târziu". 

De îndată mi-am dat seama că avea multe gloanţe în corp. 

Pe drum a repetat încă o dată că doreşte să dea o declaraţie. Părea 

că acea idee îl liniştea. 


Traducere de Şerban Tabacu 

(din volumul de nuvele şi povestiri "Visuri amăgitoare") 


ROMÂNII DE LÂNGĂ NOI 

DUMITRU MATCOVSCHI: 

DE LA ELEGIE LA DIATRIBĂ 

„Mă ţin de cruce 

ca răstignitul 

nicăieri nu fug” 

Baladescă prin spirit la start, accesibilă 

prin simplitatea versului, vehementă 

mai apoi prin angajare civică şi patos justiţiar, 

lirica lui Dumitru Matcovchi (n. la 20 octombrie 

1939, la Vadul-Raşcov, jud. Soroca, 

într-o familie de ţărani) a trecut prin explicabile 

metamorfoze fără a părăsi însă folclorismul 

mesianic, ajungând la bocet, blestem 

şi diatribă, altoite pe o viziune încrâncenată, 

antinomică, gândind lumea maniheic. Poetul 

(care e şi prozator, dramaturg, publicist) 

absolvise Universitatea din Chişinău (1961), 

ocupase diverse funcţii redacţionale revigorând, 

de pildă, revista Nistru (devenită, în 

1988, Basarabia) şi debutase în 1963 cu 

placheta Maci în rouă, cultivând armonia, 

îmbibată de plasticităţi rustice, aromitoare. 

Alături de Descântece de alb şi negru 

(1969), carte care i-a creat probleme (fiind 

„arestată”) şi care, părăsind versul plat cultiva 

ambiguizarea, Matcovschi a mai tipărit, 

printre altele: Casa părintească (1968), Melodica 

(1971), Soarele cel Mare (1989), Veşnica 

teamă (2001) ori volumul-recviem 

Pasărea nopţii pe casă (2003), trecând de 

la certitudinea de a se şti „stăpân” la asaltul 

roiului de nelinişti şi deziluzii, fixându-l întro 

declamată, terifiantă neputinţă. Evident, 

Basarabia, chiar rămasă un „verde crez” e 

pricina acestei perpetue dureri. Poetul, „bolnav 

de Basarabia” ştie că pajurile „hultănesc 

peste moşie”, că limba e trasă pe roată şi că 

provincia crucificată e scoasă la mezat. În 

acest prezent „mişelit” teama se cuibăreşte 

insidios în sufletul unui popor înfrânt. Iar îndemnul 

poetului e limpede: „tu fii mereu ostaşul 

ce are moarte-n faţă” (v. Impostorii). 

De unde şi tradiţionalismul său robust-agresiv, 

pigmentat cu repetiţii sugestive, de cert 

halou emoţional. Acel vad uitat, „un locşor 

la margine de dor” (v. Terra incognita), venerarea 

părinţilor („luminoşi ca sfinţii”), sacralitatea 

limbii materne cu „dorul de ţărâne, 

de doine bătrâne”, cultul rădăcinilor (casa, 

vatra, satul ca cetate morală) pledează pentru 

statornicie. Cuvine-se „să ţinem foc în 

vatră”, să ne cinstim înaintaşii (vezi, de 

pildă, Închinarea către Mateevici ori Măria 

Sa Poetul, adresată – previzibil – lui Eminescu), 

să apărăm „scumpa icoană” basarabeană. 

Parabola Rădăcini vorbeşte 

limpede despre un nuc internaţionalist, „cu 

dor de ducă”. Deşi poetul scrie apăsat: „suntem 

un crez, suntem o soartă” (v. Eu nu sunt 

pasăre), la mărgioară „pelinul creşte, amar, 

în prag” iar cucuveaua a devenit o pasăre 

naţională la un neam „răzleţ”. 

Probabil că Imne şi blesteme 

(1991), carte de viraj, ecou al acestui scepticism 

amar, rostit „cu toată gura”, exprimă 

energic o stare de spirit. D. Matcovschi ne 

avertizează: „blesteme scriu, satire, scriu, şi 

nu balade” (v. Scrisoare mamei). Acest viraj 

spre poezia publicistică, de tumult oratoric, 

şi civism ardent a trezit, se ştie, şi obiecţii 

dinspre gureşa falangă optzecistă; după 

cum poetul, în replică, n-a menajat „scama- 

toriile” postmoderniste, vorbitul „pe vârful 

limbii”, stârnind lungi şi inutile gâlcevi. Astfel 

de infiltraţii publicistice înnămolesc, inevitabil, 

lirica în discursivitate şi retorism. Dar la 

un impresiv (cum l-a văzut C. Ciopraga) 

reacţiile de acest soi se colorează incisiv şi 

răbufnesc în publicistica propriu-zisă vehiculând 

– uneori aluziv – imaginea omului 

negru, a înmulţirii intruşilor, instaurând frica 

de a gândi (precum în, selectiv, Povara istoriei 

ori Hoţ în rezervaţie). 

Deşi prezentul e nemilos, „şoimanii” 

de altădată clocind „cioroi”, poezia de 

dragoste (un filon inepuizabil) nu poate fi uitată. 

Iubirea e o carte din „vremuri cronicare”; 

viaţa descreşte, anii „lupani”, 

îmbătrânind între cuvinte ne apropie de 

Gara Terminus încât doar „lumina dragostei” 

mângâie această poezie „de album” (cf. 

Ion Ciocanu), de un lirism sincer, duios, cantabil. 

Pentru Matcovschi poezia „nu vine din 

moft”; ea trece prin inimă, vorbeşte despre o 

realitate sângerândă şi împacă, ciudat, sentimentul 

cu tonul blasfematoriu în pofida 

unor rezerve enunţate temător-interogativ: 

„Au omul nu mai crede în taina poeziei?” 

Exploziile de furie, infiltraţiile prozaice, 

lehamitea, dezamorsarea iluziilor încarcă 

un monolog disperat, încrâncenat, 

aparţinând unui mare dezamăgit. Gândurile 

„nu încap în tropi”, Cain e în vogă (v. Eden 

sinistru), moldo-ivanii şi lacheii puterii sufocă 

un neam „blagorodnic” pe care Matcovschi 

nu ezită a-l numi, în ale sale 

„cântece depăşite”, ingrat, bastard, ratat 

etc., purtându-şi „juvăţul” meritat. Tot trecutul 

– zice poetul – „într-un oftat încape”. „Învierea” 

poetului după acel mutilant accident 

rutier (17 mai 1989) învârtoşează un discurs 

fulminant, cu patetice accente vizionare 

(Ce-ţi doresc eu ţie, maică Românie?), eminescianizând 

surdinizat într-o „ţară de răzleţi”. 

O carte-memoriu precum Neamul 

Cain (2008) adevereşte că avem de-a face 

cu un poet-luptător care, declarat, preferă 

etica esteticii. Poezia, spune Matcovschi, se 

trăieşte cinstit. El scrie „dureri”, nu vrea să 

se ascundă în rime şi floricele; altfel spus, 

nu vrea să fie mut. Cuvintele sângerează şi 

poetul, avertizând repetat că „dansăm pe 

muchie de hău”, distinge între poeţi şi scribăreţi 

(cei care „poeţesc” inflaţionar, rămânând 

„gângânii bipede”). Poetul scrie pentru 

„mărgioară”, se cheltuie la flacăra unui eticism 

ardent, folosind – pe alocuri – o estetică 

rudimentară. Dar acest arheolimbaj 

atins de o vibraţie mesianică la o cultură luptătoare, 

păstrând, aşadar, „cuminţenia” tiparului 

şi invocând cu pioşenie „sfintele 

repere” se împotriveşte scenariului diversionist 

al mankurtizării. Pe de altă parte, întârzierea 

în etic (şi, de aici, lepădarea de 

orice obedienţă ideologică), în fine o estetică 

ofilită prelungesc un anacronism cultural 

şi lasă senzaţia unor amabilităţi şi 

derogări valorice. Din fericire, în Basarabia, 

cea mereu „între două istorii”, scriitorimea a 

pus umărul la redeşteptarea energiilor naţionale, 

angajându-se frontal, exemplar în 

această decisivă „bătălie”, oferind vocile ex- 


ponenţiale şi 

spiritele cataliz 

a t o a r e . 

Această angajare 

cerea o 

rostire clară, 

i n c e n d i a r ă , Adrian Dinu Rachieru 

s p ă r g â n d 

oglinzile mincinoase 

ale vorbelor 

trădătoare; s-ar părea că apostolatul 

acestei generaţii a fost ferit de suferinţa incomunicării, 

de dramele limbajului, de neputinţa 

aflării unui spaţiu de rezonanţă. 

Literatura coborâse în stradă. Or, D. Matcovschi 

a fost, se ştie, unul dintre liderii renaşterii 

naţionale, o revoluţie a dorului cum 

i-a zis însuşi poetul, taxat drept „un Wordswort 

al Basarabiei de azi” (zicea George 

Băjenaru, în Origini / Romanian roots). Viforos, 

rapsodic, satiric, rimând spontan-mecanic 

(cf. I. Rotaru), uşor neglijent, lansând 

sudălmi şi imprecaţii, pendulând – cu suflu 

tragic – între elegiac şi blasfematoriu, cultivând 

un mesianism pe tipar folcloric, Dumitru 

Matcovschi crede, în pofida rezervelor 

unor critici, în sacralitatea cuvântului şi impactul 

poeziei sale. Şi e convins că „Noi din 

morţi am înviat” (v. Alfabet), în pofida asaltului 

„voronienilor”. 

BASARABIA 

La margine de lume, 

venit din vremi bătrâne, 

un plai cu dulce nume 

înălţător rămâne. 

Aici o vatră sfântă 

la sânul ei ne strânge 

şi doina când se cântă 

o lume toată plânge. 

Ne încălzeşte lutul, 

ne-alină două ape, 

pătimitor – trecutul 

într-un oftat încape. 

O iarbă-nrourată 

ascunde veche rană, 

ni-i soarta zbuciumată, 

oricând basarabeană. 

Avem un nuc şi-i verde, 

şi-n pragul casei creşte, 

cu nucul nu ne pierdem, 

de moarte ne păzeşte. 

La prunci suntem cu gândul 

şi nu dorim războaie, 

noi semănăm pământul 

şi aşteptăm o ploaie. 

Basarabia, Basarabia, 

frate şi soră, mamă şi tată, 

Basarabia, Basarabia, 

scumpă icoană în inimi purtată. 

î 

Trecută prin foc şi prin sabie, 

furată, trădată mereu, 

eşti floare de dor, Basarabie, 

eşti lacrima neamului meu. 

4891

LECTOR 

Moto: „(…) critica literară nu mai este ce era. Există sriitori 

la modă, promovaţi de critici care nu-i citeşte nimeni. De fapt, 

totul este mimat. Scriitorii îşi dau cărţi unii altora şi se citesc între 

ei, la o lansare de carte se spun doar cuvinte de laudă pentru că 

cel lansat a pregătit o masă pe cinste şi toţi sunt grăbiţi să bea şi 

să mănânce pe gratis. Nici măcar o carte cu adevărat bună nu se 

mai bucură de o lansare pe măsură. Este şi ea băgată în acelaşi 

şablon, într-un fel de „Pat a lui Procust”, din care iese mutilată. Şi 

atunci, pentru cine mai scrii? 

- Pentru posteritate!, - rostesc voit naivă …” 

(Vara întâlnirilor – p.32) 

Autoarea, o foarte apreciată profesoară de Limba şi literatura 

română din liceele de performanţă ale municipiului Focşani, profită 

de împlinirea a 20 de ani de la absolvirea facultăţii şi de 

TRECEREA FERICITĂ PESTE UN MOMENT GREU DIN VIAŢA 

PERSONALĂ şi doreşte să-şi revadă colegii, toţi colegii, de la cei 

din clasa I (inclusiv întregul gimnaziu), dintr-un sat (Bădila), 

din comuna Pîscov, judeţul Buzău, până la încheierea 

a studiilor universitare, la „Dunărea de Jos” din 

Galaţi(de fapt autoarea a absolvit la Bucureşti, dar personajul 

principal – Selena – a fost studenta universităţii 

gălăţene!). 

De obicei, aceste „revederi” se fac vara (promoţia 

de absolvire a liceului de către subsemnatul şi ai 

mei – oho, ce generaţie! – se organizează toamna, când 

„se numără bobocii”, ca să vedem cine mai zice „prezent”. 

Naraţiunea (tot „poveste”, chiar dacă sunt rememorări 

cu pretenţii de exactitate jurnalistică!) are câteva 

episoade distincte şi câteva personaje bine 

conturate (pregătirea metodică, didactică a autoarei o 

ajută să controleze planurile şi interferenţele dintre prezent şi trecut) 

curge antrenant, îmbinând armonios dialogul (uneori prea fragmentat) 

cu evocarea faptelor şi portretizarea personajelor (unele creionate 

viguros). 

Personajele masculine deţin substanţa şi chiar emotivul 

confesiunilor. Andrei Munteanu, tânărul ce trezeşte primii fiori lirici 

în sufletul eroinei, Valentina Donose, studentul în care se întrevedea 

un mare viitor şi Sergiu, colegul de învăţământ din Focşani al 

eroinei, cavalerul de bună voie în căutarea vechilor colegi, cu trenuri 

şi microbuze specifice Europei de Est, unesc toate cele aproape 

150 de pagini şi cele 3 – 4 planuri majore ale volumului. 

Selena, personajul principal (naratorul), este o fire parţial visătoare. 

Ea însăşi, în discuţia cu Chantal (gazda sa într-o vizită prin 

Franţa), îi mărturiseşte: „- Chiar asta este şi semnificaţia numelui 

meu: Luna. Şi mi se potriveşte. Luna are o foarte mare influenţă asupra 

mea, asupra comportamentului meu, asupra psihicului meu. 

Când este Lună plină, nici nu pot să dorm. Parcă mă cheamă să ies 

în curte, să o admiri (…) p. 107. 

4892 

Elena Stroe-Otavă: Vara întâlnirilor 

MĂRGIOARĂ 

Vai de pomul care creşte 

la margine de livadă: 

cine trece ştiu că-l pradă 

şi de freamăt, şi de roadă. 

Vai şi de copacul care 

creşte-n marginea pădurii: 

zi şi noapte-l ameninţă 

plumbul rece al securii. 

Of, că marginile-s grele 

şi-ncep iară să mă doară. 

Vai de omul ce trăieşte 

la o margine de ţară. 

Grea securea. Ca securea. 

Cade, taie. Bietul, omul! 

Tot venitul de aiurea 

stăpâneşte, vede Domnul. 

(4 martie 1971) 

DUMITRU MATCOVSCHI 

DE LA ÎNCEPUT 

Am alergat cerul în lung şi-n lat 

şi te-am căutat, printre stele, 

dar nu te-am găsit şi-am obosit. 

Am alergat câmpia în lung şi-n lat 

şi te-am căutat, printre spice, 


Am alergat pădurea în lung şi-n lat 

şi te-am căutat, printre păsări, printre ciute, 


Am numit o stea cu numele tău. 

Am numit o pasăre cu numele tău. 

Am numit o ciută cu numele tău. 

Şi-am adormit târziu, 

cu numele tău pe buze. 

Intriga propriu-zisă o 

constituie, de fapt, returnarea unei 

scrisori trimise lui Valentin, în care 

îl ruga să preia rolul de moderator 

al unei întâlniri cu colegii de generaţie. 

Ea ştia că ajunsese profesor 

la Liceul Pedagogic din Galaţi şi, 

cum toţi îl apreciau şi respectau 

de pe când era student, ar fi fost 

de aşteptat să aibă puterea de 

convingere. Plicul returnat purta 

menţiunea: „Decedat, 19.XII…”. Virgil Răileanu 

Selena a „plâns amarnic dispariţia 

prematură a colegului” şi hotărăşte 

să plece la prietena sa Cora - şi ea profesoară la acelaşi liceu 

gălăţean – pentru ca împreună să refacă legături prieteneşti din perioada 

studenţiei. 

Drumul este motiv de dezbateri şi descrieri… filologice 

(cum altfel!), cum ar fi cea despre „Caloian” ori 

aceea legată de locul natal: „frumuseţea ce nu se lasă 

descrisă”, trimiţând cititorul cu gândul la Creangă şi imensul 

său regret când a venit vremea să-şi părăsească 

satul „cu tot farmecul frumuseţilor sale”. Autoarea enumeră 

peste douăzeci de specii forestiere ale dealului „pe 

care se răsfaţă Bădila”, cu „păduri seculare (…), cu păşuni, 

unde cresc şi înfloresc tot felul de plante, ce formează 

un covor multicolor, care nu poate fi ţesut de nici 

un meşter de pe pământ” (p. 15). 

Dar, dincolo de aceste digresiuni descriptive, textul 

este alert şi se bazează pe dialog (uneori incitant – a 

se vedea discuţia cu inspectoare de limba română, de la 

care află că Valentin Donose trăieşte şi este sănătos). 

Partea cea mai convingătoare şi consistentă se vrea – şi cred că 

este, oricât ar provoca reacţii dinspre cei care nu sunt din domeniul 

învăţământului – întâlnirea şi conversaţiile profesorilor vizitatori focşăneni 

– Selena şi Sergiu – şi cei gălăţeni – Cora şi Valentin, deşi 

motivaţia şi miezul replicilor SUNT uneori – voit?! – fragile, ca să nu 

spun… adolescentine: „- Selena, tu crezi că toată lumea este bună 

ca tine. (…) Oamenii sunt răi, crede-mă”. Răspunsul dat Corei de 

Selena este din manualul de etică: „Cum să mai poţi trăi, dacă nu 

mai ai încredere? Cum se poate trăi fără respectul oamenilor şi dragostea 

copiilor? De ce ne-am făcut profesori?” Replica dată de Cora 

este extrem de dură, dar în mare parte adevărată. La fel se va întâmpla 

la dialogul cu Valentin, fie despre refuzul de a scrie şi el („se 

publică maculatură pe cheltuiala proprie, din orgoliul unor impostori 

de a-şi vedea numele tipărit pe coperta unei cărţi” – p. 32 ), fie despre 

„sarcina de-ai supraveghea” pe elevi oriunde, chiar şi în afara 

şcolii, căci „sunt tot copii noştri”. Cei doi profesori gălăţeni au ieşit din 

„epoca de aur” a educaţiei. 

Cartea este o reuşită şi se merită citită. Şi chiar comentată! 


Tu la fel m-ai căutat printre stele. 

Tu la fel m-ai căutat printre spice. 

Tu la fel m-ai căutat printre păsări, printre 

ciute. 

Dar nu m-ai găsit şi-ai obosit. 

Ai numit o stea cu numele tău. 

Ai numit o pasăre cu numele tău. 

Ai numit o ciută cu numele tău. 

Şi-ai adormit târziu cu numele meu pe 

buze. 

Noaptea stelele noastre au fulgerat. 

Noaptea spicele noastre s-au scuturat. 

Noaptea păsările noastre au răguşit. 

Noaptea ciutele noastre s-au rătăcit. 

Şi iar ne căutăm unul pe altul 

de la început.

Alchimia frumosului sensibil 

[ Paul Sân-Petru - Alchimia Muzelor, Editura Art XXI, Iaşi, 2009 ] 

Intuiţia nu ne poate da rigoare şi nici certitudine, spunea 

la un moment dat Henry Poincaré. Cu siguranţă, însă, intuiţia 

ne îndreaptă paşii aproape de fiecare dată către frumos 

şi inefabil. 

Vorbind despre cea mai recentă carte, “Alchimia muzelor”, 

a lui Paul Sân-Petru, aş începe prin a spune, fără să 

am deloc impresia că exagerez, că nimic nu e mai frumos 

decât... o carte frumoasă! Ştim bine că inefabilul poeziei îl 

putem întâlni pretutindeni unde există frumuseţe şi sensibilitate. 

La fel cum şi pictura, prin efectul psihologic al culorii, 

poate rivaliza cu senzaţia, inexprimabilul şi abstractul. 

Ideea de a asocia poeziile cu picturile marelui Nicolae 

Grigorescu este, în esenţă, una pe cât de originală, pe 

atât de responsabilă. Prin vocaţia absolută a frumosului, prin 

idealul său artistic şi prin operele nemuritoare dăruite Nicolae 

Grigorescu este o legendă a picturii româneşti şi universale. 

Pe de altă parte, poeziile lui Paul Sân-Petru, ca 

expresie strălucită a spiritului, urmează trasee similare, contiguităţile 

râvnind spre un ideal al unor picto-poeme în care 

cuvântul şi culoarea se amestecă într-un raport armonic ce 

aspiră spre o desăvârşită contopire. Procedeul alchimic propus 

de Paul Sân-Petru în cartea sa a avut în vedere o astfel 

de combinare, deloc întâmplătoare, a cuvintelor aşezate poetic 

cu imaginile picturale desăvârşite 

moştenite de la Nicolae Grigorescu. Rezultatul 

acestei împreunări nu putea fi altul 

decât o secţiune de aur inspirând frumuseţe 

şi beatitudine. 

După cum bine ştim, toate artele 

au în comun imaginea. Dar, aş îndrăzni să 

spun chiar mai mult, anume că, dacă două 

imagini ne sugerează o aceeaşi emoţie, ele 

sunt, dacă nu congruente, atunci cu siguranţă 

complementare, chiar şi atunci când 

provin din două arte distincte. 

Dacă inteligenţa în actul poetic 

este o floare rară în cazul multora dintre 

poeţii noştri tineri, la Paul Sân-Petru nu 

numai că ea se simte omniprezentă în 

actul poetic propriu-zis, dar ea s-a manifestat 

cu prisosinţă şi în cazul selecţiei picturale 

din “colecţia N. Grigorescu”, dovedind că această treabă 

nu e nicidecum indicată unui novice, ci unui viu cunoscător 

şi iubitor al acestei arte. Cu o exactitate de chirurg, poetul a 

făcut o selecţie scurtă dar obiectivă a picturilor adecvate poemelor 

sale pentru acest volum, obligând astfel cititorul la o 

atenţie maximă în actul de “degustare” a textelor sale. Practic, 

în acest volum autorul ne demonstrează că este şi posesorul 

unei părţi importante din teritoriul artei picturale. 

Poezia este limbajul suprem, în care cuvântul poetic 

exprimă inexprimabilul. Poezia lui Paul Sân-Petru este, indiscutabil, 

una a fragilităţii. El îşi estetizează trăirile, poetizând 

realitatea şi învăluind-o într-o aură magică prin închipuirea 

unor fastuoase ceremoniale: “Apoi schimba-vom locul / cu-n 

pui sfios de astru / ce traversează tulbur / adâncul ochi albastru“ 

(Cumpăna, p.11). 

O pictură emoţionează privitorul, îi încântă privirea, îi 

provoacă sentimente deosebite şi îi transmite o anumită 

trăire sufletească. Frumuseţea unei picturi este dată de expresivitatea 

compoziţiei, a desenului, prin armonizarea culorilor, 

prin organizarea echilibrată a formelor în spaţiul plastic 

etc. Iar toate acestea le întâlnim cu prisosinţă în picturile 

marelui Nicolae Grigorescu. 

De pildă, coaja mesteacănului din pictura lui Grigorescu 

prilejuieşte o evocare a cromaticii prelungite prin 

ADNOTĂRI 

metamorfoză în veşnicia curgerii 

vremii: “cum prelungeşte 

ziua coaja lor!” (“La marginea 

crângului”, p. 13). Iată însă şi 

o rememorare a veşniciei, o 

altă reflecţie a inexpugnabilităţii 

timpului, în câteva versuri 

remarcabile: “Bătrâna îşi cârpeşte 

mai departe / o zdreanţă Petre Rău 

veche-n lung şi în cruciş / şi 

parc-aude cum la prima ploaie 

/ se surpă vremea prin acoperiş” (“Bătrâna la Chailly, cârpind”, 

p. 17). Timpul nu iartă în curgerea sa nici culoarea: 

“Alb-rozele petale-or rugini, / în nostalgie rodul se vanchide… 

/ Cum să le-ajut?... Această scurtă zi / nici pentru 

mine nu se mai divide!” (“Peisaj – măr înflorit”, p. 73). 

Dar cuvintele sunt în şi din imagini. Adesea ele, cuvintele, 

ignorând logica, se atrag între ele într-o rostire incantatorie, 

tentând străfulgerările de sens: “Ulciorul ei a fost 

cândva pământ, / (pământul lui, mai ştii ce vietate...) / şi apan 

el, răspunsul setei noastre / cu destinaţii binecuvântate!” 

(“Fata cu ulciorul”, p. 19). 

Rafinamentul semantic, precum şi jocul pe pagină cu 

cuvinte şi imagini atenuează melancolia, 

instituindu-i şi alte motivaţii decât cele direct 

existenţiale: “Şi gata-i pânza, proaspăt 

înălbită, / sau timpul se-nvecheşte peste 

ea / aşteaptă fata, încă mai aşteaptă / şi tot 

nu ştie când, şi care va…” (“Fata cu zestre, 

aşteptând”, p. 29). 

Poezia este expresia fiinţei, modulată 

după trăirile sale proprii. Poetul însă, 

un cuceritor de absolut, îşi caută salvarea 

direct în poezie: “Tulpinii i s-a dat o viaţă 

verde / ea anonim va trebui să crească / în 

tainica încredere livada / dă lecţii de răbdare 

pământească” (“Flori”, p. 35). 

Instrumentele sunt cele care ne fac 

viaţa mai uşoară. Însă ele există doar prin 

mâna şi mintea omului, ele fac minuni şi 

participă la miracol numai dacă sunt manipulate 

de om: “Vor bântui coclaurii de pânze / urmând baletul 

mâinii – zbor lejer - / seduse pân-la ultima culoare / 

ca-ntr-un irezistibil adulter” (“Pensulele pictorului”, p. 69). 

O pictură nu poate fi decât originală. O pictură reuşită 

este aceea creată de sentimente prin intermediul văzului. Dar 

pictura exprimă şi viaţa prin intermediul comunicării vizuale. 

Ea este probabil o limbă universală, pentru că vorbeşte liber 

tuturor despre ce reprezintă. “Pictura e oglinda lumii”, spunea 

cândva Leonardo da Vinci. 

Alăturată poeziei, pictura transpune frumosul sensibil, 

sublimul, prin destăinuirea divinului. Această îngemănare 

este posibilă pentru că omul seamănă cu universul şi universul 

seamănă cu omul, iar poetul ştie cel mai bine acest 

lucru: “Trei sferturi de planetă-i doar oglindă - / că Demiurgul 

vru să-şi vadă chipul, / dar n-a-ncăput de Sine şi de stele / 

precum în mări nu-i loc de tot nisipul” (“Autoportret”, p. 85). 

Se spune că orice operă se continuă în cititor sau, 

mai precis, renaşte odată cu fiecare cititor în parte. Şi, în 

multe privinţe, abia atunci când se află pe mâna mulţimii, ea 

se naşte cu adevărat. 

Eu cred că şi omul renaşte, odată cu fiecare carte 

citită. Iar când cartea este una deosebit de îngrijită, special 

gândită să fie dăruită oamenilor, spre bucuria sufletului lor, 

atunci ea şi-a atins cu adevărat ţelul. 


4894 

NICOLAE 

ARIESCU 

Epifanie 

(1) 

Dincolo de nevolnicia simţurilor 

mai poţi fugi uneori de tine - 

mai poţi spera în acea dimineaţă 

de august ce se trezeşte-n 

ivirea soarelui pe-o culme-ntre 

doi nori răzleţi, pierduţi 

în imensitatea clipei; 

un fir de vânt rătăcit 

se-ncurcă-n crengile sălciilor 

se zbate subţire, un somnambul 

Ce e dincolo de prezent? 

Dincolo de simplitatea 

unui spaţiu îngust? 

Dar mai ales dincolo de înţelepciunea 

de-a nu-l fura cu nimic 

pe Dumnezeu? … 

Pentru a nu te simţi târât, 

ca o luntre în larg, 

ca un semn de întrebare 

atârnând între cer şi ape, 

o dâră de fum mişcând muţenia-n jur, 

te desprinzi cu faţa murdară 

şi rece a realităţii. 

Singurul lucru ce nu-l poţi ocoli 

este spaima de-a fi privit 

ca un instrument al distrugerii, 

ca un preţ pus pe cuvintele 

ce nu el vei rosti vreodată… 

Tu singură abia de mai poţi fi 

dulcea foşnire ce te pierzi 

în sufletul şi trupul meu; 

sfântă călătorie ce mă amâni 

în tumultul gândurilor 

ce-mi rănesc uneori fiinţa. 

Îmi spui: 

"Apele sunt la picioarele tale 

şi păsările, dar mai ales 

zborul lor inconfundabil…" 

E ca şi cum ai trăi 

în cuvintele tale puţine 

ele însele roase de timpul uitării 

de piatra încremenită în lespedea 

despre care ai fi vorbit cândva 

E gestul cu care ai fi lăsat 

să-ţi scape cerul din raza privirii, 

când liniştea se înclină 

de la un capăt la altul al respiraţiei 

Noapte ascunsă - 

imensitatea fără iubire - 

aşteptarea e o succesiune 

de naşteri ce te caută 

până-n fiordurile pe care 

le-a vegheat melancolia unui abur 

neştiut 

te trezesc strigăte întoarse 

de pe străzile strâmte 

O copilărie rătăcită 

te cheamă, te adună 

în potecele mele 

ca-n murmurul unui cutremur 

ce se apropie nebănuit 

Mâna îşi revarsă gestul 

rostogolindu-se asemenea copilăriei 

până în cele mai adânci tainiţe 

în jur doar cerneală 

şi ţărmuri cotropite de scoici 

sparte şi nisipuri flămânde 

Când umbrele înnoptării sunt torţe 

pentru un câmp de luptă 

să cauţi privirea 

ce nu poate înjosi cuvintele; 

cuminţi, ele alunecă 

asupra fructelor răscoapte pe ram 

frunzelor în devălmăşie 

Cuvintele se suprapun 

cu vieţile zidite în valuri. 

POEZII 

LUCIA OLARU 

NENATI 

A DURAT DESTUL 

A durat destul 

Până am aflat 

Cine sunt. 

Acum însă, 

Pot vorbi, 

În cunoştinţă de cauză, 

Cu îngerul. 

CELĂLALT 

Mă mişc spre lumină ca o răsărită 

Iar Cellalt mă-ngână şi-l aud 

Întind mâna stângă spre clipa sortită 

Cellalt face dâră-n pământul cel ud 

Privesc într-o zare spre muntele nalt 

Şi-n gând mi se naşte pornirea cea 

mare 

Şi-atunci îl zăresc din nou pe Cellalt 

Crescut ca un dig pe cărare 

Mă uit în oglindă şi Cellalt mă vede 

Şi mişcă din ochi în apa de–argint 

Mi-o ia înainte când zbor către verde 

I-aud mârâitul când murmur şi cânt. 

El veşnic mă-ngână, veşnic m-aşteaptă 

Să vadă ce fac ca să facă şi el 

E-un vânăt ecou crescut dinspre soartă 

Piedică aspră-n drumul spre ţel. 

Mă-ntreb uneori care-i viul din noi 

Şi care din noi este umbră 

Născutu-l-ai, Doamne, să-nece-n puhoi 

Zborul meu aprig în clipa cea sumbră? 

Ori dimpotrivă, să nu uit de mine 

Şi visul să-mi cresc cu puteri din poveste 

Cellalt e Răul sau ţinta spre Bine? 

Care sunt eu şi el care este? 

AMURG 

Amurg, ora plecarii spre lumea ciudată 

Unde singur nu eşti 

niciodată 

Ci doar ocrotit din departe cu taine... 

Sunt şi aici şi acolo, mereu plutind cantr-o 

barcă pe apele firii 

Caut mereu să adulmec şi să captez 

Duhul Fiinţei înalte 

Unde să fiu, mai aici sau departe? 

Unde e sunetul acela pe care-l aştept 

din vecie? 

Va veni, voi afla, voi pleca veodată spre 

patria mea, 

Ţara aceea visată furiş unde sufletul 

Se desfoaie spre soare de toate 

zdrenţele târârii prin tină? 

Unde e zarea aceea în care auzi 

Cum se despleteşte mugurul ploii cât 

încă-i lumină? 

Soarele blând de septembrie îmi piaptănă 

părul complice 

împrospătându-şi culoarea din zori. 

Totul îmi spune ceva şi eu nu ştiu pricepe, 

Încă n-am învăţat semnele mute ale firii 

Deşi de o viaţă mă strădui să le-înţeleg. 

Între aproape şi departe 

se-ntinde o pârtie din zăpadă de soare 

şi leagă capetele ce niciodată laolaltă 

nu le-am putut aduna. 

Doar acolo, în lumea amurgului repede 

schimbător 

Sunetele iuţi ale acelei muzici pe care 

aştept s-o ascult 

Işi ascut pentr-o clipă puterile 

Şi mă-inlumină. 

Nimeni nu ştie atât cât să-mi spună 

Drumu-ncotro... 

Sau poate ca taina însăşi e drumul 

Şi nici nu trebuie să păşesc 

Mai departe de marginea ei. 

Ea taie acum cercul luminii de amurg 

Şi pentru o clipă e pace şi parcă aud 

Cum înspre mine fiinţele zeilor curg... 


CRISTIAN 

IORDACHE 

montecristo - tehnici 

de (ne)rezistenţă 

căutam cărări în miez 

de noapte stelele 

alergau dezmăţate 

carele ursele 

parcă jucându-se cu 

mine 

de-a v-aţi ascunselea 

când pierdeam 

dormeam în Taj Mahal-ul meu de 

stânci odată 

mi-am pus hamacul într-un brad oh 

doar 

noaptea miroase a Facere gândurile 

sunt limpezi şi ai ocazia să te iubeşti 

dar 

asta era de mult construiam podeţe şi 

montam cabluri 

în zone abrupte pe-acolo cădeam 

des tăvălindu-mă cu frunze îmbrăţişând 

pietre un casanova 

excitat cu gura plină de pământ şi 

trupul 

mângâiat dar cu adevărat 

s-a-ntâmplat de mult jocul de-a ciaţa 

am întâlnit mistreţul o femelă 

fără colţ de argint speriată sărutam zăpada 

cu buze 

fierbinţi şi picăturile mă săturau 

acolo pe vârf gândurile sunt limpezi 

aşa m-am îndrăgostit 

iremediabil de mine îmi dăruisem 

toate visele eram un ciudat cei ce 

păşeau 

pe podeţe cei ce se prindeau 

de cabluri cei ce cădeau 

mi-au spus omule cu mistreţul te intitulăm 

montecristo 

dar asta s-a sfârşit nuştiucând iar eu 

m-am 

întors port urmele sfinxului nu pot 

lăcrima la urse n-am 

poftă de mine sau când mă încerc mi-e 

greaţă acum 

sunt un văduv bătrân nereticent mi-e 

idol 

murirea şi pribegesc în rezistenţă pretutindeni 

gladiatori 

unii mă numesc în continuare din milă 

montecristo 

şi vine o vreme 

* 

noi n-am separat vreodată buzele 

doar ştii 

trupul nu l-ai smuls niciodată din mine 

dar vine o vreme 

* 

ieri mi-a-nceput sfârşitul iubito 

pe aici mi se spune Chipeşul 

cic-aş fi nesânge crud 

femeile-mi tremură carnea-n falange 

cântând în jurul meu tăcerea 

iar eu spăşit ascult ecoul 

* 

tocmai L-am atins pe umbră 

seamănă cu nimic bătrâno 

dar mult mult mai cumva 

voi doi v-aţi potrivi de minune 

pribeagă cum eşti prin cea mai urâtă 

din lumi 

eu neputinciosul acolo 

nu am găsit să te iubesc decât mereu 

* 

adevăr grăiai că doar ea 

da 

m-am rătăcit 

cu moartea asta strălucitoare

SCRIITORI ÎN AGORA 

DELIR DE PERSECUŢIE 

11 august 2005 

ci adevăr: voi repeta (“ca o placă 

Pre-simt venind, cum am simţit de fiecare dată, o nouă cam- stricată”, vorba Monicăi Lovinescu 

panie din partea “intelectualilor de vază, a scriitorilor din România, atunci când aduceam iar vorba de 

sătui de insultele, de calomniile, de minciunile proferate de mine la trădările Domniei Sale),“întâm- 

adresa lor”. De astă dată, pe lângă orfanii luptei de clasă, pe lângă plări” din viaţa mea, cu trimiteri la 

holocaus-tologii tradiţionali, altfel spus: orfanii luptei de rasă (R. Ioa- Biblie: la vinderea, la trădarea-denid, 

Shafir, Oişteanu, Al. Florian) vor participa activiştii auxiliari dinfrate şi la (tentativa) de ucidere a 

tre goi: G. Andreescu, I.B.Lefter, Pippidi, Pecican, Laszlo, Totok, aceluia: mitul Iuda şi mitul Cain, 

precum şi “independenţii” Gelu Ionescu, Iorgulescu, Cosaşu, Marta împletite, rezultînd, în Carpaţii 

Petreu, Liviu Antonesei. Aceştia “sunt pe cale de a-mi da replica - noştri, mitul-emblemă al români- 

finală - meritată”; “în mod organizat şi concentric”. Scopul: 

“Să-l dis-tru-gă, să-l lichideze - definitiv - pe Goma”. 

lor: Mioriţa. 

Pe timpul lui Ceauşescu am Paul Goma 

Mă mai li-chi-da-se (definitiv) cineva: prietenul şi colegul de numărat (şi îndurat) agresiunile: 

celulă Ivasiuc: la cutremurul din martie 1977 l-a strivit o grindă de 1) Începînd din 1970 durînd 

beton; 

până în 1990, (20 ani dintre care 7 în ţară), interdicţia de a pu- 

Mă mai lichidase careva: generalul Pleşiţă, întâi chimizîndublica, fie şi traduceri, fie şi note de lectură (nesemnate) în Româmă 

până în pragul morţii, la ei, în arestul Securităţii de pe Calea nia literară unde adjunct era G. Dimisianu. 20 de ani de inexistenţă 

Rahovei, în aprilie-mai 1977; în exil expediindu-mi o bombă într-o în limba în care scriu, româna; 20 de ani de tăcere totală a nu- 

carte; tot acolo trimiţîndu-mi-l pe securistul Haiducu-Vişan-Moţu- melui meu şi a faptelor mele de scris - dacă eram „trădător de pa- 

Hirsch-Forrestier să mă otrăvească: s-a întâmplat ca Haiducu- trie”...; 

Hirsch să fie lichidat acum doi ani de securiştii săi, iar Pleşiţă era cât 2) În 1976 Gallimard îmi publicase, în traducere franceză, a 

pe-aci să arză cu tot cu casa lovită de trăznet (potrivit blestemului: treia carte: Gherla . Împotriva ei (şi a autorului, aflat în România) a 

«Trăzni-te-ar Dumnezeu!”); 

fost pusă la cale o dublă campanie: am ştire de doar două perechi 

Mă mai “decedase” (definitiv!) cineva, acum o lună şi jumă- de scriitori colegi: Ţoiu-Bălăiţă trimişi în Suedia în creştinescul scop 

tate: procurorul Eduard. Tovarăşul să se păzească de a ieşi în târg de a-l convinge pe editorul Coeckelberghs să nu editeze în sue- 

pe timp de ploaie: o picătură i-ar putea bortilì creierul personal. deză Gherla - o carte proastă, iar autorul un veleitar lipsit de talent; 

Mi se pregăteşte o replică-meritată? Cum: celelalte “replici” Breban-Ivasiuc trimişi la München, în extrem de culturalul scop de 

date de către masele largi de scriitori indignaţi fuseseră ne-meri- a-i explica lui Noël Bernard, directorul secţiei române de la Europa 

tate? 

liberă ce eroare comite când îl propune ca “exemplu” pe un neta- 

A, da, acum, fiind noi în plin an 2005, se va porni împotrivălentat ca Goma; apoi la Paris, să le facă un desen Monicăi Lovimi 

o chestie inspirată de războiului-nuclear-preventiv imaginat de nescu şi lui Virgil Ierunca (şi altora şi altora), arătîndu-le că Goma 

Rumsfeld-Wolfowitz în Irak (de unde, după informaţiile din presă, este un impostor în literatură şi mai bine ar vorbi despre ei (Breban 

războinicii preventivo-nucleari se pregătesc să se retragă strategic, Ivasiuc), adevăraţi scriitori. Simultan “presa din exil”, cea scrisă la 

aşa cum hollywoodian-strategic se retrăseseră în 1975 din Viet- Bucureşti şi tipărită la Toronto, Fürstenfeldbruck-München, Milano, 

nam). 

Londra, Atena (unde Ion Brad, ambasadorul, îl punea pe Dimitrios 

Printre multele păcate atribuite mie - unul dintre cele mărun- Ravanis-Rendis, fost exilat marko-sist în România să traducă proţele: 

delirul de persecuţie. Acuzaţie în care se întâlnesc N. Manoductele sale în greceşte, apoi le dădea lui Ivaşcu, lui E. Barbu, lui 

lescu şi C. Burtică; G. Liiceanu şi N. Pleşiţă - ilustrare: 

Dragoş-Răcănel să le retraducă în româneşte, cu indicaţia: “Din 

Editorul Liiceanu, acuzat de mine că îmi trimisese la topit o presa occidentală”, trimţînd la sursa: “marele jurnal elen Proini”…), 

carte de mărturii, m-a acuzat la rându-i că sufăr de mania persecu- sub semnături ca I.C Drăgan, Faust Brădescu, Michael C. Titus, 

ţiei. 

Emilian, René Theo, Lozovan (ei, da, chiar el), bravii exilaţi antico- 

În “cadrul discuţiilor prieteneşti” de la 1 aprilie 1977, când mă munişti îl puneau la zid pe Goma, cel care trădase România socia- 

bătuse (s-a lăudat recent la televiziune cu isprava-i) apoi în vara listă a lui Ceauşescu…; 

aceluiaşi an, după ce mărăpeau de pe stradă haidamacii lui, la pro- 3) “Întâmplarea” din februarie-martie 1977: cu excepţia lui Ion 

testele mele împotriva “metodelor”, Pleşiţă rânjea: «Te-am bătut io? Negoiţescu, nici un alt coleg scriitor nu a susţinut acţiunea pentru 

Ai probe? Te-am răpit io? Ce probe ai? - ia nu mai face pe perse- respectarea drepturilor omului - vorbesc de textul său, transmis la 

cutatu’!» 

Europa liberă şi în care nu era vorba de “paşapoarte” (de acelea 

Aşa cum, în 1977, în prezenţa lui N. Breban care confirma mă ocupam eu…), ci de cultură, de literatură, de libertatea de cre- 

ceea ce tocmai spusesem: că sunt asediat de Securitate, că teleaţie, de gândire, de expresie. După moartea în exil al lui Negoiţefonul 

nu funcţionează decât pentru securiştii care ne ameninţă, că scu, prieteni de decenii ca Doinaş, amici culturali ca Gelu Ionescu 

X, Y, Z, sem-natari ai Apelului nostru fuseseră arestaţi şi nu mai au pretins a fi fost cel puţin coautori ai textului semnat : “Ion Negoi- 

aveam semne de la ei - C. Burtică, senin, mă asigura: când era diţescu”;plomat la Roma “i se părea” că e urmărit, dar nu era decât “o mică 4) Momentul aprilie 1977, când Consiliul Uniunii Scriitorilor a 

halucinaţie”… - tot aşa, începînd din chiar vara anului 1990 (când hotărît să excludă un membru aflat în ghearele Securităţii, arestat, 

Liiceanu retrăsese din librării Culoarea curcubeului) colegii, prie- ameninţat cu o condamnare pentru trădare (eu fiind acela) - astfel 

tenii mei G. Adameşteanu, Monica Lovinescu, Dorin Tudoran mă totalizînd trei campanii - aparent: pasive, dar cât de active, atât prin 

asigurau că “mi se pare”, iar Geta Dimisianu, în stilul Pleşiţă: «Ia vorbe-vorbe ale lui Deşliu, Jebeleanu, Bogza, Marin Preda, Geo 

nu mai face pe interesantul, că te persecută Liiceanu, Sorescu, Vio- Dumitrescu, Zigu Ornea…, cât şi prin scrisul la gazete: Ivaşcu, Piru, 

rica Oancea, Papahagi - ei, na, douătrei cărţi, la cele două sute câte Zoe Buşulenga, E. Barbu, Băran, Dan Zamfirescu, Săraru, Do- 

ai scris - ăsta-i delir de persecuţie!” 

brescu şi alţii şi altele… 

Pe atunci încă mai eram băiat bun, nu-mi dădea prin minte 5) În 1979 îmi apăruse la Seuil, Paris, în traducere franceză, 

să-i blestem pe “consolatori” astfel: 

volumul de mărturii Le tremblement des hommes (Cutremurul 

«Să dea Dumnezeu să ajungeţi şi voi în situaţia mea: să vă oamenilor, 1977); tot atunci fusese înfiinţat la Paris CIEL (Comite- 

distrugă cărţile editorii-prieteni ca Liiceanu, Sorescu, iar prietenii de tul Intelectualilor pentru o Europa a Libertăţilor - preşedinte: Eugène 

decenii, şi ei scriitori (G. Adameşteanu, Monica Lovinescu) să vă Ionesco). De la Bucureşti a fost dezlănţuită o “campanie totală” 

trateze de calomniatori ai bieţilor distrugătorii de carte Liiceanu, So- împo-triva “duşmanilor României”, atât în presa din ţară, prin E. 

rescu 

Barbu, Mihnea Gheorghiu, Zoe Buşulenga, Ivaşcu, C.V. Tudor, 

-fiindcă nu nu va fi deloc adevărat, suferiţi de mania persecu- Băran, Herivan, acad. Condurachi ş.a.… Deci şi împotriva mea, ca 

ţiei!» 

cel care îl manipulează pe Ionesco, ‘un gagarisit şi un beţiv incon- 

“Ofensiva” din acest an, 2005 face parte dintr-un… serial. Şi ştient’, scria Dan Ciachir, în Săptămîna barbă, citat cu sfinţenie 11 

nu va fi prima (“căci ei sunt mulţi, eu singur şi gol…”). 

ani mai târziu de către ucenicul său întru spiritualitate ortodoxă, Bu- 

Să le re-memorez, re-număr, chiar dacă unora dintre cititorii duca, în “reportajul” său de la Paris. 

mei - numai pe internet! - li se va părea că mă repet. Nu va fi părere, 



EUROPEANA 

PEDEAPSĂ DIVINĂ 

(Evocare literară despre bombardamentele NATO pentru 

oprirea genocidului sârb din Kosova) 

Luni, 5 aprilie 1999 

Azi este luni. Iar cu ziua de luni începe o nouă săptămână. 

Asta o ştim cu toţii. Dar eu mai ştiu ceva, ce face această zi de luni 

mai frumoasă şi mai scumpă. Azi ne întoarcem acasă şi asta este 

foarte important. Soarele zâmbeşte cu amabilitate naturii, în timp 

ce noi curăţăm casa în care am stat şi de îndată ce totul va fi gata, 

vom pleca. Atât de mult mi-e dor de casa mea, încât m-am despărţit 

în mare grabă de oamenii satului. Unii s-au întors pe jos, alţii cu 

maşina. Casa mi s-a părut foarte frumoasă şi grădina, cu primele ei 

flori de primăvara, ne-a primit sărbătoreşte. Azi trebuie să începem 

să aranjăm grădina, pentru ca aceasta să nu se simtă singură şi 

părăsită. Am mângâiat cărţile la rând, aşa cum fac rândunelele cu 

puii lor, părăsite de multă vreme. Le-am găsit în aceeasi stare în 

care le-am lăsat. Mi s-a părut că şi ele s-au bucurat, fiind obişnuite 

să stea mereu în preajma mea. M-am bucurat sincer, cu inima îngreunată, 

simţindu-mă eu însămi vinovată. M-am întrebat cu asprime: 

„Cum îndrăzneşti să te bucuri, când în acest moment mii de 

copii mor, sau îşi plâng rudele ucise?” Un glas, ceva mai blând, răspunse 

primului: „În atâta amărăciune, oricine are dreptul să guste o 

picătură de dulceaţa”. Dar până să ne bucurăm de revenire a trebuit 

să ne amintim şi de membrii familiei mamei, despre care nu ştiam 

nimic şi nu aveam cum să aflăm. 

Când cineva nu ştie mai mult decât ceea ce se întâmplă în 

cercul său restrâns, nu are cum să se bucure. Bucuria se diminuează. 

Şi în aceste vremuri grele, primăvara îşi întinde liber aripile 

sale verzi pretutindeni. Se agaţă şi de ramurile copacilor, care treptat 

se îmbracă în flori. Pare că spune: „Chiar dacă mi se ucid florile 

şi mi se otrăvesc păsările, când îmi va veni vremea, voi domina natura, 

înveşmântată într-o rochie frumoasă zâmbitoare! În clipele 

mele de meditaţie, îmi amintesc cu nostalgie de şcoală. Ne-am despărţit 

atât de brusc, căci nici nu am apucat să-mi iau la revedere. 

Acum a rămas singură şi poate că îi este frică. Nu mai exista 

aproape nici un copil care prin prezenţa sa să o consoleze puţin. 

Doresc foarte mult să merg la şcoală, dar presimt că asta se va întâmpla 

mai târziu, peste luni şi luni de zile! 

Sămbătă, 10 aprilie 1999 

Cineva poate crede că fiind o astfel de stare de izolare şi frică, 

viaţa este monotonă şi din cauza acestei tragice monotonii treptat 

poţi înnebuni. Deşi este perfect adevărat, cu mine nu s-a întâmplat 

aşa ceva. Individul trebuie să se adapteze mediului şi condiţiilor în 

care trăieşte. Ascultând de aceste reguli, pot spune detaşată că zilele 

le petrec destul de bine, chiar într-un mod folositor. Până la ora 

unsprezece ajut la treburile casei, apoi, până la ora şase stau în tovarăşia 

cărţilor, cu excepţia unor scurte pauze, pentru prânz, spre 

exemplu. Citind şi învăţând, mintea se detaşează de realitate, chiar 

dacă uneori mă pierd într-atât în altă lume, încât, când mă întrerupe 

vreo bubuitură, cred că şi asta se întâmplă în roman. Este o 

treabă bună că aceste cărţi au o asemenea putere magică capabilă 

să-ţi hrănească mintea. Mă culc devreme, deoarece este mai bine 

să dormi decât să fi trează, în întuneric, sub presiunea permanentă 

a nesiguranţei. Dar nu se întâmplă aşa şi cu ceilalţi. Sunt foarte speriaţi 

şi tresar la cel mai mic zgomot. Stau tot timpul gata de plecare, 

chiar dorm îmbrăcaţi, cu geanta sub cap. Asta mi se pare greşit, 

deoarece omului nu trebuie să-i fie frică de moarte, căci această va 

veni negreşit. Dar cui să-i explici? Mi se spune cu necaz: „Tu nu ştii 

nimic despre moarte, nici măcar despre război!” Mie puţin îmi pasă, 

dar dacă scăpăm vii şi vine eliberarea, ţara nu are nevoie de oameni 

înnebuniţi de frica războiului. Omul trebuie să-şi păstreze mereu şi 

în orice situaţie sângele rece şi să nu intre în panică. 

UNEORI AVEM IMPRESIA CĂ TRĂIM ÎN INFERNUL LUI 

DANTE / NGANJËHERË KEMI PËRSHTYPJEN SE JETOJMË NË 

FERRIN E DANTES 

Duminica, 18 aprilie 1999 

Suntem în a patra săptămână de izolare şi nu am ajuns la 

nicio înţelegere cu oamenii care se află în afara cercului nostru restrâns. 

În plus: Încă nu ştim nimic de membrii familiei mamei. De câte 

ori auzim că cineva a fost ucis, instantaneu ne gândim la ei. Mama, 

în special, se supără cel mai tare şi deseori plânge. Când nu există 

o alta cale de ieşire, poţi chiar să plângi. La fel ca în cartier, sau în 

oraş, şi în Kosova oamenii continuă să se împuţineze, în timp ce necazurile, 

înmulţite într-o proporţie tragică, apasă cu o putere infer- 

4896 


nală asupra oamenilor care au 

rămas. Peste tot în ţară au loc 

masacre îngrozitoare, iar numărul 

mormintelor creşte vizibil. Uneori 

avem impresia că trăim în infernul 

lui Dante. Eu, dorind să-mi păstrez 

mintea limpede, nu ascult mai 

deloc ştirile şi privesc realitatea ca 

un vis urât, ce se va sfârşi cât de 

curând. Pentru că omul trebuie să 

se ferească de necazuri atât cât îi 

stă în putere şi să stea departe de 

ele până nu este obligat prin forţa 

să intre în teribila vâltoare. Pentru 

că dacă destinul tragic ne va 

atrage şi pe noi în valurile sale, de 

ce să fie retrăit de două ori? Besa Salihu 

NATO a provocat distrugeri însemnate 

şi asupra cazarmei a 

lansat multe alte bombe. Poate că 

libertatea este aproape, dar este şi puţin îndepărtată, deoarece nu 

îndrăzneşte să vină atunci când războiul este în toi! 


Marţi, 20 aprilie 1999 

Ce bine este când nu te temi! Nu mai mi-e frică. Nici măcar de 

omul foarte rău. Discut cu el şi zâmbesc. Cuţitul însângerat a dispărut. 

Personal nu mă simt nici furnică, dar nici gigant. Mă simt normal, 

ca cineva care este în stare să obţină ceva chiar în condiţii 

vitrege şi să ţină pasul cu vremea. Până am plecat din Pleshina am 

citit patru cărţi de Shakespeare: „Richard al III-lea”, „Iuliu Cezar”, 

„Regele Lear” şi „Othelo”, dramele „Teatrul vechi” şi romanul „Vreme 

rea”. Aş fi citit mai multe, dar am mai păstrat din ele, pentru că mai 

târziu nu mai am unde să le găsesc. Am început să învăţ despre 

zeităţile greceşti şi despre poporul albanez. De asemenea învăţ biologie 

şi geografie şi scriu câteva povestiri. Natura a înflorit foarte 

mult şi este încântătoare, dar pare cam palidă şi melancolică. Oamenii 

îşi văd de treburile lor şi nu prea au timp să-i dea importanţă. 

Visul numărul patru: Eram în fruntea unei armate care pleca la război. 

Deodată ne-a ieşit în faţă o armată de monştri, care ne-a atacat 

cu săbii otrăvite. Am luptat ce am luptat, vitejeşte, dar fiind 

foarte, foarte mici, monştrii ne-au măcelărit. În momentul în care 

lama unei săbii îmi străpungea pieptul, m-am trezit acoperită de o 

transpiraţie rece. Răsărea un soare frumos, primăvarătec. 

Joi, 22 aprilie 1999 

Nu vreau să vorbesc numai şi numai despre război. Azi am 

scris câte ceva şi despre familia mea, dar şi despre preocupările 

mele şi, în general, despre mine. Familia mea se compune din şase 

membri. Tata este jurist, la fel şi mama. Suntem patru copii: Shqipja, 

20 de ani, Besnik, 17 ani, eu, 13 ani şi Kaltrina, 12 ani. Am multe 

preocupări. Fireşte, prima este scrisul, dar aceasta nu poate fi pus 

la rând cu celelalte, e cu totul altceva. Scrisul îmi dă o satisfacţie 

deosebită, uneori sunt chiar mândră ca pot să-mi exprim gândurile, 

să exprim tot ce se află în interiorul sufletului meu. Când scriu mă 

detaşez de tot, deprimarea dispare, redevin curajoasă. Cu toate că 

nu am dobândit o cultură a scrisului, sper că dacă voi munci destul, 

voi ajunge să scriu ceva valoros. A doua preocupare, cititul cu devoţiune 

a diferitelor lucrări biografice şi istorice, mai mult îmi plac 

cele ştiintifice şi de aventuri şi fac însemnări pe parcursul lecturii. 

Preocuparea a treia, o mare curiozitate pentru ştiinţe diverse, îndeosebi 

matematica. A patra, rămâne istoria şi mitologia. Îmi plac şi 

celelalte discipline şcolare, dar matematica, mai mult decât toate. 

Sunt o introvertită. Iubesc frumuseţea şi sunt foarte sensibilă, visătoare 

şi cu o imaginaţie înflăcărată. 

Vineri, 23 aprilie 1999 

Când un lucru se repetă pentru a doua oară, nu pare atât de 

tragic. Cu toate astea eu spun: ce grozăvie! Într-adevăr astăzi a fost 

o grozăvie puţin mai diferită, o plecare ce s-a deosebit de prima plecare. 

La ora zece dimineaţa, patru soldaţi au venit în cartier. De îndată 

ce i-au văzut, oamenii au început să plece. Le-au ordonat să 

se oprească, dar ei nu s-au oprit şi atunci soldaţii au folosit armele. 

Cu această ocazie au fost răniţi doi oameni: un vârstnic şi un băiat. 

Bubuiturile au fost de rău augur şi atunci am plecat. Ne-am îndreptat 

din nou spre Pleshina, dar am aflat că nici acolo nu eram în siguranţă 

şi atunci am poposit într-o casă dintre două grădini, care nu 

avea nici uşi nici, ferestre. Plouă tare şi era mult noroi. În acea casă 

era foarte frig şi oamenii puteau răci uşor. Dar nici de această dată 

nu s-a îmbolnăvit nimeni. Nu am rămas mult acolo, iar la ora treisprezece 

eram acasă. Eram foarte înfometaţi, pentru că nu mâncaserăm 

dimineaţa. Din acea plimbare prin ploaie şi noroi ne-a rămas 

ca amintire cum am trecut dealul, împotmoliţi în noroi. 


Primul volum al trilogiei Din 

umbra munţilor – Borta - l-am 

scris cu sufletul la gură, fiind 

vorba de satul copilăriei mele. Am 

notat acolo, în paginile lui fruste, 

că Ursoaia nu este un sat ca toate 

celelalte. El este un colţ de rai pe 

care Dumnezeu l-a păstrat aşa 

cum l-a conceput la Facere: fără 

colectivizare, fără activişti de partid, 

dar şi fără lumină electrică, 

fără biserică, magazine, drumuri 

şi şcoli. Când eram copil, plecam 

Gheorghe Mocanu dimineaţa la şcoala de patru clase 

unde învăţam carte cu o bătrânică 

şi un moşneag. Între orele de aritmetică 

şi citire, ne puneau să curăţam 

ograda de frunze şi crengi, iar la săptămâna, răzuiam cu sapa 

iarba crescută în stinghia gardului. Era frumos, şi-mi aduc aminte cu 

drag de acele vremuri. 

I-am zis Borta, pentru că satul era înconjurat de munţi, aşezat 

într-o văgăună plină cu păduri de fag. Soarele intra dintr-o parte pe la 

nouă – ora dimineţii - şi pe la două era dus. Ziua era scurtă, aşa că oamenii 

se trezeau cu noaptea-n cap şi tot cu ea pe creştet se culcau. 

Ca să descriu frumuseţe de rai, am folosit cuvintele ce-mi rămăseseră 

în suflet ca o rană de curcubeu a copilăriei. Apoi am ales şi câţiva 

săteni dragi ce-mi populaseră amintirea acelor ani şi i-am făcut personaje, 

fără de care romanul n-ar fi avut sare şi piper. După ce am tipărit 

cartea, am alergat cu ea în sat, să vadă mocanii că unul de-al lor, 

fiul lui Stan Nemuţ, aşa cum era cunoscut tata de toată lumea, a scris 

despre viaţa lor plină de griji şi nevoi. Am vorbit despre fiecare, pentru 

că aproape toţi se distingeau prin ceva anume, impresionând până 

şi pe cel mai ursuz cititor. Am scris cu multă bucurie în vârful peniţei. 

Nu dormeam nopţi întregi să-mi pot aminti întreaga copilărie, aşa cum 

a fost ea în acele vremuri. Să nu scap nicmic din cele văzute şi auzite 

despre spiţa mocanilor Vrancei, oameni ai muntelui mai puţin pervertiţi 

şi mai fideli păstrători de tradiţie decât alţii. Numai că, m-a împins 

necuratul să scriu şi despre Popa bortă, cum îi spuneam noi, şi despre 

preoteasa lui care se libzuia goală puşcă în odaie spre a-şi primi 

amantul dorit şi râvnit clipă de clipă, în timp ce părinţelul, în loc să fie 

departe, să slujească la biserica din satul vecin aflat la vreo zece kilometri, 

aşa cum ştia toată suflarea satului, se ascundea în podul casei 

şi privea cu lăcomie şi mare obidă, cuprins de fornicaţiuni indicibile, 

printr-o bortă anume făcută în bagdadie, lungit cum se afla în colbul 

dintre grinzi, cu barba tăvălită în păianjeni, cu şoareci chiţcăind în jurui, 

cu tabla acoperişului încinsă ca un cuptor, în miezul unei zile de caniculă, 

în toiul verii. Am zis şi despre miliţianul uns la gură şi în bocanci 

cu rahat, legat de hoţii pe care trebuia să-i prindă sub capra podului, 

de unde l-am eliberat noi, copiii, când ne întorceam de la şcoală. Şi despre 

sfârşitul lumii am scris, aşa cum l-a prevăzut baba Rada, desteapta 

satului şi datorită căreia ne-am adunat cu mic cu mare în poiană 

unde am aşteptat o noapte întreagă să cadă o cometă, despre care 

nici astăzi nu ştim cum arată. 

Când mă gândesc acum, fiind mare, cum mă făceam ghem în 

poala mamei şi cum trăgeam cu coada ochiului spre cer să văd de 

unde vine nenorocirea, cum zăngăneau babele cutiile de tablă cu 

coadă de sârmă, tămâindu-ne, cum am dormit şi am văzut şi raiul şi 

iadul, parcă zic aşa: tare fără minte mai eram! 

Am scris şi despre Vasile Cobzarul, cum i-a luat apa casa şi 

cum a mers el la primărie să ceară… Apoi cum mergea năuc pe uliţă 

bombănind la nesfârşit : De ce toată lumea a primit tablă, numai mie 

mi s-a aprobat carton ! Cred că tot un anumit personaj necurat şi-a 

băgat coada şi m-a împins să scriu despre cel mai bogat om din sat, 

Ilie Boroghină, cel cu cazanul de ţuică, cum îndatorase el toată suflarea, 

ţinând evidenţa într-un registru, cum şi-a dat datoriile de pomană 

înainte de căderea cometei ce avea să aducă sfârşitul. Şi cum a înnebunit 

sărmanul a doua zi, văzând că sărăcia de cometă nu mai 

cade odată. Dar câte nu am scris eu acolo… Şi despre şcoală am 

scris, despre vlăjganul veşnic repetent, pe care-l gâdilam seară de 

seară la tălpi să adoarmă în internatul şcolii, nu înainte de a-i face şi 

temele, să nu rămână - Doamne fereşte ! - iarăşi repetent şi să mi se 

tocească buricele degetelor scărpinându-l pe netrebnic la nesfârşit. 

Şi v-am tot zis că toate se trag de la cel cu multe păcate, 

pentru că cele scrise acolo aveau să-mi iasă pe ochi, cu vârf şi îndesat… 

Tata, sărmanul, s-a stins înainte de vreme, cu câteva zile să public 

eu romanul. La înmormântarea lui am văzut chipurile celor despre 

care am scris şi mă gândeam cu bucurie oarecum amară la ziua cea 

mare, când vor citi şi ei şi se vor regăsi în personajele din roman. 

Au trecut săptămâni, timp în care a ieşit Borta, romanul meu de 

succes. Am îngrămădit cărţuliile în portbagajul maşinii şi hai la po- 


PROZA 

REVOLTA PERSONAJELOR DIN „BORTA” 

mană, la pomenirea tatălui de patruzeci de zile. S-au bătut ţăruşii în 

pământ în curtea bisericii, s-au întins dulapii şi s-au adus merindele. 

În capul mesei nimeni altcineva decât părintele cu preoteasa. M-au 

chemat lângă ei. Am împărţit cărţile. N-a plecat unul fără carte ! Tot 

satul venise la pomană. Nu din cauza mea veniseră, când e pomană, 

în gospodăriile din sat dai cu puşca. Am stat în capul mesei alături cu 

părintele şi preoteasa. Am avut grijă să iau cu mine şi un scriitor 

consacrat, să le explice sătenilor cât de important este că a scris cineva 

despre sat, despre ei. Eram în al nouălea cer… 

Am băut şi un pahar cu vin, ca la sărbătoare, de era să uităm de 

pomenirea tatălui. Până la urmă i-am stropit şi lui mormântul şi am 

plecat şi trist, dar şi fericit spre casa din Broşteni, lângă Odobeşti, dincolo 

de Milcovul pe care l-au secat uniriştii în 1859 şi aşa a rămas, se 

pare, de vreme ce astăzi nu are apă nici pentru scăldatul gâştelor. 

Nu bănuiam ce întorsătură a lucrurilor avea să se producă. Nau 

trecut nici două săptămâni şi a început calvarul: era duminică, era 

soare, era cald. Telefonul suna de zor în sufragerie. Era glasul mamei 

rămasă singură în sat: Ce mi-ai făcut tu, măi băiatule ? Ce mi-ai 

făcut ?Âsta e sfârşitul meu ! Nu vreau să mai trăiesc o clipă ! Ce miai 

făcut ? Doamne, mi-am zis, ce s-o fi întâmplat, ce nenorocire putea 

fi atât de mare încât mama să-şi dorească sfârşitul ? N-am scos o 

vorbă. A urmat plânsul ei care mă durea, simţeam că eu sunt cauza 

nenorocirii şi vroiam parcă să amân momentul adevărului. Ce-ai scris, 

mamă, în cartea aceea ? Ce-ai scris ? Simţeam că mi se răceşte sângele 

în vene. Apoi o fierbinţeală amestecată cu teamă îmi dădea târcoale. 

Mamă, eu nu mai pot trăi în sat. De ce nu m-o fi luat taică-tu cu 

el, să nu fi apucat ziua asta ! Am fost la biserică! Nimeni n-a vorbit cu 

mine. Nici Gherghina, nici Vasile. Nici Zamfira. Nici vecina noastră. 

Vroiam să intru în pământ. Ce-ai scris acolo, mamă ? Ce-ai scris ? 

Unul mi-a zis în treacăt, în curtea bisericii : Ruşine să-ţi fie ! Am rămas 

singură la mormântul lui tac-tu ! Am vorbit cu el. L-am rugat să mă ia. 

Şi s-a făcut seară şi frig. Am venit acasă, să mai vorbesc o dată cu 

tine, mamă... 

Aş fi vrut să o consolez, aş fi vrut să-i spun că o voi lua din sat 

şi o voi aduce la mine, la Broşteni, unde am multe camere, şi o să 

stea cu fetele mele, şi o să ne facă mâncare şi căldură. Dar mi-am 

adus aminte că o mai adusesem o dată după moartea tatălui. După o 

săptămână, m-a trezit în toiul nopţii şi mi-a zis : Mamă, mi-am visat căsuţa 

plină cu bălării şi poarta cuprinsă de iarbă. A plâns şi am plecat 

noaptea spre casa părintească. Am văzut bălăriile şi iarba din poartă, 

aşa cum le visase ea, şi am cosit până dimineaţă. Am lăsat-o acolo, 

la casa ei, cu faţa îmbujorată şi ochii acum plini de bucuria cerului. Şi 

mi-am dat seama că nu se poate. Nu puteam să-i cer iarăşi să plece. 

Măi băiete, să nu te încumeţi, mamă, să te apropii de sat, că ţi-au pus 

gând rău. Vorbea şi suspina. Că tu eşti singurul meu băiat. Pe mine 

pot să mă batjocorească, nu-i mare lucru. Da’ tu, tu să nu vii în sat, 

mamă… 

Într-o dimineaţă, m-a trezit cineva care bătea cu putere în poarta 

mea de la Broşteni. Mi-am auzit numele strigat cu furie. O mulţime de 

oameni mă îndemna să ies afară. Pe câţiva îi cunoşteam. Îmi fuseseră 

colegi de şcoală. Aveau cartea mea în mână. Mi-au deschis-o în faţa 

ochilor. Ce-ai scris aici despre tata ? Dar aici ? De ce ai scris asta ? 

De ce ai scris că are lut pe jos ? De ce ai zis că-i sărac ? Când a cerut 

el o sită cu mălai ? Te dăm în judecată ! Eu sunt avocat. Sunt ginerele 

lui. Ai să plăteşti totul. Ce, tu eşti scriitor, mă ? Te dai scriitor va să 

zică ? Îţi arătăm noi ce să scrii de-acum încolo, dacă vrei să ajungi 

scriitor! Nu visam, ceva nu era în regulă, iar oamenii muntelui voiau 

satisfacţie. Şi m-am pus pe explicat. Măi oameni buni, pe dumneata 

te cheamă Vasile Ciubotaru, iar în carte e unul Cobzaru ! Ehe ! Adică 

vrei să ne prosteşti , ai ! Adică nu-s eu, vrei să zici ? Adică nu eu stau 

acolo în pârăul unde a fost moara ? Adică nu eu ştiu să cânt la cobză ? 

Dragii mei, măi fraţilor, asta e literatură, e ficţiune ! Staţi să vă spun ! 

…Ce să ne spui, ai spus aici ce-ai avut de spus, în carte. Şi avocatul 

intervine cu duritate: Ne vedem la tribunal. Ai să rămâi gol cum te-a 

făcut mama ta, nu te-ar mai fi făcut ! Lasă că ne răfuim noi şi cu ea, 

că multe lucruri de aici, îmi pare mie, că de la ea le ştii ! şi arăta cartea 

ca pe un trofeu însemnată pe fiecare pagină, că n-aveai tu de 

unde să le ştii pe toate dacă nu-ţi spunea ! Ne răfuim noi şi cu ea… 

Revedeam multe chipuri din cele cărora le dădusem cartea 

în curtea bisericii. Unii ziceau că e blasfemie, că am scris de preoteasă, 

că am scris de preot, că s-a făcut blasfemia până la capăt de 

s-a ajuns cu cartea necurată în curtea bisericii. E spurcată biserica, nu 

mai îngropăm morţi acolo! Am aflat apoi că tanti Gherghina umbla cu 

cartea mea la subţiori prin tot satul, şi la muncă şi la odihnă, şi la pomană. 

Femeile învârteau sarmalele şi ea deschidea cartea şi citea. 

Doar două, trei rânduri, apoi vorbea de la ea vrute şi nevrute, din ce 

în ce mai vijelios, după cum dădea păhărelul cu rachiu pe gât, pentru 

că trebuie să vă spun că avea mai mereu necaz pe suflet şi trebuia 

stins de fiecare dată înainte să se mistuie în durere. Câte o femeie intervenea: 

Tanti Gherghina, am şi eu cartea, parcă vorbeşte frumos de 

î 

4897

MAEŞTRII 

Brâncuşi şi mitologiile 

In timp ce citeam piesele de la dosar, priveam fotografiile reproduse 

de Ionel Jianu în monografia sa (Arted, Paris, 1963): Brâncuşi 

în atelierul său din Impasse Ronsin, patul, soba sa. Este greu să nu 

recunoşti „stilul" unei locuinţe de la ţară, şi totuşi e vorba de ceva mai 

mult; este locuinţa lui Brâncuşi, este „lumea" lui, pe care şi-a făurit-o 

singur, cu mâna lui, s-ar putea spune. Nu este replica nici unui model 

preexistent, „casă de ţăran român" sau „atelier al unui artist parizian 

avangardist". 

Şi apoi, este de-ajuns să priveşti mai atent soba. Nu numai 

pentru că necesitatea de a avea o sobă ţărănească ne spune multe 

despre stilul de viaţă pe care Brâncuşi a ales să-l păstreze la Paris. Ci 

pentru că simbolismul sobei sau al căminului este capabil să lămurească 

anumite mistere ale geniului lui Brâncuşi. 

Este, într-adevăr, faptul - paradoxal pentru numeroşi critici - 

că Brâncuşi pare să fi regăsit sursa de inspiraţie „românească" după 

ce a făcut cunoştinţă cu anumite creaţii artistice „primitive" şi arhaice. 

[...] 

Pentru a reveni la discuţia noastră, chiar dacă acceptăm 

punctul de vedere al lui Sidney Geist, mai ales cu privire la influenţa 

decisivă exercitată de şcoala din Paris în procesul de formare a lui 

Brâncuşi, în timp ce „influenţa artei populare româneşti este inexistentă", 

este la fel de adevărat că există o legătură strânsă între capodoperele 

brâncuşiene şi universul formelor plastice şi al mitologiei 

populare româneşti, uneori purtând chiar nume româneşti {Măiastră 

de exemplu). Cu alte cuvinte, „influenţele" ar fi suscitat un fel de anamneză, 

conducând în mod necesar la o auto-descoperire. întâlnirea cu 

creaţiile avangărzii pariziene sau ale lumii arhaice (Africa) va fi declanşat 

o mişcare de „interiorizare", de întoarcere spre lumea secretă şi 

de neuitat, fiind în acelaşi timp lumea copilăriei şi a imaginarului. 

Poate că, după ce a înţeles importanţa anumitor creaţii moderne, 

Brâncuşi va fi redescoperit bogăţia artistică a propriei tradiţii 

ţărăneşti, va fi presimţit posibilităţile creatoare ale acestei tradiţii. Aceasta 

nu vrea în nici un caz să însemne că, începând cu această descoperire, 

Brâncuşi a început să facă „artă populară românească". El 

nu a imitat formele deja existente, nu a copiat „folclorul". Dimpotrivă, 

a înţeles că originea tuturor acestor forme arhaice - cele ale artei populare 

din ţara sa, precum şi cele ale protoistoriei balcanice şi mediteraneene, 

ale artei „primitive" africane şi din Oceania - era adânc 

înfiptă în trecut; şi a mai înţeles că acest izvor primordial nu avea nimic 

de-a face cu istoria „clasică" a sculpturii, în care s-a trezit aşezat, ca 

de altfel toţi contemporanii săi, în B cursul tinereţii sale la Bucureşti, 

Miinchen sau Paris. 

299. 

Geniul lui Brâncuşi constă în faptul că a ştiut unde să caute 

adevăratul „izvor" al formelor pe care se simţea în stare să le creeze. 

în loc să reproducă universul plastic al artei populare româneşti sau 

africane, şi-a dat silinţa, ca să zicem aşa, de „a-şi interioriza" propriai 

experienţă de viaţă. A izbutit aşadar să regăsească „prezenţa-înlume" 

specifică omului arhaic, fie el vânător din paleoliticul inferior ori 

agricultor din neoliticul mediteranean, carpato-dunărean sau african. 

Dacă am putut vedea în opera lui Brâncuşi nu numai o solidaritate 

structurală şi morfologică cu arta populară românească, ci şi analogii 

cu arta africană sau cu statuile din epoca preistorică a spaţiului mediteranean 

şi balcanic, aceasta se datorează faptului că toate aceste 

universuri plastice sunt cultural înrudite: „obârşiile" lor se găsesc în 

paleoliticul inferior şi în neolitic. Cu alte cuvinte, datorită procesului de 

„interiorizare" la care facem aluzie şi anamnezei care a urmat, Brâncuşi 

a reuşit să „vadă lumea" aşa cum o vedeau autorii capodoperelor 

preistorice, etnologice sau folclorice. El a regăsit într-un fel 

„prezenţa-în-lume" care le permitea acestor artişti anonimi să-şi 

creeze propriul univers plastic într-un spaţiu care nu avea nimic de-a 

face, de exemplu, cu spaţiul artei greceşti „clasice". 

Nu vom şti niciodată în ce univers imaginar se mişca Brâncuşi 

în timp ce lustruia îndelung sculpturile sale. însă această intimitate 

prelungită cu piatra stimula cu siguranţă „reveriile materiei" 

analizate în mod strălucit de G. Bachelard. Era un fel de scufundare 

într-o lume a adâncurilor în care piatra, „materie" prin excelenţă, se revela 

misterioasă, pentru că îngloba sacralitatea, forţa, norocul. De- 

dumneata, n-am cetit răutăţi ! Ei, lasă, nu te băga, tu să taci, la tine o 

fi scriind aşa, la mine scrie altceva, şi-i numai şi numai de rău. Omu’ 

meu se oftică tare de tot că l-a făcut sărac, nu trebuia să i-o spună nimeni 

până la moarte… 

Am ajuns la tribunal, deşi nu credeam că voi ajunge vreodată 

acolo din pricina unei cărţi.. Nu pentru a fi judecat, ci pentru a mă interesa 

dacă a depus cineva vreo reclamaţie. Am găsit într-o zi un judecător 

de serviciu care ştia toată tărăşenia. Îmi zice: Da, au călcat 

pe-aici câţiva, dar i-am întrebat: Te numeşti Vasile Cobzaru, aşa cum 

văd că scrie aici, în carte ? Nu, eu sunt Vasile Ciubotaru ! Dar dumneata 

te numeşti Ilie Boroghină ? Nu, eu sunt….. Da’ eu stau acolo, 

eu am dat de pomană datoriile, deci eu sunt Ilie Boroghină ! Omule, 

4898 

scoperind „materia" ca sursă şi loc 

de manifestare a divinului şi a semnificaţiilor 

religioase, Brâncuşi a 

putut să regăsească sau să întrevadă 

emoţiile şi inspiraţia unui artist 

din vremurile arhaice. 

„Interiorizarea" şi „scufundarea" 

în străfunduri făceau parte 

din Zeitgeist-ul de la începutul secolului 

al XX-lea. Freud tocmai pusese 

la punct tehnica explorării 

inconştientului; Jung credea că 

poate sonda şi mai adânc ceea ce 

el numea inconştientul colectiv; 

speleologul Emil Racoviţă era pe 

punctul de a identifica, în fauna 

peşterilor, „fosile vii" cu atât mai 

preţioase, cu cât aceste forme or- Mircea Eliade 

ganice nu erau fosilizabile; Levy 

Bruhl izola în „mentalitatea primitivă" 

o fază arhaică, pre-logică, a gândirii umane. [...] 

Este semnificativ faptul că Brâncuşi a regăsit în Coloana fără 

sfârşit un motiv folcloric românesc, columna cerului, care reia o temă 

mitologică atestată deja din vremuri preistorice şi care, de altfel, este 

destul de răspândită în lume. „Columna cerului" susţine bolta cerească; 

altfel spus, este o axis mundi ale cărei numeroase variante sunt 

cunoscute: coloana Irminsul a vechilor germani, stâlpii cosmici ai populaţiilor 

nord-asiatice, Muntele central, Arborele cosmic, etc. Conceptul 

de ax/5 mundi prezintă o simbolistică complexă: axa susţine 

Cerul şi asigură în acelaşi timp comunicarea Pământului cu Cerul. în 

preajma unei axis mundi, socotită a fi în Centrul Lumii, omul poate comunica 

cu puterile cereşti. A concepe axis mundi ca o coloană de piatră 

susţinând lumea reflectă foarte probabil credinţele caracteristice 

culturilor megalitice (mileniile IV-III înainte de Christos). Dar simbolismul 

şi mitologia coloanei cereşti s-au răspândit dincolo de graniţele 

culturii megalitice. în orice caz, în folclorul românesc, Columna cerului 

reprezintă o credinţă arhaică, pre creştină, dar care a fost destul de 

timpuriu încreştinată, deoarece se regăseşte în colindele de Crăciun. 

Brâncuşi a auzit fără îndoială vorbindu-se în satul său natal despre 

Columna Cerului, sau la stâna din Carpaţi, unde şi-a făcut ucenicia de 

păstor. Imaginea 1-a obsedat, cu siguranţă, căci, aşa cum vom vedea, 

ea se integra în simbolistica ascensiunii, a zborului, a transcendenţei. 

Un fapt remarcabil este că Brâncuşi nu a ales „forma desăvârşită" a 

coloanei - care nu putea să semnifice decât „suportul", „propteaua" 

Cerului - ci o formă romboidală repetată la infinit şi care o face să •semene 

cu un arbore sau cu un stâlp împodobit cu crestături. Cu alte cuvinte, 

Brâncuşi a scos în evidenţă simbolismul ascensiunii, căci, în 

închipuire, doreşti să te caţeri pe acest „copac ceresc". Ionel Jianu 

aminteşte că formele romboidale „reprezintă un motiv decorativ împrumutat 

de pe stâlpii arhitecturii ţărăneşti". Or, simbolismul stâlpului 

locuinţelor ţărăneşti depinde şi el de „câmpul simbolic" legat de axis 

mundi. în numeroase locuinţe arhaice, stâlpul central serveşte de fapt 

drept mijloc de comunicare cu cerul. 

Insă ceea ce-l obsedează pe Brâncuşi nu este ascensiunea 

către Cer proprie cosmologiilor arhaice şi primitive, ci zborul într-un 

spaţiu infinit. îşi intitulează coloana „fără sfârşit". Nu numai pentru că 

o astfel de coloană nu ar putea să fie niciodată terminată, ci mai ales 

pentru că se avântă într-un spaţiu care nu poate avea limite, fiind întemeiat 

pe experienţa extatică a libertăţii absolute. Este acelaşi spaţiu 

spre care îşi iau zborul Păsările. Din vechiul simbolism al Columnei 

Cerului, Brâncuşi nu a reţinut decât elementul central: ascensiunea 

ca formă de transcendenţă a condiţiei umane. însă a izbutit să le arate 

contemporanilor săi că este vorba de o ascensiune extatică, lipsită de 

orice caracter „mistic". Este de ajuns să te laşi „transportat" de puterea 

operei pentru a regăsi beatitudinea uitată a unei existenţe eliberate 

de orice sistem de condiţionări. [...] 

Semnificativ este faptul că Brâncuşi a fost toată viaţa obsedat 

de ceea ce el numea „esenţa zborului". Extraordinar este însă că 

el a reuşit să exprime elanul ascensional folosind arhetipul însuşi al 

gravitaţiei, „materia" prin excelenţă, piatra. Am putea aproape să spunem 

că a operat o transmutaţie a „materiei", mai exact, că a efectuat 

o coincidentia oppositorum, căci în acelaşi obiect coincid „materia" şi 

„zborul", gravitaţia şi negaţia ei. 


în buletin cum scrie ? Păi, Domnule judecător, iertată să-mi fie îndrăzneala, 

dar cred că trebuie să ne schimbăm cu toţii buletinele, că 

pe mine, spre exemplu, tot satul mă strigă Ilie Boroghină, pe el, Vasile 

Cobzaru şi tot aşa, după cum ne-a botezat Gheorghiţă ! 

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu personajele mele, că după un an de 

zile, când am mers în sat, m-au întrebat, cu zâmbetul pe buze, dacă 

am scos volumul doi al romanului. 

Suntem tare curioşi să vedem ce-ai mai scris despre noi ! Unul 

bătrân zice : Scrie mai repede Gheorghiţă, că eu î-s bătrân şi vreau 

să mai citesc despre unul, despre altul. Să scrii ceva şi despre mine, 

auzi…! Ce vrei tu, taică… ! 

Şi uite-aşa m-am hotărât să trec la volumul al doilea, despre

Ioana Andreescu, 

o altă perspectivă în 

etnologia românească 

Iulian Chivu 

Fără îndoială că o apreciere de la Iordan Datcu este mai 

întâi o competentă judecată de valoare şi, în consecinţă, un 

certificat de garanţie. Nu ajung acum la această concluzie, 

dar o repet citindu-i recentul eseu despre proza şi studiile 

de antropologie ale Ioanei Andreescu (Ed. Grai şi Suflet – 

Cultura Naţională, Bucureşti, 2009). Ca unul care i-a cunoscut 

personal pe toţi marii etnologi ai secolului al XX-lea, 

multora îngrijindu-le ediţii prestigioase la editurile în care a 

lucrat (Editura pentru Literatură, Editura Minerva), Iordan 

Datcu, se poate spune, scrie cea mai competentă istorie a 

etnologiei româneşti o dată cu Dicţionarul etnologilor români, 

ajuns la cea de a III-a ediţie în 2006. Posibilităţile unui 

dicţionar sunt totuşi dictate de limitele filologice ale unei astfel 

de întreprinderi şi din această cauză Iordan Datcu face 

cuvenite iluminări în lucrări speciale asupra unor momente 

din istoriografia etnologică (Repere în etnologia românească 

-2002; Gh. I. Neagu, etnolog – 2004; Alte contribuţii la etnologia 

românească -2005) sau asupra unor valori ale folclorului 

românesc (Un mit – Toma Alimoş -1999). Aşa se 

explică şi recentul său volum, Ioana Andreescu. Eseu despre 

proza şi studiile sale de antropologie. Autorul, fost coleg 

de editură pentru o vreme cu Ioana Andreescu, cunoaşte 

evoluţia acesteia încă de la început, dar cum în România 

acelor ani afirmarea personalităţii nu se făcea neapărat pe 

criteriul valorii, Ioana Andreescu se va remarca abia după 

plecarea ei, în 1972, la Paris. Soţia compozitorului şi muzicologului 

Costin Miereanu, aflat la Paris în baza unui contract 

cu Editura muzicală Salabert, va cere cetăţenie 

franceză, dar aceasta i se aproba abia după patru ani 

(1976). Căsătoria celor doi se va destrăma în 1985, însă 

Ioana rămâne la Paris, unde reuşise să se remarce în rândul 

unor conaţionali de talia lui Mircea Eliade, Eugëne Ionesco, 

Emil Cioran, Monica Lovinescu şi să se bucure de 

aprecierea lor. Înaintea plecării, Ioana Andreescu publicase 

în ţară, la editura unde era angajată (Editura pentru Literatură), 

romanul Soare sec, în 1968, al cărui nume aminteşte 

cunoscătorilor folclorului magic din Muntenia şi Oltenia (autoarea 

s-a născut în Stoina – Gorj, la 24 ianuarie 1934), de 

descântecul cu acelaşi nume. El va cunoaşte în 1972 o traducere 

în franceză (Soleil aride, Ed. Grasset), datorată lui 

Claude B. Levenson. Dar Ioana Andreescu va începe curând 

să-şi scrie lucrările în limba lui Voltaire. O primă realizare 

este romanul Discours sentimental (Paris, La Table 

Ronde, 1984), apoi scrie, în colaborare cu Mihaela Bacou 

(Paris, Payot, 1986), studiul de antropologie culturală intitulat 

Mourir à lˋombre des Carpathes, un studiu de thanatologie 

românească centrat pe tradiţiile din Gorj, dar care 

continuă la distanţă în timp şi spaţiu cercetările lui C. Brăiloiu 

(Ale mortului din Gorj, Les chants du mort), ale lui Ov. 

Densuşianu, Ernest Bernea, Ion Muşlea ori lucrări apărute 

la Paris sub semnătura lui Mihail Vulpescu, Paul H. Stahl 

etc. Iordan Datcu, un documentarist redutabil, în eseul său 

privind opera Ioanei Andreescu, relevă afinităţi culturale româno-franceze 

îndelungate începând cu Vasile Alecsandri, 

N. Bălcescu, Grigore G. Tocilescu, Al. Lambrior, Iuliu A. 

Zanne, Al. Rosetti, Ernest Bernea, tefania Cristescu-Golopenţia 

etc. - un context favorabil inclusiv etnologilor prin 

şcoala structuralistă de la Paris. Ioana Andreescu, prin Mourir 

à lòmbre des Carpathes, dar şi prin Où sont passés les 

vampires? (Paris, Payot,1997), precum şi prin studiile şi articolele 

sale de etnologie şi antropologie culturală realizează 

o „punte între două culturi” pe care comunică ştiinţele 

exacte, artele plastice, muzica, medicina, astronomia, filosofia, 

lingvistica nu neapărat pe temeiul afinităţii spirituale, 

ci şi pe criteriile universale ale axiologiei. Iordan Datcu, cu 

eseul său despre proza şi studiile Ioane Andreescu, face 

doar un popas ispititor în substanţa acestei convergenţe a 

culturilor a cărei fecunditate merită o atenţie specială, cel 

puţin pe relaţia româno-franceză. 



Între vetust şi modern 

Passionaria Stoicescu 

Un teoretician al „Poeziei prin Poezie” mi se pare a fi Tudor Cicu. 

Ultimul său volum de versuri, publicat la Editura „Rafet” dovedeşte 

această apetenţă pentru rotund. „Cântece la dairea” (83 pag.), deschide 

cercul şi reînvie specia „cântecului” şi metrica populară de la începuturile 

poematice, pentru a-l închide şi a reveni în contemporaneitate, la versul 

alb, încifrat muzical în „Oglinzi spulberate”. Dar teoretizarea nu se 

referă doar la formă, ci şi la conţinut. Poetul se identifică trufaş cu însăşi 

Poezia („Tablou de familie”), Poezia e ethernul pheminin mai presus de 

femeie („Frumoaso…”), iar naşterea poemului nu incumbă doar ridicatul 

în picioare în semn de firesc respect, ci chiar ridicarea sufletului, în 

semn de şi mai firesc extaz („Ridicaţi-vă sufletul!”). 

Fidel memoriei sale afective, autorul aduce un elogiu liric stepei 

dobrogene şi mării, care l-au născut şi crescut. Recuzita e sinceră şi tipică 

acestui spaţiu geografic, în fond spaţiu sufletesc: ciulini rostogoliţi de 

vântoase, ciori dând roată, bărci tăinuite în răchită şi stuf, plase pescăreşti. 

Daireaua, instrument oriental folosit altădată în marcarea ritmului, 

aduce cu sine geamia, bairamul, sânii de gutuie ai iubitei tătăroaice, vecina 

bună de stepă şi mare, pentru care poetul îşi deapănă „Cântecele” 

…Amestecul de etnii şi sonuri îngăduie astfel de rezonanţe din lirica rusă 

(motivul mamei, al rapsodului popular, al confundării Poeziei cu însuşi 

poetul – Esenin, Gogol, Maiakovski), din cântecul nostru popular, din clasicul 

St. O. Iosif şi din mai „proaspătul” M.R.Paraschivescu. 

Peste urma şi umbra lor, Tudor Cicu însufleţeşte „Cântecele” 

sale cu o frazare poetică proprie, cu metafore proaspete şi cu melancolie 

veche şi nouă. Daireaua sufletului său cântă „de ţară”, „de zare albastră”, 

„stelar”, „promis”, „baladesc”, „de frunză verde”, „de ghioc”, 

„prometeic”, „de salbă”, „pentru Inia Dinia”, „de curcubeu”, „din tărâmul 

siniliu”, „îngânat la fereastră”, „risipit în zori”, „pentru Taras Bulba”, „ţigănesc 

de dragoste”, „de lume”. 

„Revenind” în contemporaneitate, autorul practică versul alb şi 

oglindirea nu mai e întreagă şi luminos idilică. „Oglinzile spulberate” închipuie 

spaţiul sufletesc al „jefuitorului de gânduri/ca în cronica prinţului 

plecat/în căutarea preafrumoasei din vis”. „Ţara cea albă” versus Poezia 

„nu există decât în cântecele (atenţie, cântecele, nu poemele!) cu care 

… amăgesc poeţii”. 

Concluzia? „Pradă acestei închipuite muzici/făptura (ta) se desprinde 

de nori” („Oglinzi spulberate”) 

Cântec baladesc 

A intrat poetul în cetate să cânte; 

dinspre o poiană de rai venea, dinspre un râu. 

Avea pletele-n vânt, nimb de aur pe frunte 

şi-am văzut cum săreau de peste tot să-l asculte, 

supuşi, slujitori ai cetăţii, femei în desfrâu. 

Soarele pâlpâia ca un tăciune pe vatră... 

cei mai săraci se-ngrijeau de cartofii din jar. 

Păsări smulse de vânt, grindini şi ploaie-ndesată 

se păru că pornise-n cetatea de piatră 

când se rosti poetul, ce le păruse bizar. 

Urlau ca lupii iarna în zările nebune, 

trezite prin coclauri tot felul de-arătări. 

O fată smeadă însă, cu ochii de tăciune, 

cu glas de ciocârlie, porni să îl îngâne, 

iar glasul ei plutise în cele patru zări. 

Îndrăgostit, poetul acelor vremi trecute 

n-avea cum să priceapă ceva din viitor: 

cai pietroşi, negrii ca păcura, pe nevăzute 

cu crai şi domni de frunte, cu vrute şi nevrute 

şi-un plescăit de vâsle rămas în urma lor. 

Aflat poetul singur, ciupea lăuta-a dor 

cum bate gospodarul în nucii de prim rang. 

Codrii goliţi de păsări, din munţi nici strop de nor, 

nici greierii prin iarbă cu ţârâitul lor; 

şi-o umbră de tăciune, rânjea momâie-n ştreang. 

A intrat poetul în cetate spun unii… 

Nimeni nu mai ştia din ce zări şi mări a venit, 

despre ce cânta, cât de adânc, ştiu bătrânii! 

I-am găsit doar lăuta. Ninsă de colbul lunii, 

povestea mea începe… a lui s-a isprăvit. 

4899

RECUPERĂRI 

4900 

Imaginea lui Cioran în conştiinţa 

contemporanilor săi din exil 

După succesul înregistrat cu crestomaţia “Mircea 

Eliade în conştiinţa contemporanilor săi din exil”, harnicul 

editor Gabriel Stănescu a decis să înavuţească piaţa culturală 

de la noi cu o altă ispravă editorială, consacrată de 

data aceasta lui Emil Cioran. Este vorba tot de o crestomaţie, 

“Emil Cioran în conştiinţa contemporanilor săi din exil” 

(Editura Criterion-publishing, Bucureşti 2007), o antologie cuprinzătoare 

şi riguroasă care reuneşte textele pribegilor români 

din Europa şi de pe alte meridiane ale lumii consacrate 

scepticului din Răşinari, întregind astfel imaginea lui Cioran 

cu toate controversele înregistrate. 

Gabriel Stănescu are ştiinţa lucrului bine gândit, bine 

procesat în perspectivă. A adunat textele de pe unde-au fost 

risipite – publicaţii din diaspora sau din ţară, benzi de magnetofon 

– şi propune această generoasă antologie cu poziţionările 

mai mult sau mai puţin cunoscute şi sporeşte 

bibliografia cioraniană cu lucrări ce-ar fi reclamat, altfel, eforturi 

mari de căutare şi scotocire prin biblioteci din ţară sau 

din străinătate. Antologia dăruită de Gabriel Stănescu are, 

printre altele, şi menirea de a elimina acest efort de răscolire 

a bibliotecilor pentru o documentare cioraniană. Volumul lui 

Gabriel Stănescu pune la îndemâna celor interesaţi tot ceea 

ce trebuie pentru înţelegerea disperărilor lui Cioran… Mărturiile 

adunate în această carte – dispuse în ordinea alfabetică 

a autorilor – se referă la toate capetele ce privesc viaţa 

şi opera scepticului. Multe dintre ele răsfrâng perioada de tinereţe 

a lui Cioran când, se ştie, a fost şi el cuprins de vâlvătăile 

mişcării legionare. Ştim cât de mult a îndurat stigmatul 

“trecutului deocheat” şi cât de mult a regretat ulterior exaltarea 

de tinereţe în cadrul zgomotoasei mişcări legionare. 

Adevărat este că scepticul răşinărean, strămutat în 

inima Parisului a fost aspru sancţionat şi de la stânga la dreapta 

(mai ales din partea conaţionalilor săi din ţară, rămaşi 

înfeudaţi regimului comunicat), dar şi de la dreapta la stânga 

( cel mai adesea din partea co-legionarilor din exil (care imputau 

trădarea idealurilor din tinereţe). Nu mai spun că ambele 

direcţii erau la fel de dure, de severe şi neînduplecate. 

E de ajuns să citim articolele semnate de M. Petroveanu, H. 

Wald, Pavel Apostol, D.D. Roşca (necuprinse în culegere) 

pentru a ne da seama cât de necruţătoare erau diatribele la 

adresa lui. 

Târziu, când a ajuns la Paris după un lung stagiu de 

penitenţă politică, Simion Ghinea Vrancea îl va vizita şi pe 

Cioran pentru a-i povesti cum directorul închisorii, Gheorghe 

Crăciun, a încercat să-i implice şi pe ei) pe el şi Ţuţea într-o 

acţiune de denigrare după exemplul lui D.D. Roşca, dar 

Ţuţea a izbucnit într-o pledoarie de o moralitate indefectibilă. 

“Dacă un cretin spune o prostie, nimeni, nici Dumnezeu nu 

mă poate obliga să-l iau ca model. Prefer să rămân aici în închisoare, 

până la adânci bătrâneţe, pentru că eu n-am comis 

infamii, nici măcar când a fost vorba de duşmanii mei, cu atât 

mai puţin acum când ni se cere să profanez sfânta prietenie 

care mă leagă de Cioran?” La fel de ferm s-a arătat şi auto- 

Ionel Necula 


rul mărturisirilor (Simion Ghinea Vrancea ) care a replicat: 

“Am fost condamnat la temniţă grea pe viaţă. Pedeapsa a 

fost comutată şi acum am de ispăşit 25 de ani. O să mai pot 

să-i execut sau nu, e greu de ştiut. În această situaţie aş deveni 

ridicol dacă m-aş erija în judecătorul cuiva. Ar râde şi 

curcile de mine. Vreţi să-l puneţi pe rug pe Cioran, ca pe Savonarola? 

Nu vă împiedică nimeni: deţineţi puterea absolută 

şi nu mai aveţi nevoie de ajutorul nostru" (Simion Ghinea 

Vrancea, “Mircea Eliade şi Emil Cioran în tinereţe”, Editura 

Elisavaros, 1998, p. 161). 

Dreapta, la concurenţă, nu arăta nici ea mai multă 

îngăduinţă. Cei mai mulţi îi reproşau detaşarea de Mişcarea 

Legionară şi aprecierile defavorabile făcute extremei drepte 

româneşti din perioada interbelică. Constantin Papanace, 

bunăoară, într-o scrisoare către Emilian Lozovan din octombrie 

1973, îşi aminteşte de primii ani de exil parizian (1942) 

când Cioran ar fi tradus în franceză cartea lui Corneliu Codreanu 

“Pentru Legionari”, ba chiar că s-ar fi plâns lui Papanace 

(într-o scrisoare) de încurcăturile pe care i le făcea 

domnişoara avocat Paraschivescu, care se angajase şi ea 

să traducă această carte. Evoluţia evenimentelor a suspendat 

apariţia ei, dar Cioran s-a implicat cu toată exaltarea în 

acest travaliu, pe care nu voia să-l împartă cu altcineva. 

Toate aceste mărturii ale lui Constantin Papanace 

au fost publicate în nr. 1258 din octombrie 1973 al publicaţiei 

“Stindardul” ( ziar al emigraţiei româneşti care apărea la München) 

şi se corela cu alte atacuri, venite din partea unor concetăţeni 

români aflaţi în exil. Printre ei trebuie amintit articolul 

“Cioran îşi renegă trecutul” (neinclus în volum) în care, sub 

o semnătură anonimă, aducea ameninţări directe şi serioase 

la adresa scepticului. “Cazul scriitorului Emil Cioran ne permite 

să atragem atenţia tuturor celor ce s-ar lăsa tentaţi să 

procedeze cu aceeaşi dezinvoltură şi demenţă, că mişcarea 

legionară e capabilă, când trebuie, să nu uite şi să nu ierte” 

(Ionel Necula, “Căderea după Cioran”, Editura Fundaţiei 

Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2005, p. 194). 

Chiar dacă antologia lui Gabriel Stănescu nu este 

completă, rămâne, oricum, o lucrare utilă, seducătoare şi 

deosebit de oportună pentru cei interesaţi de apelpisiile lui 

Cioran. Sunt încredinţat că o ediţie viitoare va fi completată 

atât cu lucrările critice apărute în publicistica românească 

dintr-o anumită perioadă, cât şi cu reacţiile disipate în presa 

culturală franceză semnate de Alain Bosquet, Claude Mauriac, 

Louis de Nucera, Jean d’Ommersson, Roland Jacurd şi 

încă mulţi alţii care s-au poziţionat critic faţă de lucrările lui 

Cioran. Toate aceste absenţe, şi multe altele nesemnalate în 

aceste rânduri, nu scad valoarea cărţii şi nu-i diminuează calitatea 

de reper bibliografic şi de ofrandă referenţială pentru 

toţi cei ce şi-au propus o cercetare riguroasă a operei lui Cioran. 

Îi mulţumim editorului pentru acest dar bibliografic şi-l 

aşteptăm cu alte izvodiri care să propulseze cercetarea românească.

PORTRETE ÎN PENIŢĂ 

Gânduri nerostite despre 

Artur Silvestri 

„Noi, de fapt, venim de demult şi suntem vechi, atât de 

vechi încât, nu o dată, nici măcar nu ne mai putem identifica rădăcinile 

care se văd cu greu ori ne scapă chiar, fără să ne dăm seama 

în imediat, vederii prea grăbite ori înceţoşate”. 

Totul începe cu un mister. Pe la anul 3500 î.Hr., la răsărit 

de munţii Carpaţi, ori poate chiar şi mai încoace de ei, se potrivea 

să se aşeze un popor straniu ce a lăsat o urmă neverosimilă şi a 

putut exprima o cultură de o coerenţă ce aparţine miracolului. Nimic 

din gândul lui neobişnuit nu se păstră prin cuvintele dar, privindu-i 

înfăptuirea, înţelegem din ce închipuise. Era un popor muzical, 

magic, organizat într-un fel de comuniune ritualică, încrezător în 

veşnicia sufletului, simţind în măsuri ritualice şi în timpuri ce trec 

unul din altul, şerpuind dincolo de clipă într-un infinit ce se întoarce, 

se reia şi se recompune fără a-şi consuma, prin ardere în contingent 

materia enigmatică. Suntem în spaţiul fenomenului horal, într-o 

lume ce nu se poate denumi, şi, pe care, în absenţa unei alte identităţi, 

n-am putut-o chema altfel decât Cucuteni”. 

Sub haloul acestor seducătoare idei desprinse din cartea 

„Arhetipul călugărilor sciţi”, de Artur Silvestri reintrasem de îndată 

ce, recent ( pe 29 mai 2009), am plecat la Ceahlău, mica localitate 

de dincolo de Bicaz, unde fusesem invitat să particip la 

comemorarea amintitului autor cu ocazia împlinirii a şase luni de la 

cele veşnice. Acolo, în pitoreasca aşezare de la poalele muntelui, 

mi se spusese, că urma să se sfinţească o frumoasă troiţă din lemn, 

ridicată în memoria personalităţii culturale despre care este vorba 

şi totodată să se inaugureze Casa memorială Artur Silvestri. 

Pe acest cărturar, autor de multe cărţi literare, ştiinţifice, 

de eseuri etc. - dar şi ctitor de asociaţii, societăţi şi nenumărate 

fapte culturale, editor de cărţi şi reviste, pe de o parte, iar pe de alta 

un iscusit manager în materie de afaceri imobiliare (toate aceste 

împliniri petrecându-se după 1990), l-am cunoscut prin anii ’80 ai 

trecutului veac, pe vremea când era redactor la revista „Luceafărul”, 

unde mi-amintesc că semna, între altele, vitriolante pamflete 

la adresa postului de radio „Europa Liberă”, de la microfonul căruia 

nu de puţine ori o serie întreagă de intelectuali români erau denigraţi 

ori puşi la stâlpul infamiei (pentru că aceştia îl acuzau pe Artur Silvestri 

de „colaboraţionism” cu regimul politic din România acelor 

ani). Discutabile sau nu în ce priveşte punctele de vedere pe care 

le cuprindeau, textele lui Artur Silvestri nu puteai să nu le recunoşti 

calitatea scriiturii, a argumentaţia ideilor, verva şi virtuţile publicistice 

cu totul remarcabile ale autorului lor. Dincolo de cuvintele trimise la 

tipar, în viaţa obişnuită adică, omul era comunicativ şi agreabil, strălucitor 

şi nu de puţine ori chiar fascinant - mai ales prin umbre de 

mister pe care o strecura în unele dintre afirmaţii. 

Împătimit susţinător al protocronismului (peste puţină 

vreme stigmatizat de anumite grupuri de istorici), Artur Silvestri credea 

cu tărie şi convingere într-o civilizaţie străromână înfloritoare, 

existentă cu mult mai multă vreme înainte de „hotarul” stabilit îndeobşte 

de istoricii „autorizaţi” ai timpului în ce priveşte geneza neamului 

nostru. Că era aşa avea să se vadă abia după 1990, când 

libertatea cuvântului şi a exprimării i-a permis să-şi argumenteze în 

mai multe rânduri şi-n mai multe cărţi ideile şi conceptele. 

Se pare că neîncrederea şi suspiciunea unora au început 

şi ele să dispară treptat – treptat de vreme ce tot mai mulţi înclină 

să-i dea dreptate fostului redactor de la „Luceafărul” (între care şi istoricul 

literar Ion Rotaru, care în masivu-i studiu consacrat apariţiei 

şi dezvoltării culturii româneşti, „împinge” şi el începuturile cu mult 

dincolo de Ovidiu…). 

Artur Silvestri, plecat fulgerător dintre noi (şi la o vârstă revoltător 

de tânără, 55 de ani), personalitate pe care în urmă cu vreo 

patru ani, prin 2005, o socoteam arondată pe deplin unui „enciclopedism 

creator”, face parte din stirpea, puţin numeroasă la noi, a 

cărturarilor polivalenţi, cu vocaţia construcţiei şi a dăruirii întru binele 

obştii şi al ţării. El se situează – şi 

aici nu este nicio exagerare! – în 

descendenţa unui Odobescu, a 

unui Heliade Rădulescu sau Haşdeu. 

Ca şi iluştri săi înaintaşi – 

desigur, pe alte coordonate, impuse 

de schimbarea vremurilor, el 

şi-a format o cultură solidă, pe de Florentin Popescu 

o parte, iar pe de alta a elaborat 

studii, a înfiinţat asociaţii cu caracter 

cultural, a editat cărţi şi reviste, a făcut semnificative acte de 

luminare a maselor. Mi-amintesc, bunăoară, cum la o festivitate de 

premiere în cadrul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, una din 

multele lui „creaţii” pe tărâm social, îmi mărturisea că după 1990 a 

investit în crearea de biblioteci la sate mai mult decât întregul militar 

care a fi trebuit de drept să facă asta. Şi n-a făcut-o. Ca să nu 

mai vorbim de sprijinul financiar acordat unor autori pe care i-a 

sponsorizat spre a-şi vedea numele „adunat pe-o carte”, cum ar fi 

zis Arghezi … 

Este interesant de observat, în alt plan şi dincolo de multele 

proiecte (unele duse la bun sfârşit, altele neîmplinite pentru că 

„timpul n-a mai avut răbdare” cu el) că Artur Silvestri s-a apropiat, 

ca puţini alţi scriitori, de lumina bisericii şi a slujitorilor ei, căutând să 

desluşească, împreună cu aceştia, „tainele nevăzutului” şi misterele 

ortodoxismului, în care a văzut coloana nesfârşită a existenţei 

neamului său. Paginile despre (şi cu ) călugări, biserici, schituri şi 

alte aşezări monahale din Muntenia, din Moldova sau Muntenia 

sunt inegalabile, nu numai prin cuprinsul informaţiilor, ci şi prin savuroasa 

şi fermecătoarea limbă în care au fost scrise. 

Şi câte altele!... 

„Pentru mine, care trăiesc numai ca să scriu – mărturiseşte 

el undeva -, toate aceste simţăminte se răsfrâng în năzuinţa 

de a mai face să existe încă o carte şi încă una, şi încă una. Iar 

faptul însuşi că acestea nasc echivalează cu încredinţarea unei datorii 

ce s-a îndeplinit în felul ei, oricât de puţin semnificativă, căci 

important ar fi, până la urmă, că ele vor exista. Şi mai mult ca sigur 

că vor face bine cuiva, cândva, într-un loc oarecare de pe Pământ”. 

Şi mai este, iarăşi, interesant de observat că – precum odinioară 

Odobescu scruta tainele istoriei în Munţii Buzăului, iar Iorga 

îşi afla liniştea la Vălenii de Munte, ca să nu mai vorbim de Constantin 

Noica, retras la Păltiniş şi originar din aceeaşi câmpie a Teleormanului 

din care vene a venit şi omul despre care aştern aceste 

rânduri – Artur Silvestri a „migrat” şi el tot către munţi. Nu pentru ai 

privi cu ochii turistului, ci pentru a cerceta schituri şi biserici şi pentru 

a „convorbi” cu locurile şi oamenii care mai păstrează încă urme 

ale ancestralelor începuturi al istoriei neamului. Casa cumpărată de 

el dincolo de Bicaz, la poalele legendarului Cehalău, destinată 

acum amenajării unui locaş de evocare a vieţii şi operei proprietarului 

ei n-a fost aleasă întâmplător, cum nu întâmplător a fost şi locul 

unde se află… 

„Nu suntem singuri” scrie cu litere săpate în lemnul de stejar 

al marii troiţe ridicată de soţia cărturarului în memoria acestuia. 

Crucea înaltă, frumos împodobită cu simboluri ce trimit din nou la istoria 

noastră (discul solar, vrejuri şi flori, spice şi ancadramente existente 

ca atare în Maramureş ca şi-n Oltenia, în Muntenia sau 

Moldova) vrea să însemne (şi va însemna!) o legătură spirituală 

între lumea de aici şi cea de dincolo, către care spiritul neobosit al 

celui comemorat acum şi-a îndreptat necontenit antenele, curiozitatea, 

dorinţa de a şti, de a afla şi apoi a se dărui, prin taina cuvântului, 

celorlalţi. 

Troiţa, casa memorială, editarea, în curs de desfăşurare, 

a cărţilor lui Artur Silvestri – din toate doamna Mariana Brăescu-Silvestri 

făcându-şi un proiect pe care nu mă îndoiesc că-l va împlini 


CENTENAR 

ŞTEFAN PETICĂ 

Ştefan Petică e un semn tulbure în poezia românească. Isto - 

ria literară nu îi pronunţă numele. Şi poetul rămîne anonim, incognito. 

Ştefan Petică a fost victima unei conspiraţii semănătoriste. 

Apariţia lui subtilă şi orgolioasă nu convenea unui poporanism intolerant, 

menţinut cu consecvenţă la fîntîni cu cumpănă şi la care cu 

boi. 

Prezenţa unui poet simbolist printre contemporani rustici e 

misterioasă. O anomalie artistică, o contravenţie la mediocri tate. 

De aceea Petică n-a fost acceptat într-o literatură acaparată 

de indivizi robuşti. 

Cazul Eminescu nu mai putea fi reeditat. A doua mizerie de 

mare poezie nu se admite. 

Ştefan Petică n-a fost contestat, desconsiderat. S-a procedat 

la eliminarea lui. între el şi domeniul public s-a tras un oblon de tăcere. 

Existenţa lui Petică e specific poetică. A trăit şi a murit ca Erlaine. 

Îşi construise un turn de fildeş, pe care nu l-a părăsit decît ca 

să intre în moarte. După ce a cutreierat cîteva redacţii, Petică a decăzut 

la o trisţe indiferentă. Se lăsase cuprins de o voluptate a singurătăţii 

şi a mizeriei. Locuia în conditii lamentabile, fără ferestre 

care să ducă la aer şi fără căldură în zilele de iarnă. Numai o tuse 

obosită de ofticos şi febra îi ofereau certitudinea că trăieşte. 

Bacalbaşa şi-a permis cîndva o glumă: 

- Mai du-te, Petică, la baie! Petică i-a răspuns mîndru: 

- Du-te d-ta la bibliotecă! 

Poate Ştefan Petică avea hainele prăfuite şi faţa mîhnită. 

Boala îl sfîşia şi îl dezorganiza. 

Sentimentul morţii era unica realitate a vieţii lui interioare. Discuta 

despre viitoarea lui moarte ca despre un termen estetic. 

Cînd l-a întîlnit pe Chendi, l-a rugat: „Vezi, nu uita să pome 

neşti şi despre moartea mea!" 

Chendi a scris în urmă un articol infam, în care Petică era 

„veşnic lipsit de simţul realităţii". Poezia lui avea diverse calităţi, dar 

rămînea „fără nici o putere de viaţă". 

Ştefan Petică era un trubadur. Îl pasiona cuplul tragic al Tristan 

şi Isolda. 

Poemele lui creează o atmosferă dezolantă, minoră pentru câ 

e melancolică. Un muribund nu putea să conceapă viaţa decît în 

declin. 

Sentimentalismul său parfumat, rafinamentul madrigales sînt 

caracteristice unui trubadurism care merită să fie analiza şi altfel 

decît în treacăt. 

Cu aspect de serenadă, un poem de Petică cuprinde o generozitate 

întristată, un cavalerism de tenor: 

Şi cînd în seri de primăvară Treci singuratică încet, Pari o visare 

caldă, clară, Elegiacă de poet. Eu sînt un imn duios ce plînge 

'*Pe triste note de viori, Pe cînd în zări pribeag, se stinge '' Amurgul 

rece de fiori. 

Trubadurismul lui Petică nu e direct şi improvizat ca al lui Cincinat 

Pavelescu. 

Poetul e un erou tragic. Poezia lui e o dramă. Poate estetică. 

Dar justificată, întîmplător, şi de o viaţă dramatică. 

Lirismul lui Petică detaşat de evenimente şi de lucruri, eorenunţare, 

o nostalgie. 

Simbolist, se orientează după senzaţii. 

Pozele, mătăsurile, parfumurile îl obsedează, îi determină reveria 

şi tristeţea. 

Sărutul la Petică este un moment artistic: 

Întinde-mi, iubito, suava ta gură, Să-nec în săruturi supremul 

suspin Cu farmecul straniu din dulcea-ţi făptură -Cei care pleacă 

4902 

Alexandru Robot 


sărută-aşa trist. 

Petică a evitat locul comun, eminescianismul acestui gen. 

Poemele sale se conduc după arta poetică a lui Verlaine. Au vigoarea 

imprecisului şi pun muzica înaintea oricărui alt lucru: Acorduri 

murmurate de negre pianine Atinse-ncet şi dulce de mîini ce-au 

tresărit... 

La Petică se petrec substituiri de cauză, se confundă inten - 

ţionat elementele. E un modernist veritabil. Se exprimă în metafore 

actuale autentice: 

Amurgul are astăzi lucirea de mătasă, Pe care lucrează mîini 

albe de princese... 

Petică este şi un mistic. Ca şi la Verlaine divinitatea e reprezentată 

numai de Crist. în jurul lui lamentează şi are viziuni. Se 

identifică în Calvar, împrumută crucea, ca s-o tîrască şi el. 

Visează uneori morţi glorioase, sacre şi clasice. 

Sau: 

Păunii verzi pleacă în noaptea solitară... 

care conţine un peisaj de culoare şi simbol. 

Poezia lui Ştefan Petică ar putea să fie valabilă şi printr-o gură 

poemă. 

Prin balada lui: Era odată un prinţ vestit, în care pluteşte amintirea 

poeziei lui Maeterlinck. 

Şi demonul e la Petică un întristat, un visător. Aşa cum fost 

şi el. 

Ştefan Petică este demn de o reabilitare, de o ediţie complet 

a poeziilor lui. 

De ce să-l lăsăm şi mai departe la umbra semănătorismului. 

Are drepturile unui precursor. 

Actul nostru de justiţie nu trebuie să întîrzie. A fost o neînţelegere 

la mijloc. Şi ar fi timpul ca neînţelegerea să înceteze. 

PAJURILE MIZERIEI CHIŞINĂUIENE 

Primul aspect care surprinde la Chişinău este peisajul negru 

al ciorilor. 

Păsările acestea funebre te primesc de la gară. Pe peroane 

de gară din alte localităţi eşti asaltat de hamali şi birjari. În ra cu ziduri 

bătrîne a Chişinăului se reped la tine corbii. 

Ciorile împodobesc toate străzile oraşului. Le observi pe o ramură 

uscată a unui arbore desfrunzit şi le vezi legănîndu-se pe 

sîrma unei antene de radio. 

Pentru un călător care a văzut oraşele din Ardeal pline de porumbei 

albi, ciorile Chişinăului arată, mai mult decît orice, diferenţa 

dintre două lumi. În parcul care înconjoară silueta rotundă şi albă a 

soborului, copacii înalţi şi goi, semănînd la mentabil cu scheletul unui 

mort dezgropat după şapte ani, sînt decoraţi cu ciori de toate mărimile. 

Corbii domestici din Chişinău. Zboară din creangă în crean gă, 

se aruncă apoi în zăpadă şi trec peste capetele trecătorilor, scoţînd 

strigătul răguşit şi sinistru, care aduce fiorul presimţi rilor rele. 

Ciorile formează specificul Chişinăului. Ca nişte pajuri ale mizeriei, 

ele plutesc cobitoare deasupra periferiei, unde petele lor 

negre şi zdrenţele locuitorilor încep să se confunde. 

În pieţele publice din Chişinău ciorile sînt mai numeroase 

decît porumbeii de pe San-Marco în Veneţia. 

Ciorile desuete şi dezagreabile, rupte parcă dintr-un steag de 

doliu, embleme şi simboluri ale nenorocirii, care nu se desparte de 

destinul Basarabiei, sînt caracteristice pentru un oraş cu două linii 

de tramvai, dintre care una merge la spital şi alta la cimitir. 

Pretutindeni, pe fiecare stradă şi pe fiecare uliţă, zboară negrele 

şi jalnicele ciori, care coboară pe caldarîm, proiectîndu-se pe 

ecranul zăpezii, încurcîndu-se printre paşii pietonilor. 

La Chişinău ciorile s-au domesticit. Merg ca nişte spurcate 

orătănii prin curţile oamenilor, ajung chiar în cerdac şi privesc indiscrete 

prin ferestrele mascate cu obloane de lemn. 

Pentru sărac, pentru calic, care n-are nici o găină în ograda lui 

ciorile din curte sînt singurele păsări pe care mai poate să le aibă 

la casa lui.

Îngerii lui Kloşka zboară prin Europa 

Revenit după un eclatant succes în Galeriile de la 

Espace Cotos din Saint Tropez, tânărul din Focşani a ţinut ca 

în prag de sărbători să arate concitadinilor temeiul pentru 

care reacţiile francezilor au fost elogioase. Nu a fost foarte 

uşor să realizeze acest lucru deoarece confraţii locali nu iau 

putut ierta performanţa externă. Au făcut, altfel spus, tot 

posibilul ca expoziţia să fie măcar dacă nu interzisă de-a 

dreptul. Dar, cum îl ştim pe Ovidiu Kloşka, luptător şi tenace, 

vernisajul s-a transformat într-o reală sărbătoare unde mulţi 

congeneri i-au fost alături. 

Temperamental, artistul pare a fi un extravertit care 

nu-şi refuză tentaţiile meditaţiilor solitare, fiind angajat în permanente 

colocvii nocturne cu el însuşi, cu lumea invizibilă a 

îngerilor a căror invocare permanentă se metamorfozează 

în substanţiale compoziţii picturale. Tipul său de dialog cu 

universul îngerilor ţine de nevoia de a identifica în spaţiul intervalului 

dintre om şi divinitate a acestor absenţe-prezente 

care permit imaginaţiei construcţii bazate pe inefabil şi revelaţie. 

Respiraţia îngerilor şi foşnetul aripilor de heruvimi 

animă structura dramatică a tablourilor unde bucuria privitorului 

constă în descătuşarea de prejudecăţi. Pictorul vede 

dincolo de vizibil şi simte pulsul astralului ca pe o realitate a 

visului. Astfel, pe cale directă, comunică cu fiinţele transcendente 

a căror lipsă de materie este compensată de surplusul 

de spiritual. Vesperalul conţine o ambiguitate fertilă şi deschide 

un larg teritoriu al posibilului. Realitatea compoziţiilor 

lui ţine îndeosebi de posibil decât de stimulii imediatului tangibil. 

Viziunile lui au logica oniricului prin disponibilitatea de 

a fantaza pornind de la alte morfologii şi sintaxe decât se petrec 

atunci când artiştii lucrează în priză directă la real. Iată, 

vom spune, un pragmatic al iluziei, un manager al iluzoriului 

unde orice investiţie sfârşeşte prin cotaţii la bursa spiritului. 

Ovidiu Kloşka ştie că există o ierarhie în lumea angelilor 

şi, de aceea, atitudinea nu sfidează ierarhiile cereşti. 

Întreţine cu fiecare exponent al dublului nostru colocvii nocturne, 

le aşează pe trupul de fum armuri medievale şi le 

Gheorghe SUCHOVERSCHI 

VREMURI 

Pe vremea lui (Moş) Nicolae, 

Găseam chiar lefuri si-n BOCANCI. 

Iar astăzi,zau nu-i nici o „laie” ! 

Stăpânu-i BOC şi restul ... CANCI ! 

MARELUI TIMONIER 

Ce afirma că „tara” ce o conduce 

este „muribundă”. 

Că nu mai vrei, afirmi funebru, 

La cârmă să mai stai un „rond” ! 

Nu-i Belzebuth atât de negru ... 

În preajma ta el e chiar blond ! 

VISUL LUI GEOANĂ 

Din „prostănac”, mare poznaş, 

Se visează căruţaş. 

Să urce-n deal la COTROCENI, 

Pepenii din ... DĂBULENI . 

TEORIA LUI ... „SĂ NI SE“ 

În ţara lui SĂ NI SE facă, 

Politica-i SĂ NI SE DEA. 

Când moare capra altuia, 

SĂ NI SE ... fete câte-o vacă ! 

UNUI VEGETARIAN 

Crudităţi şi „prospături” 

Şi-ar dori la orice masă. 

Chiar de i-a pus murături, 

„Acritura” lui de-acasă. 

ACELUIAŞ 

Cu amanta-n pântecul pădurii, 

La strâns de mure, să-i vezi nurii. 

Şi-acasă ajuns, apoi, încerci, 

Consoartei să îi vinzi „ciuperci”. 

ATELIER 

ascultă muzica. Compoziţiile lui 

au, de aceea, prin cromatică şi 

verva tuşelor când viforoase, 

când tandre, o muzicalitate ţintind 

către muzica sferelor, a universului. 

Nici tunetele de 

simfonie, nici tânguirile de bocet 

străbun nu traversează cerul 

imaginaţiei sale, ci doar sonurile Valentin Ciucă 

fiinţei sale interioare. Sensibilitatea 

îl face să vadă, inteligenţa plastică să exprime ceea ce 

vede. Totul la el ţine de unitatea de atitudine, de mijloace de 

expresie, de o strategie a imaginarului. Uneori, fascicole de 

lumină rece traversează câmpul imaginii şi generează o 

stare de vrajă, un spectacol al permanentei surprize. Prin 

surpriză alungă monotonia, iar prin vervă o controlează. 

Dublat de un veritabil poet oniric, verbul plastic deschide 

poarta de acces spre alte dimensiuni şi această cutezanţă 

stă bine spiritului tânăr. Şi-a însuşit tehnicile de 

comunicare moderne şi a ajuns, inevitabil, la ideea că orice 

formă de confesiune personalizată captează mai bine atenţia 

privitorului decât orice obiectivare ce sfârşeşte în impersonal. 

Practic, Ovidiu Kloşka s-a mutat cu acte în regulă în 

spaţiul locativ al propriilor lui himere. Alături de acestea explorează 

necunoscutul, fiind însoţit în asemenea aventură 

doar de cei care acceptă avatarurile spiritului. Modernitatea 

lui rămâne permanent cu picioarele pe pământ spre a putea 

privi în libertate deplină cerul. Nu renunţă la figuraţie, dar nici 

la ademenirile abstractului. Această productivă coabitare 

face ca arta lui să nu sfideze privitorul prin aroganţă, însă 

nici nu-l flatează prin umilinţă. Elaborarea propriului concept 

vizual despre îngeri nu are nimic în comun cu o definiţie şi rămâne, 

înţelept, la stadiul de dezbatere. 

Salut, încă o dată, spiritul său liber şi bucuria de a 

crea ca pe o speranţă mereu reînnoită, că lumea poate fi salvată 

prin accesul la Frumos… 

UNUI GEOLOG PENSIONAR 

„Forând” adânc in plin, simţea 

Virtuţile puterii. 

Azi iarnă grea îl despărţea 

De ... „Peştera Muierii” . 

FRICA PĂZEŞTE PEPENII 

Pe criză, lumea e fricoasă ! 

Ca vine BOC sa-i ia din coasă. 

POGEA păzeşte Visteria. 

Iar GEOANĂ ... Bostănăria. 


EVENIMENT 

„ZÂMBETUL CRIZEI” 

LA GURA HUMORULUI 

Dacă sucevenii au avut anul acesta ca brand al sărbătorilor 

pascale oul încondeiat (oul uriaş pe care l-au amplasat 

în centrul municipiului), humorenii, a căror sărbătoare a 

urbei s-a împletit cu Festivalul Internaţional de Grafică Satirică 

şi Literatură Umoristică „Umor la… Gura Humorului”, şiau 

ales ca brand... barabula. 

Implementarea barabulei ca soluţie de salvare din 

criză 

Zilele Humorului, organizate în intervalul 9 - 12 iulie a.c., 

sărbătoare cu prilejul căreia primarul Marius Ursaciuc şi-a 

propus să „implementeze” barabula ca soluţie de salvare din 

criză, s-a desfăşurat sub sloganul „Fie criza cât de mare, barabula 

e scăpare!”. Şi pentru că cea de-a XIX-a ediţie a festivalului 

de umor humorean a avut ca temă „Zâmbetul crizei”, 

s-a încercat cuplarea acestuia cu... barabula. Criză, vorba 

vine, pentru că anul acesta s-a înregistrat recordul absolut 

de participare la ambele secţiuni ale festivalului: 175 de caricaturişti 

la secţiunea de grafică satirică şi 65 de epigramişti 

la secţiunea de literatură umoristică. 

4904 

Tiberiu Cosovan 

„Zâmbetul crizei”, 

un subiect fără 

predicat 

„Zâmbetul crizei” 

(„un subiect fără predicat”, 

cum vibrau sonor 

megafoanele urbei) a 

reunit pe simezele Muzeului 

Obiceiurilor Populare 

din Bucovina din 

Gura Humorului nu mai 

puţin de 12 expoziţii: expoziţia 

concurenţilor, 

expoziţiile personale ale 

lui Ştefan Popa PO- 

PA’S, Florian Doru Crihană, 

Mihăiţă 

Porumbiţă, Nicolae Lengher, Sergiu Grapă şi Radu Bercea 

(veteranul graficii satirice din Bucovina, care a expus 70 de 

lucrări, tot atâtea câţi ani va împlini în această vară), expoziţiile 

IN MEMORIAM Sorin Postolache şi George Gavrilean, 

precum şi cele două desfăşurări expoziţionale de excepţie, 

oferite de maestrul POPA’S, documentara „Incoerenţii” şi retrospectiva 

„Caricatura latino-americană de ieri şi de astăzi”. 

Zâmbind de dragul crizei 

Un festival de umor circumscris Zilelor Humorului, care 

nu este până la urmă decât „o încercare de a îndrepta ceea 


ce se mai poate cu zâmbetul pe 

buze”, aşa cum a spus, la festivitatea 

de deschidere, directorul muzeului, 

Vera Romaniuc, o 

manifestare la care primarul urbei 

a promis că va ţine cură de slăbire 

„zâmbind de dragul crizei”. 

Aşa că, „în oraşul cel mai cunoscut 

din România, pentru că 

toată lumea din ţară a ajuns 

în...Gura Humorului” (cum mi-a 

şoptit la ureche prof. Gheorghe 

Solcan, cel care a ticluit catrenele 

pentru caricaturile lui Radu Bercea) 

s-a impus pe parcursul manifestărilor, 

prin dispoziţia fermă a 

primarului, „zâmbetul de criză obligatoriu”. 

Trabant-ul înflorit 

În căutarea brandului humorean 

(barabula, de fapt cartoful 

adus din Lumea Nouă şi aclimatizat 

în Europa în secolul al XVI-lea, 

dar „alintat” aşa în graiul moldovenilor) 

am fost împins de câţiva glumeţi 

autohtoni către un Trabant 

care...a prins rădăcini şi a înflorit 

pe trotuar. 

Ca să nu fac vreo confuzie, 

cineva mi-a atras atenţia că nu 

aceasta este maşina care se oferă 

ca premiu Marelui Câştigător al Zilelor 

Humorului, ci FIAT-ul din imediata 

apropiere („Vii pe jos şi pleci 

cu Punto!), aşa că am continuat 

căutarea barabulei pe care am 

găsit-o până la urmă peste drum, 

la Târgul Meşterilor Populari. 

„Barabula de Aur” 

Am găsit-o în mai multe ipostaze, 

fie umplând găvanele ochilor 

uneia dintre măştile cioplite de 

meşterul Toader Ignătescu (mască 

pe care i-a dăruit-o edilului Marius Ursaciuc cu urarea „Aşa 

să li se bulbuce ochii duşmanilor!”) fie (străpunsă de o furculiţă 

şi de coada unei linguri de lemn) într-un castron ţinut cu 

fală de Florin Cramariuc, starostele meşterilor populari bucovineni, 

care purta diagonala tricoloră a primarului „decăzut” 

din drepturi (nu şi din obligaţii) până la sfârşitul 

festivalului. Aşa că, sub semnul crizei şi având ca brand „Barabula”, 

humorenii şi oaspeţii lor, arborând „zâmbetul de criză 

obligatoriu”, au petrecut cu gândul la „Barabula de Aur”, 

prima ediţie a concursului de măiestrie culinară (urmat de 

degustare), care şi-a propus să promoveze bucătăria bucovineană.

În casa cuvântului 

„Între Da şi Nu”, spune Camelia Manuela Sava, „Toţi suntem 

pământ”, recunoscând, pe de o parte, ponderea fiinţei 

celei de carne şi oase, supuse pătimirii, ispitelor şi morţii, 

creaţie efemeră ce urmează să se întoarcă, implacabil, în ţărâna 

din care s-a fost ridicat; pe de altă parte, situarea între 

negaţie şi afirmaţie nu înseamnă oscilaţia între extreme, ci 

refuzul separaţiei tranşante, de tip manicheist. În context, 

„da” poate avea conotaţia de viaţă, prin opoziţie, „nu” semnificând 

moartea, între ele fiinţând o zonă în care se desfăşoară, 

impetuos, existenţa umană. 

Volumul de debut „Între Da şi NU” (Editura VALMAN, 

2009) se plasează într-un orizont cumva auroral, pus sub 

semnul iubirii şi al apartenenţei la specie. Camelia Manuela 

Sava nu prea cultivă individualismul, locul lui „eu” fiind luat, 

de cele mai multe ori, mai cu seamă în poemele de factură 

filosofică, de „noi”. Chiar şi la nivelul interogaţiei – cel mai 

adesea, retorice – întregul, colectivitatea primează, în defavoarea 

eului liric: „Unii vin / Alţii trec. / - Şi noi ce facem? / - 

Între timp noi stăm aici / şi ne odihnim” („Întrebare”). Trecerea 

la reflexivitate se face subtil, în poezia de dragoste, unde 

„noi” nu mai înseamnă „eu şi ceilalţi”, ci „eu şi cu tine”, legitimarea 

lirică prin cuplul de îndrăgostiţi fiind un prim pas spre 

autenticitate: „Între noi / sălăşluieşte / un somn adânc. / Faţă 

în faţă / ne dormim unul în altul / puterea de a fi” („Podul”). 

Discreţia şi timiditatea duc la teama de cuvânt. Discursul se 

construieşte cu ezitări şi inhibiţii de protecţie, întotdeauna 

mai existând ceva nespus, decelabil printre rânduri: „Cuvintele, 

/ toate cuvintele mele / au adormit / şi chiar eu / obosită 

/ îmi plec umerii / şi tac. / Mi-e teamă / de toate cuvintele pe 

care le-am spus / sau pe care nu le-am pătruns / şi acum încerc 

să fug” („Semn”). Poeta fuge / se ascunde fie într-un 

„noi” care-o fereşte de exprimarea frustă a ceea ce este intim 

şi dureros, fie într-un alter-ego - acel „tu” general, care permite 

distanţarea de sine, privirea din exterior a propriei persoane: 

„Pentru un vis / alergi printre lacrimi / şi strigi / Dincolo 

de ecou nu mai e nimeni” („Nemărginire”). Surprinzătoare la 

o poetă tânără este lipsa orgoliului: deşi pare de neconceput 

să scrii poeme fără conştiinţa unicităţii tale – la nivel ideatic 

şi emoţional – tânăra profesoară din Râmnicu Sărat scrie 

ca şi când ceea ce este general-uman depăşeşte ca intensitate 

şi importanţă particularul: „Recunoaşte / că toţi tăiem / în 

noi idealuri / până la sânge/ sau poate sărutăm câte o stea / 

până ne pulverizăm” („Credo”). 

Camelia Manuela Sava alternează vocile lirice, îşi confecţionează 

măşti, ajunge la tragismul 

identificării cu ele şi, conştientă de 

impas, apelează la tema religioasă, în 

măsură să-i uşureze regăsirea propriului 

eu: „În genunchi aşezatu-m-am, 

Doamne, / Când Cuvântul Tău / fusese 

răstignit între două ape: / Apa vie / şi apa 

moartă. / Îl lăsasem acolo / răstălmăcit 

şi biciuit! Ruga mea mută, / spre ceruri 

ridicată, / a căzut în altă cale lactee... / 

Abisul / mi-a cuprins toată fiinţa, / iar 

Crucea pe care ai purtat-o în spate / se 

întoarce acum” („Psalm”). „Ruga / Crucea 

/ şi Cuvântul” ajung să intre în structura 

de rezistenţă a poemelor, până ce 

se ajunge la acel „colind de fiinţă”, de expresie 

gnostică: „Un Dumnezeu Atotputernic 

/ umbla prin mine”. Cu acest 

„colind” se poate spune că începe regăsirea 

identităţii de sine, într-un stil uşor 

blagian, deşi influenţele livreşti sunt extrem 

de puţine şi dificil de detectat: „Să 

nu mă puneţi / să aleg între mine la tim- 

MAEŞTRI 

pul trecut / şi minutul ce sunt 

acum. / Vă vor pedepsi norii, / 

vântul, munţii şi soarele mutat 

din locul lui. / pe Dumnezeu biciuit 

de cer / îl vor răzbuna în 

mine / Spicele” („Colind de fiinţă”). 

Între „da” şi „nu”, adică între 

fiinţă şi nefiinţă, speculaţia de tip 

metafizic este adesea înlocuită 

de expresia pură a vitalităţii, a luminii 

şi a iubirii: „În pacea dimineţii 

de vară / un tânăr soare / 

îmi şopteşte la ureche; / dulci cu- Valeria Tăicuţu 

vinte - / de trezire, de iubire, de 

vară” („Trezire”). Trezirea / naşterea 

/ renaşterea au simplitatea şi măreţia ritualurilor vechi, 

reluate ciclic: „Se plămădeşte o viaţă / din viaţa ta... / idee 

fecundă a eternităţii: / din bărbat şi femeie. / E o viaţă plăpândă, 

firavă moleculă / a dorului de nemurire. / eşti tot aici, 

/ în pântec de mamă, / sămânţă infimă de tată” („Naştere”). 

Dintre anotimpuri, este preferată primăvara, poate pentru 

„soarele preschimbat în fluture”, poate pentru osmoza dintre 

eul liric şi natură („părul meu verde e seva amurgului”), poate 

pentru sentimentul că zborul / înmugurirea / înflorirea sunt 

„credite transferabile” de la natură la om: „Dacă ai fi fost aici, 

/ lângă umărul meu gol, / ai fi văzut că degetele întinse în 

zbor / mi-au înmugurit / de bucurie. / La gândul că vei veni / 

ochii mi-au înflorit / şi soarele s-a preschimbat în fluture” 

(„Rânduri pentru primăvară”). 

Meditaţia gravă, impersonală şi calmă face loc, treptat, 

tensiunii emoţionale capabile de descătuşări spectaculoase: 

„Oare până când / voi merge desculţă / peste cioburile unui 

suflet amorţit? / un strigăt, / un izvor, / o lacrimă / am adunat 

în pleoapa închisă / peste lumea dinăuntru. / până când voi 

închina / acest pocal / în cinstea celui uitat? / Tot singur voi 

fi / Când strălucirea stelei o voi aprinde. / până când îi voi 

porunci cântecului / să tacă / şi visului / să nu mai fie vis?” 

(„Până cănd?”). Poemul concentrat, de expresie filosofică, 

uneori ermetizat cu bună-ştiinţă, se transformă în „baladă”, 

de fapt într-un poem de mai largă respiraţie, uşor sentimental, 

echilibrat ca structură, şi senin: „atunci / s-a ivit liniştea.... 

/ şi alerg după amintiri / până se pulverizează / în mine... / îmi 

voi regăsi senină steaua / când smochinii vor creşte în grădina 

Raiului / peste tot se lasă înserarea / de aceea nu strig, 

/ ci privesc înapoi / unde întotdeauna mai e ceva de privit...” 

(„Baladă”). 

Volumul „Între da şi Nu” este uşor eclectic, fapt ce se explică 

prin aceea că reprezintă vârste şi etape succesive de 

creaţie. Important este că el dovedeşte 

gândire poetică şi că tensiunea din stratul 

emoţional este autentică. Mania de a 

filosofa la modul general despre viaţă, 

om şi rostul lui în lume, proprii adolescenţei, 

dispare relativ uşor, atunci când 

talentul este autentic, iar poezia, mijloc 

esenţial de comunicare. Că este aşa o 

dovedesc două versuri numai, dintr-un 

poem intitulat „Renaştere”: „Un cal păştea 

iarbă / Din sângele meu”. Probabil că 

poeta va exploata o temă care-o avantajează, 

cea a simbiozei de tip fantastic 

cu natura, mai ales datorită panteismului 

furişat în stratul ideatic: „Vezi? / Pomii 

aceştia înfloriţi erau / Copiii mei / Înainte 

să fie mare şi val. / Ce să îţi mai spun? / 

Uneori florile şi fluturii / Erau casa cuvântului 

neşters din poveste / Poezia pomilor 

/ Este palma fiecărei clipe, / Pe 

atunci primăvara / Era îndrăgostită / De 

sufletul meu” („Poezie”). 


PROZA 

ÎNCEPUTUL DEZASTRULUI 

Totul a început spre sfârşitul lunii noiembrie a anului 

1951. Nu se înfiinţase de mult postul de miliţie din sat, iar ca primar 

fusese numit, după multe căutări şi instruiri, Ilie Ciomag, un 

ţăran adoptat, de vreo câţiva ani, de sat, prin căsătorie, şi cu 

toate acestea era considerat ca fiind de-al locului. Era printre 

cei mai şcoliţi din grupul de iniţiativă, având 7 clase elementare, 

după diplomă, dar lipsa de educaţie era evidentă. Ilie avea ceva 

ce alţii nu aveau şi era omul potrivit pentru Primărie. Avea o inteligenţă 

nativă medie şi o viclenie aproape diabolică. De statură 

medie, chipul ars de razele soarelui era brăzdat de riduri timpurii. 

Nu avea mai mult de 45 de ani, dar asprimea iernilor şi arşiţa 

verilor din Bărăgan îi dădeau o înfăţişare stranie, iar cei ce nu-l 

cunoşteau bine foarte uşor puteau să-i aprecieze vârsta ca fiind 

în pragul a 60 de ani. Toate acestea erau dublate de o voinţă 

ieşită din comun. Nu se numărase printre oamenii cu stare ai 

satului, dimpotrivă, dar mica gospodărie era ţinută în bună rânduială. 

Până atunci muncise, cu soţia şi cei doi copii, puţinul pământ 

pe care îl avea. Mai mergea, când nevoia îl înghesuia, la 

lucru la cei mai chivernisiţi. Niciodată nu putea fi mulţumit, deşi 

nu avea încotro. 

Schimbările politice din ultima vreme constituiau un bun 

prilej pentru Ilie, aşa că nu a stat mult pe gânduri şi s-a pus în 

slujba noilor autorităţi. La început sfios, s-a prezentat tovarăşilor 

de la raion care răspundeau de satul lor şi, necondiţionat, şia 

oferit serviciile. Ştia că nu va rămâne nerecompensat. 

Majoritatea sătenilor nu vedea cu ochi buni ceea ce făcea Ilie, 

însă lui nu-i păsa. Prea îndurase multe: şi foame, şi umilinţă, şi 

frig. Îşi făcuse un plan de bătaie pe care îl urma cu sfinţenie. 

Era icoana sa, era paşaportul său spre mai bine. Cel mai greu 

i-a fost să găsească susţinători, credea el. Nu a fost deloc aşa 

pentru că maşina de propagandă bolşevică funcţiona perfect iar 

oamenii, cu toate că erau temători, fricoşi, îndărătnici în faţa 

noului, mai de voie, mai de nevoie, l-au urmat pe Ilie, la început 

puţini, iar apoi aproape toată suflarea satului. Unii s-au lăsat mai 

greu atraşi, numai pentru a arăta că nu cedează uşor. Bineînţeles 

că a întâmpinat destulă rezistenţă de la cei mai înstăriţi, 

de la intelectualitatea satului şi chiar de la preot. 

În acţiunile sale nu se sprijinea numai pe comandourile 

din sat. Nu ar fi reuşit nimic fără tovarăşii de la raion, fără organele 

de miliţie, acele instrumente care luaseră locul jandarmilor, 

apărătorii ciocoilor. Acum miliţienii erau apărătorii celor mulţi. 

În cele mai multe cazuri, miliţienii erau foştii jandarmi care trecuseră, 

cu arme şi bagaje, în noua structură de represiune dar, 

ca să nu fie probleme, erau trimişi departe de locurile unde activase 

ca jandarmi, ca şi de locurile natale. Mai apăreau din când 

în când, coborând din acele maşini negre, sovietice, Volga, nişte 

tovarăşi ciudat îmbrăcaţi pentru universul în care poposeau. 

Purtau costume, cravate şi pălării cu boruri mari şi se vedea de 

la o poştă că nu erau obişnuiţi cu asemenea ţinută. Când soseau 

aceştia, echipele de miliţieni îşi înteţeau patrularea iar senzaţia 

de panică se amplifica. 

Vestea că în satele vecine, ba chiar şi pe la oraşe, cum 

că cei care se împotriveau noilor reguli şi stăpâni erau ridicaţi în 

plină noapte circula cu repeziciune şi sporea frica. Aproape întotdeauna 

apariţia maşinilor negre se lăsa cu ridicarea câte 

unuia mai îndărătnic. Tactica de ridicare nu era totdeauna 

aceiaşi. Depindea de localitate şi de impactul asupra comunităţii. 

În unele cazuri se ridica mai întâi plevuşca care era stoarsă 

de toate informaţiile pe care le deţinea şi de cele pe care voiau 

să le scoată, asta până când se ajungea la peştele cel mare. 

De multe ori peştele cel mare claca psihic şi se întâmpla una 

din următoarele: ori îşi lua singur viaţa ori ceda de tot în faţa noilor 

stăpâni. Şi în acest caz chinurile nu erau terminate. Pentru 

faptul că şi-au exploatat poporul urmau interogatorii, dintre cele 

mai umilitoare, care se încheiau cu trimiterea în judecată a împricinatului 

şi condamnarea la ani grei de temniţă. În alte situaţii 

se ridica întâi peştele cel mare. Varianta era aleasă după multe 

cercetări, studii, consultări, evaluări. Dacă peştele cel mare era 

anihilat, plevuşca se preda imediat şi necondiţionat. 

Ilie Ciomag cunoştea toate aceste lucruri. Era oarecum 

4906 

fericit că satul lui nu avea plevuşcă. 

Dar nici peştele cel 

mare nu avea şi din acest 

punct de vedere era dezamăgit. 

La instructajele de la raion 

unii colegi de-ai săi se lăudau 

cu adevăraţi „rechini”. Cu el 

soarta nu fusese prea generoasă 

din acest punct de vedere. 

Satul său, departe de 

calea ferată şi şosea, nu fu- Stan Brebenel 

sese atractiv pentru boieri. Şi 

nici numele nu era de rezonanţă. 

Nimeni nu ştia de ce i se 

spune Berlescu. Gara cea mai apropiată era la vreo 10 km., la 

Ianca, iar şoseaua era şi mai departe. Noroaiele toamnei şi ale 

primăverii, crivăţul nemilos al iernii, arşiţa şi praful verii nu erau 

deloc atractive. Nu atât pentru boieri cât mai ales pentru boieroaice 

şi odraslele lor. Şi totuşi, un om de-al locului reuşise să 

adune o mică avere. Avea vreo 50 de hectare de pământ cultivabil, 

tractor, batoză, plug, semănătoare, rariţă. În casa în care 

locuia deschisese şi-o prăvălie de unde sătenii puteau să-i cumpere 

toate cele trebuincioase, dar mai avea şi un salon unde ţăranii 

îşi organizau botezurile şi nunţile, uneori pomenile şi 

parastasele. 

El, chiaburul Ioan Petrescu, devenise pentru Ilie peştele 

cel mare, paşaportul său spre mai bine, lozul său norocos. 

Dacă îl câştiga, îi punea Dumnezeu mâna în cap. Se angajase 

în faţa mai marilor, nu numai de la raion ci şi de la regiune, că 

el va rezolva această problemă. I s-a dat şi un termen: până la 

începutul primăverii. Un termen scurt, foarte scurt, considera 

Ilie. Superiorii săi nu au vrut să-i dea un termen mai lung. Nu 

slujea cauzei. Cu cât se lungea boala, cu atât putea creşte împotrivirea 

faţă de noile autorităţi. Nu rezistenţă le trebuia, mai 

ales într-un sat izolat. Se confruntau cu multe probleme, mai 

ales în zona Vrancei, undeva pe la malul Siretului, în lunca Dunării 

şi în Balta Brăilei. Ilie nu cunoştea toate problemele cu care 

se confruntau superiorii săi şi nu înţelegea chiar toate subtilităţile 

şi nici nu era nevoie ca el să înţeleagă. I se spunea numai 

ce şi cât trebuia să cunoască. Nu ştia şi nici nu-şi dădea seama 

că era doar o unealtă, o marionetă în mâna noilor organe. În 

şcolile speciale nou create, erau instruiţi noi şi noi viitori activişti. 

Şi doritori se găseau, numai că nu toţi aveau dosarul în regulă. 

Ilie era de ceva mai mult de 2 ani în funcţie şi-şi dorea 

din tot sufletul să rămână cât mai mult. Abordase de atunci o 

mină serioasă, gravă, în conformitate cu noua funcţie şi eră ce 

se construia şi la care participa activ. Nimeni nu l-a mai văzut 

zâmbind. O făcea doar când era în intimitate, ceea ce se întâmpla 

destul de rar, satisfăcut de vreun succes personal şi profesional. 

Mai schiţa un zâmbet discret atunci când şefii lui îl 

lăudau, ceea ce se întâmpla destul de rar. Cu angajaţii primăriei 

se purta destul de autoritar, de cele mai multe ori brutal. Acest 

mod de comportament îl transferase şi în familie. Când îl prindea 

în toane mai bune şi venea devreme acasă, soţia îi reproşa 

faptul că s-a sălbăticit, că nu-i mai dă atenţia cu care o înconjura 

altădată, nu cu mult timp în urmă, şi că îl aşteaptă şi-l preferă pe 

Ilie cel dinainte de a fi primar. Nici atunci nu avusese ea parte de 

tandreţe din partea lui, iar acum deloc. Ionica îi înţelegea frământările, 

îl susţinea, chiar dacă nu întotdeauna era de acord cu 

el. Ea, care era de-a locului, ştia mai bine ce s-a întâmplat în 

sat, ce resorturi, ce legături prin mii de fire, multe nevăzute, existau 

între oameni. 

Un venetic nu putea să înţeleagă obiceiurile locului, statornicite 

de sute de ani, oricâte eforturi ar fi făcut, însă Ilie nu le 

făcea. El ştia una şi bună: sarcinile trasate de partid trebuiau îndeplinite 

întocmai şi la timp, aşa cum învăţase în armată. Înainte 

de termen era şi mai bine. Avea rezultate cu care se mândrea. 

Ridicarea unui sediu nou pentru Primărie, amenajarea sediului 

postului de miliţie, repararea şcolii şi începerea construirii sediului 

viitoarei Gospodării Agricole Colective, instituţie în care 


î

„O clipă-ncremenită-ntr-un 

cuvânt / Un picur din lumina 

ne-nserată / Un bob de rouă 

pe încins pământ / Atât suntem, 

o lacrimă vărsată”. E o 

strofă care se apropie de cuvintele 

spuse de André Mal- 

Victor Sterom raux: „Nu există demnitate 

care să nu se întemeieze pe 

durere. Bine observa şi poetul 

Constantin Ghiniţă pe coperta 

a acestei masive cărţi de mărime cât un roman: 

„Cezarina Adamescu dă măsura propriei sentinţe a unui spirit 

în permanentă căutare de lumină”. 

Gândite în chip de sonet, poemele Cezarinei Adamescu 

relevă măsura chemării ontologice prin asocieri insolite 

provenite din mediul spiritual al bibliei, recompunând – 

semne – de credinţă ştiute şi asumate de fiecare dintre noi, 

amintindu-ne de structura noastră creştină, fundamentală. 

„Doamne, strigătul primordial /Întâlnit în cartea cu 

versete / Îmi aprinde ochiul pineal /Ca un mir sortit să mă îmbete 

/ Port de frunte-aureola morţii / ca pe un ciulin însângerat 

/ Flacăra întreţinând a sorţii / Liber să mă aflu de păcat / 

Înţelept şi orb precum pământul / Sufletul drept pravilă mi-a 

fost / Numai Iisus aşa mai cântu-L / Fiindcă ştie moartea pe 

de rost./ Cântul meu să-ţi fie adăpost / Căci şi mie mi-a 

fost…” (Sufletul drept pravilă – p. 276). 

Îmbrăcată într-o – haină – prozodică de stil clasic, 

marcând năzuinţa spre credinţă şi purificare – dacă nu chiar 

spre mântuire – înfiorată de puternice aspiraţii spirituale, poezia 

Cezarinei Adamescu dezvăluie o existenţă umană în 

credea cu fanatism şi care avea să revoluţioneze viaţa oamenilor. 

Doamne, cât patos, câtă inimă pusese în acest proiect! Se 

angajase cu toate forţele, nu avea odihnă, nu avea timp liber, 

era devotat trup şi suflet. Impulsiona personal lucrul echipelor de 

muncitori ce se formase din cetăţenii din sat, care, fie vorba între 

noi, nu prea îi trăgea inima la muncă. 

Cu Ioan Petrescu, Ilie nu a avut raporturi, nici rele, nici 

bune. Nu a avut raporturi. Ilie nu era de prin părţile locului, aşa 

că nu putea să se apropie de neica Ioan, cum îi ziceau toţi, şi 

cum se apropiaseră ceilalţi săteni. Se aciuase aici dintr-o zonă 

săracă de munte unde pământul, din când în când, o lua la vale 

ducând cu el şi casele, şi grădinile, şi acareturile oamenilor cu 

păsări, animale, cu toată agoniseala de-o viaţă. Venise de mult 

timp dar încă nu prinsese rădăcini, cu toate că nevastă-sa era 

de prin apropiere, fe-a locului, nefiind considerat încă unul deal 

lor. Şi acesta a fost un criteriu pentru care a fost numit primar. 

În ultimul timp căuta prilej pentru a-l întâlni. Rar se întâmpla 

acest lucru pentru că neica Ioan era un om gospodar, un om 

tare ocupat şi nu-şi permitea să piardă timpul. Evenimentele 

care aveau loc în ţară, şi în satul lui, nu-i erau indiferente. Intuia 

încotro se îndreaptă situaţia. Cunoştinţe politice avea destul de 

multe, ceea ce îi permitea să înţeleagă ce se întâmplă şi să prevadă 

ce urmează. 

La cei aproape şaizeci de ani, înalt, spătos, cu părul 

încă negru, cu o mustaţă ca pana corbului ce îi dădea o prestanţă 

deosebită şi îi reliefa maxilarele, şi o dată cu acestea trăsăturile 

de caracter puternice, se ţinea încă bine. Sprâncenele 

negre, frumos arcuite îi întregeau o figură ce impunea nu numai 

respect dar şi ascultare. Bunătatea sa era recunoscută de majoritatea 

sătenilor. Când le era mai greu la neica Ioan apelau. 

Fie că li se terminaseră mălaiul sau gazul din lampă mereu găseau 

uşa deschisă şi nu era nimeni lăsat în voia sorţii. Faţă de 

FULGURAŢII 

Cezarina Adamescu: Ultima logodnă, 

editura Ariodna, Galaţi, 2008, 352 p.) 

lupta continuă dintre materie şi spirit. Aşadar, poezia ei caută 

să descifreze moartea surdă şi imparţială pentru a-şi lumina 

calea întru veşnicie şi implicit, întru desăvârşirea cunoaşterii 

de sine. Cu alte cuvinte, poeta Cezarina Adamescu scrie 

meditativ elegii armonizate în „surdină sentimentală” cum ar 

spune Eugen Lovinescu. 

Fluiditatea rarefiată a fluxului poetic – să-l numim 

creştin – sau propensiunea către latura ontologică, împinge 

textul într-un vers memorabil şi generalizator. Aceasta fiind 

suspus – reflexiv – unui proces firesc de sacralizare. 

„Te ştiu acum până-n 

adânc de tine / Şi orice fibră 

eu ţi-o recunosc: / Mi-eşti 

aerul, pământul ce mă ţine / 

Îmi răscoleşti miresmele de 

mosc. / De-ar fi să-ţi caut sufletu-n 

genune / Prin mii de 

alte suflete pribege / Te-oi recunoaşte 

într-o rugăciune / Şi 

nimeni nu va mai putea să 

nege. / Că tu eşti înţelesul 

care doare / La fel cum 

doare-n piept preasfântul dor 

/ La fel cum doare blândanfiorare 

/ De dinaintea misticului 

zbor. / Te ştiu acum 

până-n adânc de tine: / Un 

sentiment sublim să te-nlumineze…” 

(Te ştiu acum pânăn 

adânc de tine – p. 72). 

politică rămăsese departe. Fusese curtat şi de liberali şi de ţărănişti 

şi de conservatori. I-a refuzat pe toţi, chiar dacă simpatiza 

cu Ion Mihalache şi formaţiunea sa. Nu-l interesa chestiunea 

aceasta. Prefera să se ocupe de munca pământului pe care-l 

obţinuse cu multă trudă, cu multe sacrificii. 

A fost o gazdă bună cu toţi cei ce i-au trecut pragul 

casei. I-a omenit aşa cum se pricepea el mai bine. Şi avea şi 

gusturi şi posibilităţi. În lungile discuţii i se promitea că va avea 

un loc eligibil de deputat în circumscripţia sa electorală iar în 

această calitate altele erau perspectivele. Era mai aproape de 

fondurile ce erau destinate agriculturii şi satului românesc. Nimic 

nu l-a făcut să cedeze. Era ataşat de acele locuri, de acei oameni. 

Nu-i era indiferent ce se va întâmpla cu ei. Şi, apoi, mai 

era ceva. Soţia doar ce se prăpădise. Avea în îngrijire o mamă 

bătrână şi bolnavă, şi doi copii minori. Pe ceilalţi trei îi aranjase. 

Cel mare, Ion, urmase seminarul teologic şi fusese 

numit preot la câteva sate distanţă. Fata, Constanţa, cea care 

urmase după băiat, o căsătorise într-un sat vecin cu un băiat 

dintr-o familie de oameni gospodari. Cel de-al treilea copil, Nicolae, 

era o fire mai rebelă. Evenimentele l-au prins în armată, 

ca militar în termen. Aici a avut posibilitatea să se facă şofer şi 

nu a ezitat nici o clipă în a învăţa această meserie. După ce şia 

satisfăcut stagiul militar a plecat în celălalt capăt de ţară unde 

s-a angajat şofer la o exploatare minieră de tradiţie, din bazinul 

Caraşului. Neliniştea punea stăpânire pe el pe zi ce trece. Între 

timp şi pe mama sa o chemase Domnul în împărăţia cerului. 

Dar, ce va face cu ceilalţi doi minori, Costică şi Sanda? La orizont 

nu se întrevedea nici o soluţie. Totuşi, de avarie exista una. 

Cel puţin pe moment. Băiatul cel mai mare, preotul Ion, care 

avea şi el problemele sale, era ultima. 

(fragment din romanul”Canari în colivie”, în curs de apariţie) 



În actuala zodie lirică, oscilând între banalităţile manelismului 

grosier şi făcăturile cosmopolite şi agramate ale 

postmodernismului mimetic, izbucnirile de adevărată poezie 

sunt rare şi stârnesc nedumerirea şi chiar tonul zeflemitor al 

criticii oportuniste şi pretins autorizate. O astfel de operă durabilă, 

produs al prelucrării artistice a conţinutului şi expresiei 

şi aspirând la atingerea frumosului în esenţele lui sempiterne, 

este pusă la zid şi declarată neomologabilă atât de critica literară, 

care o socoteşte vetustă şi perimată, ca şi de edituri 

cu „ştaif” modernist, care o taxează ca necomercială, în raport 

cu gusturile îndoielnice ale publicului necultivat şi cu excentricităţile 

modelor caduce. 

Nu-i de mirare că, la ora actuală, un judecător estetic 

competent şi onest va trebui să răscolească, prin librării, 

multe cărţi pentru a găsi una demnă de a fi propusă nu doar 

posterităţii (pe care numai Timpul o conferă), ci unui public 

avid de cultură autentică şi de momente de regal spiritual. 

O astfel de carte, care sfidează într-un fel actualele 

tendinţe, scrisă de doamna Florica Gh. Ceapoiu, se intitulează 

prerafaelitic Printre crini şi albe turnuri şi cultivă ― 

culmea temerităţii! ― versul metric, speciile fixe şi tonul clasic, 

exact lucrurile atât de detestate de o poezie care reflectă 

haosul şi decrepitudinea interioară a unei sociatăţi hipertehnicizate 

şi deliberat dezumanizate prin fetişizarea banului şi 

bogăţiei insensibile. 

Altă culme e că semnătura cărţii nu aparţine unei june 

poetese, boeme şi emancipate, care frecventează baudelairienele 

lăcaşuri unde înfloresc florile răului, aşa cum întâlnim 

azi cu zecile în cenaclurile exclusiviste din marile oraşe, ori 

fac coadă la uşa redacţiilor unor reviste, deobicei elitiste, ci 

de o autoare care nu aparţine nici vârstei, nici gusturilor generaţiei 

actuale. Aflată la acea vârstă pe care Paul Valéry a 

intitulat-o metaforic midi le juste, Florica Gh. Ceapoiu e un 

distins cercetător în domeniul disciplinelor pozitive, caz rar 

dar expresiv, exemplificat la noi de Ion Barbu. Pe poetul jocului 

secund l-am iscodit când eram adolescent: Cum se face 

că un matematician ilustru cochetează genial şi cu un domeniu 

opus?. Mi-a răspuns cu o francheţe dezarmantă: Matematicile 

sunt inepuizabile rezervoare de poezie, iar marea 

poezie se construieşte pe geometrismul gândurilor, sentimentelor 

şi vorbelor. Se pare că doamna Florica Gh. Cea- 

4908 

O revelaţie lirică 

poiu, printr-o ciudată predestinare, 

face parte din familia spirituală, 

aleasă dar redusă, a lui 

Barbilian. 

Simţindu-se ajunsă la 

acel midi le juste şi poate mânată 

de gândul de a ne oferi o 

operă de sinteză ne varietur, 

ea s-a oprit la formula literară 

care o defineşte cel mai bine, Prof. dr. Tudor Opriş 

prin perfecta comunicare între 

disciplina şi rigoarea inginerului–matematician şi aspiraţia 

către formele închegate, exacte, sentenţioase şi definitive în 

exprimarea poetică, aspiraţie favorizată şi de profesiunea sa 

practicată cu pasiune şi talent. 

Fără a fi subiectiv prin afinităţi şi gusturi similare, cred 

că poezia doamnei Florica Gh. Ceapoiu este în primul rând 

o ramificaţie filogenică, originală şi structural romantică a liricii 

feminine tradiţionaliste din ţara noastră, de la Alice Călugăru, 

Anişoara Odeanu, Elena Farago, Otilia Cazimir, până 

la Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu ― 

cu propensiuni evidente către teme tipice româneşti: religioase, 

sentimental–erotice, naturiste. 

În al doilea rând se revendică unei variante de neoclasicism 

prin predilecţia şi exploatarea preferenţială a unor 

specii precum sonetul şi rondelul, ori distihul şi monostihul 

cu valenţe meditativ–apoftegmatice. 

Prin calităţile uşor de apreciat de către cititorii avizaţi, 

care definesc majoritatea pieselor incluse în fiecare grupă 

de poezii fixe, de la sonet la monostih (perfecţiune, muzicalitate, 

adâncime afectivă la sonete; supleţe, eleganţă, cursivitate, 

forţă de emoţionare la rondeluri; concentrare, 

expresivitate, claritate, capacitate de a fi uşor rostite şi memorate 

la distihuri şi monostihuri), ca şi pentru faptul de a fi 

un autentic artist şi un veritabil virtuoz pentru speciile lirice, 

abordate preferenţial de bărbaţi, Florica Gh. Ceapoiu se înscrie 

printre cele mai înzestrate şi importante poete lirice ale 

ţării, înfrăţită cu Tudor Arghezi prin debutul editorial tardiv, 

dar bine marcat, făuritoare a unui mănunchi de poezii antologice 

emoţionante şi comunicative, care pot fi citite cu infinite 

bucurii sufleteşti oriunde şi oricând. 

Elevi romani premiati in Italia in cadrul concursului de Poezie din Triuggio (Milano) 

Duminica, 14 iunie 2009 la Villa Taverna din Triuggio (Milano) 

s-a desfasurat in prezenta a numerosi invitati italieni dar si participanti 

din mai multe tari europene, cea de a 18 - editie a premiului 

International de poezie – Tinerii si Poezia, organizat de Centrul de 

Poezie si Tineret din Triuggio, Milano. 

Autoritati italiene, invitati din institutiile culturale apartinand 

Provinciei din Milano, Regiunea Lombardia, Primariei din Triuggio, 

scriitori, poeti, ziaristi precum si diplomati ai tarilor participante si 

castigatoare ale concursului de poezie – au onorat evenimentul ce 

s-a transformat intr-o adevarata si frumoasa traditie de la an la an. 

La organizarea ceremoniei de premiere si-au adus contributia financiara 

mai multe institutii publice si private italiene. 

Istoria premiului International de Poezie s-a nascut ca initiativa 

a Centrului de Tineret si Poezie din Triuggio – concurs care a 

ajuns sa se bucure de o larga participare din partea tinerilor din 

diferite tari europene. De altfel, asa cum remarcau organizatorii 

evenimentului, cota participantilor din alte tari a devenit foarte 

mare, concursul dobandind o nota de multiculturalitate foarte importanta. 

Inscrierea la concurs se face pe baza mai multor criterii, urmand 

ca toate lucrarile si poeziile castigatoare sa fie cuprinse in 


cadrul unui volum publicat de Editura Prometheus din Milano, 

partener in organizare al Centrului de Poezie si prezentat publicului 

cu oacazia ceremoniei de premiere. 

Romania este castigatoarea mai multor premii in decursul 

anilor a acestui Concurs International, fie obtinand premii speciale, 

fie mentiuni de onoare. La aceasta editie, premiul special a mers la 

Casandra Ioan de la Scoala Generala din Aiud, iar una din mentiunile 

speciale pentru poezie a fost acordata unei clase de elevi de la 

Scoala “Axente Sever” tot din Aiud. Premiile au fost ridicate din 

partea Consulatului General al Romaniei din Milano, de dl. Florin 

Stefan. 

Asa cum mentiona presedintele juriului - Alesandro Villa, participarea 

copiilor romani a devenit o constanta la acest concurs, 

demonstrand cum poezia, cultura poate sa fie unul din canalele cele 

mai frumoase de cunoastere a unui popor, si mai ales un popor 

vecin care prin latinitatea sa leaga cele doua tari. Din partea Centrului 

de Cultura Italo-Roman din Milano a vorbit Violeta Popescu. 

Poate in anii urmatori, castigatorii romani ar putea sa fie 

sustinuti financiar pentru a se deplasa in Italia si a espre un eveniment 

public de o mare amploare. 

Violeta P. Popescu

C-tin Carbarău 

Osul 

„Dacă ar avea 

burta la spate, 

aceasta l-ar 

trage într-o 

groapă”. Aşa se 

spune despre 

marii mâncăi. 

Apropo de Mor Lame s-a adăugat: „Dacă lăcomia 

nu te-a adus în sapă de lemn, înseamnă 

că nu eşti lacom cu adevărat!” 

* 

În numeroase sate din ţară, vitele, 

decimate de cea mai cumplită ciumă de 

care se auzise vreodată, începuseră încet 

să se refacă. În Lamène, însă, niciun tânăr 

de douăzeci de ani nu ştia încă cum arăta 

animalul cu coarne. 

Lamène, era desigur mult mai nou 

decât satul Niangal, pe unde odinioară trecătorul 

nu găsise decât, aşa cum spunea 

cântecul de mai târziu: 

Peşte proaspăt la unii 

Peste uscat la alţii 

Puiul încă nu era la modă! 

Paiele colibelor sale fuseseră 

schimbate de mai puţine ori, iar câmpurile 

sale fuseseră lucrate de mai puţine ori ca 

ale Ningalului. Însă, dacă puiul era aici la 

modă de multă vreme, locul era necunoscut 

de două generaţii încoace. 

* 

În acel an, fuseseră ploi abundente, 

pământul roditor, lăcustele absente. 

Copiii nu se jucaseră mai mult decât trebuiau 

şi păziseră spicele de insectele dăunătoare 

care mănâncă meiul. 

Mulţimea de bâte îi siliseră pe 

Golo-Maimuţa şi tribul său să respecte animalele. 

Câţiva membri ai familiei sale îşi 

pierduseră vreo labă în capcanele puse de 

Lamène- Lamène. Thile-Şacalul socotise 

mai înţelept să se ducă în altă parte după 

pepeni, dacă nu mai zemoşi decât cei din 

Lamène. 

Se hotărâse, deci să fie trimişi 

nişte asini încărcaţi cu mei, arahide, în 

Ferlo, unde păşteau turme imense ale poporului 

Peulh, care nu mănâncă aproape 

deloc carne. E adevărat, deci ce se spune, 

că ce e mult strică şi că „dacă e prea uşor 

să aduni devine greu să te apleci”. Poporul 

peulh nu trăieşte totuşi cu lapte bătut, lapte 

acru, sau lapte prins. 

* 

Asinii plecaseră deci de trei zile pe 

potecile ce duceau spre Ferlo, mânaţi de cei 

mai bravi feciori din Lamène care primiseră 

poruncă să se întoarcă cu un taur frumos de 

şapte ani. 

Împărţirea animalului, între capii 

familiilor le va aminti bătrânilor şi celor în 

vârstă, cei mai mulţi din păcate fără dinţi 

acum, savoarea cărnii. Pe tineri şi pe copiii, 

care poate nu vor avea decât vreun os de 

Noile poveşti ale lui 

Amadou Koumba 

ros îi va învăţa, dacă nu gustul, măcar mirosul 

cărnii fierte şi fripturii. 

* 

Chiar din ziua plecării asinilor şi tinerilor 

care-i mânau, Mor Lame, îşi alesese 

în minte bucata pe care o va lua la împărţeală: 

un os, un ciolan plin de carne şi de 

măduvă onctuoasă! 

- Îl voi găti la foc mocnit, încet şi îndelung, 

îi recomanda el în fiecare zi de 

atunci nevestei sale, Awa, până când are să 

se înmoaie şi-are să topească precum untul 

în gură. Şi-n acea zi nimeni să nu se apropie 

de casa mea. 

* 

Sosi şi ziua când tinerii din Lamène 

plecaţi spre Ferlo se întoarseră în 

sat, mânând în mijlocul lor, legat de una dintre 

copitele de la spate, un splendid taur, cu 

coarnele imense, cu pielea arămie, ce strălucea 

sub soarele în amurg. De gâtul său 

masiv precum un trunchi de baobab guşa 

sa atârna până-n pământ. 

Cu riscul de-a primi un şut, de care 

reuşi cu greu să se ferească, Mor Lame venise 

să pipăie osul ciolanului său. Şi după 

ce le aduse aminte celor ce urmau să taie 

şi să împartă animalul la primul cântec al cocoşului 

care era bucata pe care o voia se 

dusese să-i spună iar nevestei să-l gătească 

la foc mocnit, încet şi îndelung. 

* 

Împărţeala se făcuse imediat după 

rugăciunea lui Fidjir. 

Copii încă nu începuseră să răzuiască 

hălcile de carne rămase pe stârv 

când Mor Lame ajunsese deja-n coliba sa 

şi închizând şi baricadând uşa îi dădu partea 

sa nevestei: 

- Găteşte-o la foc mocnit, încet şi 

îndelung! 

Awa puse în oală tot ce e nevoie 

pentru un ciolan, după ce e gata să se topească 

în gură delicios. Pentru a ieşi o 

ciorbă grasă şi onctuoasă care să îmbibe 

vasul de cuşcuş. Un cuşcuş aburind cum se 

cere şi amestecat cu cantitatea exactă de 

făină de baobab, care-l face să coboare aşa 

de lesne din gură în stomac. 

Puse oala pe foc şi capacul asupra 

ei. 

* 

Mor Lame stătea întins pe patul 

său din crengi şi coajă de copac. Awa era 

aşezată pe vine lângă focul care afuma coliba. 

Mireasma ciorbei urca încet şi uşoruşor 

alunga mirosul de fum umplând 

întreaga casă,gâdila nările lui Mor Lame. 

Mor Lame se ridică într-un cot şişi 

întrebă nevasta: 

- Unde-i osul? 

- Osul e acolo, răspunse Awa, 

după ce săltă capacul şi împunse uşor ciolanul. 

- Se înmoaie? 

- Se înmoaie. 

MERIDIANE 

Birago Diop. În prefaţa la volumul 

„Les nouveaux d’Amadou Koumba”, 

Leopold Sedar Senghor scria: „Birago 

Diop nu pretinde a face operă originală; 

el se vrea a fi discipolul griotului Amadou, 

fiul lui Koumba, mulţumindu-se cu tălmăcirea 

spuselor acestuia. Dar, se poate 

ghici, procedează astfel din modestie. 

Căci Birago Diop nu transcrie cuvânt cu 

cuvânt. El a trăit, cum numai auditorul 

negro-african ştie să o facă, poveştile 

griotului, le-a regândit şi le-a scris ca artist 

negru…” (BIrago Diop: Les nouveaux 

contes d’Amadou Koumba, Présence 

Africaine, Paris, 1958, pg.7-8). 

Volumul Les contes d’Amadou 

Koumba a apărut în 1947, la Paris, şi a 

primit Marele Premiu literar al Africii Occidentale 

Franceze. Peste 11 ani, în 

1958, va fi publicat şi volumul Le nouveaux 

contes d’Amadou Koumba. A mai 

publicat Contes et lavanes (1963), Leurres 

et leurres (poezie, 1960), La plume 

raboutée (Mémoires, 1978) şi À rebrousse-temps 

(Mémoires, 1982). 

Născut în cartierul Quakam din 

Dakar, la 11 decembrie 1906, Birago 

Diop va ce studii de medicină veterinară 

la Toulouse şi Paris şi îşi va practica mult 

timp meseria în diverse ţări din Africa de 

Vest (Coasta de Fildeş, Burkina Faso, 

Mauritania etc.). În perioada 1960-1965 

a fost ambasador al Senegalului în Tunisia. 

A încetat din viaţă la 25 noiembrie 

1980, la Dakar. 

- Pune capacul la loc şi înteţeşte 

focul! porunci Mor Lame. 


4909 

* 

În Lamène toată lumea era credincioasă 

şi niciun adult nu lipsea de la vreo rugăciune. 

Astfel Moussa se miră foarte tare 

când nu-l văzu în acea seară la rugăciune 

pe Mor Lame, fratele său de „colibă”. 

Moussa, jurându-şi că va mânca 

din carnea aceea, se duse către casa celui 

ce-i era mai ceva ca un frate. 

* 

Mai puternică decât dragostea 

frăţească, mai tiranică decât dragostea paternă, 

fraternitatea de „colibă” supunea 

omul la reguli, la obligaţii, la legi ce nu pot fi 

înfrânte fără ca el să decadă în ochii tuturor. 

Faptul că la vârsta de 12 ani ţi-ai 

amestecat sângele sexului cu sângele altui 

băiat, într-o dimineaţă răcoroasă, faptul că 

ai cântat alături de el cântările iniţiatice, că 

ai primit aceleaşi lovituri, că ai mâncat aceleaşi 

bucate delicioase sau infecte din aceleaşi 

străchini; pe scurt, faptul c-ai devenit 

bărbat în acelaşi timp, în aceeaşi colibă, lucrurile 

astea fac din tine, toată viaţa sclavul 

dorinţelor celuilalt, servitorul nevoilor sale, 

în ciuda a tot şi a toate: tată, mamă, unchi 

şi fraţi. 

Mousa voia să profite în acea zi a 

împărţelii de acest drept asupra lui Mor 

Lame pe care i-l dădeau tradiţiile şi obiceiurile. 


4910 

CONSTANTIN 

DRILEA 

Scrisori din azilul 

speranţei 

*** 

umbra ta se răstoarnă în 

umbra mea 

din ochiul drept picură 

sânge 

în ochiul stâng tristeţe 

cântecul cocoşilor sfâşie zorii 

felii pătate de albul murdar al existenţei 

îmi spăl visul cu flori de castan 

amestec cafeaua cu lacrima crudă a 

ochilor tăi 

telefonul sună 

alo… ce fac! 

strâng cearşaful ce în vis ţi-a atins sânii 

norii se prind într-o horă drăcească 

vântul poartă în braţe copilul amurg 

scârţâie uşa, mama strigă: e frig, aprinde 

focul 

iar scrii! 

stinge lumina, vinde-ţi scrisul măcar pentru 

o pâine 

auzi… cântă cucuveaua 

aprinde-mi lumânarea 

noaptea dezbrăcată şopteşte 

vino 

să facem dragoste 

acolo 

între cuvinte… 

*** 

doamnă 

azi, nu particip la lecţia: „libertate frântă 

de prea multă libertate” 

paşii tăi rătăcesc prin lume 

din azilul speranţei, spre tine 

trenul meu a plecat, pe şine, strigătul 

dansa murdar 

ochii umbrei tale 

lacuri căzute-n blestem 

părul îţi sărută umerii într-o rugăciune tainică 

tresar 

la radio se transmite despre „venitul 

minim 

garantat” – existenţă la cartelă 

se aud aplauze, ridic perdeaua 

pe vechile urme ninge cu tristeţe 

în colţul străzii, cu nepăsare, 

orbul îşi numără banii 

în mine e frig 

în lume se aud pruncii, urme, la masa nimănui 

miroase a gutui 

ce preţ se împarte 

când totul se joacă pe-o măsluită carte? 

corupţie – subzistenţă – miliardari 

cantine pentru săraci, iluzii 

democraţie ţinută cu perfuzii 

vino 

se mişcă o umbră, e frig 

toate cad în mine 

pe cine să mai strig? 

* 

POEZIE 

CONSTANTIN 

DUŞCA 

O fi furat cineva 

Cutia Pandorei? 

Pentru că, 

Simt cum tăcerea 

nopţii 

Mă inundă 

Rupând un dig 

Al Speranţei… 

Stări 

* 

Am băut 

Prea mult întuneric 

Azi noapte, 

Se pare că, 

Nu mai sunt eu 

Şi te aştept 

Făclie de dimineaţă. 

* 

Trupul meu - 

Car de luptă 

Pentru viaţă 

Atacat de ani - 

O invenţie a Morţii 

Pentru gladiatori. 

* 

Şi iarăşi 

Vântul agitat 

Al oboselii 

Intră în camera mea 

Răscolind somnul. 

Metamorfoză 

O larvă 

Adulmecă mişcarea 

Pământului măr. 

Şi visează 

Să învie 

Pentru a zbura 

Printre îngeri 

Ca să sape galerii 

În stele 

Împrăştiind luminii 

Pulberea, iubito, 

Pentru aureola ta… 

Gândurile luminoase 

În casa de peste drum 

Sunt lumini la ferestre 

E semn că stăpânul 

Este acasă, 

Sau sunt gândurile lui 

Care în absenţă 

Au venit să o lumineze… 

Colecţie 

Mi-am umplut casa 

Cu ceasornice 

Ca să se certe 

Cu timpul, pe care 

Nu l-am trăit. 


CAMELIA 

VASILOV 

Lege străveche 

JURNAL 

Legea străveche face 

din primul născut 

moştenitor 

în toate ceasurile pentru 

a ţi se da 

(timp? etern?) 

ţi se cere să storci, să strângi 

decantează cariere Dde piatră 

din apă distilată 

ah! cum aş împrăştia 

un suflu în patru zări 

dar tămâia aceea a fost arsă şi 

vânturată 

e o strună undeva 

E 

Al doilea născut se naşte mai des 

nu are tămâia cea dintâi, condamnat 

să-şi caute zestrea spre a se naşte 

primul 

Cum a făcut şi nenăscutul 

Să moştenească 

eternul 

Vârtejul 

B 

Ce-ar fi dacă aş boteza 

un vârtej de hârtie 

cu numele de tornadă? 

s-ar trezi în el dorinţa 

cu ochi de sugativă 

de-a fi într-o horă 

care să picure în bietu-i trup de origami 

U 

stropi de viteză, 

iar viteza, precum ştiţi, e făcută din 

benzină 

deci să se ofilească 

puţin câte puţin ca hârtia dusă de 

valuri 

T 

dar îmbătat de propriul nume 

şi-ar da foc la o rotire fără precesie 

şi 

echinocţii 

chiar fără cronometrul gradaţiei 

picioarele ar sări în aer mai repede 

ca 

pulsul său 

nu-i aşa că şi-ar înghiţi vecinii 

ca un buzunar negru nişte monede 

lucioase? 

ar fi plin 

de tot ce este ar fi el însuşi hora 

ar colinda haotic lumea 

căci i s-a acrit de atâta cosmos 

nu crezi că-şi va întinde capul 

elastic de hârtie 

pe toate sferele 

şi părul său alb de tinereţe va mătura 

cometele? 

Şi-n sfârşit (care-i sfârşitul?) 

mă va înghiţi şi pe mine 

naşa lui cu ochi minunaţi de adio

SCIENCE FICTION? 

NUUU, MULŢUMESC! 

(Însemnări pentru cei cărora nu le place 

literatura SF) 

Episodul 1: 

„Nu încercaţi să mă convingeţi. Oricum vă pierdeţi timpul...” 

Aşa să fie? 

Ei bine, nu vă aşteptaţi să fac aici muncă de apostolat... 

În fond, de ce n-aţi avea dreptul să nu vă pese câtuşi de 

puţin de science fiction — sau, cum era el denumit până în 1990 — 

„literatură ştiinţifico-fantastică”, traducerea literală a rusescului 

„naucinaia fantastika”? Doar pentru că a fost îmbrăţişat pe parcursul 

ultimelor două secole ale existenţei sale de nişte „aiuriţi” geniali 

pe nume Mary W. Shelley, Edgar Alan Poe, Jules Verne, J.-H. 

Rosny-aîné, Herbert George Wells, Maurice Renard, Arthur Conan 

Doyle, Edgar Rice Burroughs, Aleksandr Beleaev, Evgheni Zamiatin, 

Jack London, Karel Čapek, Aldous Huxley, Isaac Asimov, Arthur 

C. Clarke, George Orwell, Ray Bradbury, Philip K. Dick, Stanisław 

Lem, Hermann Hesse, Arkadii & Boris Strugaţki, William Golding, 

Doris Lessing, Margaret Atwood sau Kazuo Ishiguro? Şi nu i-am 

numit decât pe cei care au scris şi altceva în afară de S.F.... 

Iar acum, întrebare: dacă tot nu vă place science fiction-ul, 

operele „mainstream” ale celor menţionaţi le-aţi citit? A, nu ştiţi ce 

e acela „mainstream”? Vă spun eu, simplificând la modul cel mai 

grosolan: tot ceea ce se află în afara unui curent de nişă — în cazul 

de faţă, nişa fiind science fiction-ul. Păi, dacă le-aţi citit, nu v-a încercat 

nici măcar un pic demonul curiozităţii, să vedeţi de ce şi-ar 

pierde vremea marii scriitori cu un gen literar care n-a fost în stare 

nici măcar să cadă de acord asupra propriei definiţii, după aproape 

200 de ani de existenţă? Iată, de pildă, ce zice Michel Butor în 

această privinţă: „Literatura S.F. este o literatură care explorează 

câmpul posibilului, aşa cum ne permite 

să-l întrezărim ştiinţa. Ea este un fantastic 

încadrat într-un realism.” Măi, să 

fie! Păi asta o ştiu până şi cei care nu iubesc 

literatura science fiction. Să vedem 

o altă definiţie... Kingsley Amis: „S.F.-ul 

este o manieră anumită a prozei narative, 

care prezintă o situaţie într-un mod 

în care aceasta nu s-ar fi putut petrece în 

realitate. Mai mult, sunt presupuse ipotetic 

situaţii care se întemeiază pe o invenţie 

în ştiinţă sau în tehnică sau în 

pseudoştiinţă sau pseudotehnică şi care 

pot fi de provenienţă umană sau extraumană.” 

Ei da, am mai avansat — dar e 

vorba tot de formă, nu de conţinut. Să 

mai încercăm una: „S.F.-ul este (...) 

cazul ideal de literatură trivială, care ţine 

seama de conştiinţa consumatorilor săi.” 

(Michael Pehike & Norbert Lingsfeld) Sau: „S.F.-ul este literatura de 

masă a unei «biruinţe» mic-burgheze a societăţii imperialiste.” 

(Frank Rainer Scheck) Mă rog, astea din urmă sunt nişte glumiţe, 

lucru evident chiar şi pentru neiniţiaţi. Care „literatură trivială”? Care 

„«biruinţă» mic-burgheză”? Care „societate imperialistă”? Hai domnilor, 

vedeţi-vă de treabă, cred c-aţi citit altceva — oricum, aţi greşit 

„ograda”, ca să mă exprim mai neaoş. Vreţi totuşi o idee 

serioasă? Iat-o: „S.F.-ul este încercarea unei definiţii a omului şi a 

statutului său în univers, care vrea să se bazeze pe nivelul nostru 

avansat dar confuz de cunoaştere (ştiinţa), şi care a fost turnată în 

tiparul gotic sau post-gotic.” Aparţine lui Brian W. Aldiss, autorul unei 

istorii critice a genului, Billion Year Spree, publicată prima oară în 

1973 şi reeditată de atunci de mai multe ori, sub titlul Trilion Year 

Spree — The True History Of Science Fiction. (O puteţi comanda 

on-line, nici nu costă chiar atât de mult!) (Foto 1a, 1b) Mai sunt şi 

alte încercări de definire a genului S.F., acolo de unde le-am luat pe 

cele de mai sus, şi anume în volumul Literatura S.F. de Florin Manolescu 

(Ed. Univers, 1980) — o lucrare de exegeză excelentă, realizată 

după toate canoanele criticii literare „mainstream”, şi pe care 


SCIENCE FICTION 

cred cu tărie că ar trebui s-o citiţi, 

înainte de a vă reconfirma ideea 

că intelectualii adevăraţi nu trebuie 

să aibă de-a face cu această 

„subliteratură” numită science fiction. 

(Foto 2a, 2b) 

Pe de altă parte, ar spune 

unii „contras”, ce atâtea definiţii? 

Cui nu-i place, nu-i place şi gata, 

end of story! Cum zicea unul dintre 

scriitorii „voştri”, Theodore 

Sturgeon, parcă? „80% din S.F. e 

gunoi...” Sigur, tot el adăuga: „Dar 

la fel se poate spune despre 80% 

din mai orice!” Însă fraza asta o 

putem ignora... Importantă e re- Ştefan Ghidoveanu 

cunoaşterea venită din partea 

unei autorităţi a science fictionului 

mondial. Ce vreţi mai mult de-atât? 

Păi... vreau/vrem să vă conving(em) în privinţa celorlalte 

20%! Oricum v-ar trebui o viaţă ca să puteţi citi numai ceea ce este 

cuprins în acest procent, aşa că de ce să nu încercaţi? Cum spuneam, 

măcar din curiozitate sau pentru că pur şi simplu nu putem 

citi literatură „grea” în fiecare zi. Deşi există 

în S.F.-ul „de idei” creaţii care fac unele 

cărţi de „mainstream” să pară cel puţin jenante, 

ca să nu spun mai mult. Până la 

urmă, cred că aici se află esenţa problemei: 

în faptul că majoritatea celor care declară 

că nu suportă science fiction-ul au întâlnit 

în viaţa lor de cititori numai lucrări provenind 

din celebrele „80 de procente” ale lui 

Sturgeon. Fiindcă, în rest, literatura bună e 

literatură bună indiferent din ce gen ar proveni. 

Iar dacă au mai văzut şi o serie dintre 

filmele de la Hollywood încadrabile în genul 

pe care încercăm să-l promovăm, nu e de 

mirare că atitudinea generală e una negativă. 

Tocmai de aceea am iniţiat acest serial. 

Parafrazând titlul unui celebru hit al trupei Beatles, haideţi să 

dăm literaturii science fiction o şansă. Pe care — de altfel — o merită 

cu prisosinţă... 

Iar ca să pătrundem în natura absolut specială a S.F.-ului, 

iată în cele ce urmează câteva analize venite „din interior”, dar nu 

mai puţin lucide, legate de modul în care se grupează creatorii genului 

(exemplele sunt citate de altfel şi de Florin Manolescu, în cartea 

amintită). 

Brian W. Aldiss, comparând Oameni ca zeii (1921) de H. G. 

Wells şi Pellucidar (1923) de E. R. Burroughs, ajunge la concluzia 

că autorii de S.F. pot fi împărţiţi în două mari categorii: la un pol se 

află cei care gândesc („the thinking pole”), la celălalt - visătorii („the 

dreaming pole”). Primii scriitori oferă analize, ceilalţi aventură şi fantezii. 

Între aceste două categorii există nu numai diferenţe de atitudine, 

dar şi una de stil: „La polul gândirii se află mari scriitori, cu 

toate că e penibil de uşor să scrii mai rău decât ei; la polul visătorilor, 

deşi este vorba de figuri monstruoase, nu 

se află scriitori mari, dar a scrie mai bine e un 

lucru aproape imposibil.” 

Iar Vera Graaf, alt teoretician recunoscut 

al science fiction-ului din anii 70, distinge 

trei tipuri de literatură S.F., în funcţie de structura 

internă a textelor: 

1) cea în care acţiunea (obişnuită, de 

altminteri, oricărui tip de science fiction) devine 

scop în sine. Elementele principale ale 

textelor din această grupă (denumite în majoritatea 

cazurilor pulp fiction) sunt numărul 

cât se poate de mare al peripeţiilor, caracterul 

ornamental al scenei (deseori mutată în 

mod artificial în spaţiul cosmic), accentele 

melodramatice şi romanţioase, ca şi recursul la elemente de 

pseudo-ştiinţă. Eroul (de fapt, supereroul), prinţesa cosmică şi 

monstrul extraterestru de tip B.E.M. (bug-eyed monster) sunt personajele 

de bază ale acestei secţiuni. 

2) cea în care predomină perspectiva tehnică, ducând astfel 

la un S.F. gadgetizat. Problemele înfăţişate aici sunt privite în general 

ca un joc intelectual şi un exerciţiu al logicii imaginative, dar 

î 

4911

LECTOR 

Eros-Anteros - V. Dinescu 

Din mai multe motive, am împrumutat de la prietenul nostru 

comun, scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, acest volum de 

versuri, Eros-Anteros, apărut la Editura pentru Literatură şi 

Artă/Chişinău/2008, semnat Viorel Dinescu. Să încerc să justific: 

cum am spus, prieten al prietenilor mei ( Gheorghe 

Neagu, Emilian Marcu, Speranţa Miron, Mihai Ganea)- poetul 

Viorel Dinescu mi-a stârnit curiozitatea. Volumul a exercitat 

asupra mea o atracţie magnetică, aş spune.Prima atracţie, minunata 

copertă realizată de Nicolae Paul-Mihail; apoi, autograful( 

scriitorului Gheorghe Neagu, prieten bun ca vinul vechi) 

care, ar fi sunat splendid cu o simplă inversare de cuvinte:prieten 

vechi, ca vinul bun!...Apoi, a mai fost... să zicem briza dunăreană. 

Pe care , întâmplător am insirat-o şi eu câţiva ani. Să 

trecem peste nostalgii deşarte. În fine, trecând peste, iată ce 

impresia a creat lectura volumului Eros-Anteros asupra mea 

: Alcătuit în trei părţi Trup cristalin, Interval de quartă şi Radiografia 

pescăruşului, volumul reuneşte aproximativ şaizeci 

de titluri nu întotdeauna bine alese. Remarcabil finalul fiecărei 

părţi. Subliniat de un poem sugestiv (de largă respiraţie) dă 

greutate, valoare, consistentă. Într-o manieră poetică desăvaşită, 

un desfrau metaforic, aş îndrăzni, întâlnit mai puţin în 

noua formă poetică, volumul încântă prin armonie, muzicalitate, 

profunzimi filosofice, de ce nu, matematice. Al dolilea matematician 

( de profesie) printre poeţii mai apropiaţi, Viorel 

Dinescu nu-şi ignoră profesia. Mai mult, se lasă descoperit de 

aceasta, utilizând-o involuntar, dar poetic în creaţia sa ( vezi 

poezia Trup cristalin şi nu numai). Deosebit de senzitivă, cu o 

încărcătură poetică de excepţie este poezia Ca două pisici. 

Aici, mâinile iubitei sugerează, printr-o abundenţă metaforică, 

imagini delicate, dar atât de grăitoare:’’Mâinile tale ca două pisici 

violete/ Arcuite în noapte pe lună/ Ca pe o harfă de aer se 

adună/ Închipuind,ca-ntr-un zbor, menuete.’’ Aceleaşi imagini 

mirifice sugerează şi Femeia neagră. În această poezie forţa 

de exprimare este atât de puternică încât doar sugestia creionează 

tema, printr-o succesiune cinematografică a imaginilor.( 

Piaţa se umple de alge ciudate/ Sădite peste noapte de grădinari 

nebuni/ Şi din vagoane-albastre cu minuni/ Ieşeau jongleuri 

cu feţele pictate/ ...Apoi acrobaţii plutiră în vid/ Făpturile 

pe o latură preponderent tehnică, mai puţin etică sau morală. Adevăratul 

personaj principal este aici „idea as a hero”, cum spune 

Vera Graaf. 

În fine, 

3) grupa în care cel ce se află în centrul tuturor speculaţiilor 

este homo futurus, scriitorii fiind preocupaţi în special de eventuala 

poziţie a „omului viitorului” într-o societate ce va să vină, schimbată 

radical de ştiinţă şi tehnică. Între timp însă, science fiction-ul 

a evoluat şi nu mai putem vorbi doar de homo futurus, ci şi de 

homo contemporanus, homo ciberneticus, homo cosmicus etc. 

Cam atât despre împărţirea pe felii a lehamitei faţă de S.F. 

Acum puteţi alege ce anume din acest gen să nu vă placă... Doar 

am fost de acord că aveţi tot dreptul, nu-i aşa? 

Eu însă nu mă las! Cred că lucrarea cu care-ar fi trebuit să 

încerc să vă captez dintru-nceput atenţia spre science fiction este 

aceea la care sunt mândru că am fost îngrijitor de ediţie şi editor, 

alături de doamna Silvia Colfescu — director al Editurii Vremea şi 

(la timpul respectiv, 1997) traducător al volumului pe care-l voi numi 

aici cu surle şi trâmbiţe: Istoria S.F.-ului modern (1911-1984) de 

Jacques Sadoul — una dintre cele mai pasionante interpretări de 

autor despre evoluţia unui gen literar, pe care mi-a fost dat să le citesc 

vreodată. (Foto 3a, 3b) 

Un lung şir de peripeţii, parte dintre ele încercate pe propria-mi 

piele, se leagă de această carte... 

Prin anii 80, a găsi o lucrare de referinţă despre science fiction 

era un lucru cvasiimposibil. Aşa că atunci când la o şedinţă a 

Cenaclului Marţienilor de la Muzeul Literaturii Române, prin aprilie 

sau mai 1983, domnul Adrian Rogoz s-a oferit să-mi procure o 

4912 

albe-şi cernură-n reţele/ Acoperind 

trupul dansatoarei, livid/ Cu 

o cenuşă parcă venită din stele/ 

Odată cu el mă simţeam căzând/ 

Scăpat din al trapezului 

balans/ Ca să sărut cu sborul 

unui gând/ Femeia neagră risipită-n 

dans/’’). Poemele Scrisoare 

de dragoste, Poveste 

infantă, Egală cu tine însăţi şi 

Am să-ţi restitui timpul concepute 

în o cu totul altă manieră, 

departe de nota eminesciană 

folosită în celelalte poezii, sunt Mariana Vârtosu 

măsura valorii poetice a volumului, 

măsura perfectă ce defineşte 

poetul. Iubitor al exactităţii, poetul aşează într-o ordine 

bine gândită fiecare poezie, crescând treptat tensiunea mesajului 

şi intensitatea estetică a poeziilor cu fiecare nou cuvânt. 

Sub masca poeziei de dragoste, poetul dezvăluie nelinişti 

ascunse, frămantări, frustrări, taine universale descoperite dea 

lungul existenţei, experimentandu-le. Adresându-se iubitei 

imaginare, iată ce spune poetul în poemul Am să-ţi restitui timpul: 

‘’ Nu vreau să-ţi restitui decât timpul/ Mirosul de ape, cântecul 

nerostit şi cântecul din scuaruri/ Poate şi privighetorile 

lunii înnoptând peste acoperişuri/ Pe străzile pe unde trec cu 

mari lampadare/ Să găsesc poarta pe unde am intrat în această 

clipă/ Dincolo de ea mă aşteaptă calul cu care te-am răpit/ 

Din miezul unui basm unde dormeai liniştită/ Să-ţi împrumut 

destinul meu făurit sub zodia Şarpelui/’’. Ei bine, poetul este 

convingător, iar angoasele cotidiene şi le asumă, le trăieşte şi 

le regăseşte în foşnetul frunzelor, adierea vântului, susurul 

apelor şi, mai presus de orice în echilibrul dintre iubire şi ură. 

Sentimente coexistente, se întrec într-o luptă inegală traversându-ne 

şi traversându-i existenţa întru menţinerea, cum spuneam, 

a echilibrului.Un Yin-Yang aşa cum sugerează coperta 

cărţii. Poetul Viorel Dinescu (cu un nume predestinat) semnatarul 

a mui multor cărţi de versuri, proză şi eseuri a mai câştigat 

cel puţin un cititor printre focşăneni, adică eu.Multe din 

poeziile volumului au reuşit să-mi ofere acea stare de graţie 

specifică, pentru care mulţumesc poetului. Recomand Eros- 

Anteros, volumul de versuri al lui Viorel Dinescu. 


copie xeroxată a dicţionarului lui Stan Barets Le Science-fictionnaire, 

am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. În acel 

dicţionar am întâlnit pentru prima dată numele lui Jacques Sadoul 

şi titlul lucrării sale de căpătâi, pe care mă întrebam dacă voi avea 

vreodată ocazia măcar s-o văd, darmite s-o citesc... Ei bine, ce credeţi? 

Peste un an, pe la începutul verii lui 1984, m-am dus în vizită 

la Mihai Bădescu, posesor în acel moment al unei importante biblioteci 

de cărţi S.F. în versiune xeroxată, unde ce credeţi că am 

găsit? Două cărămizi cu coperte de carton movuliu, reprezentând 

prima versiune a cărţii lui Sadoul, care — deşi avea două volume — 

se oprea la anul 1973. Evident, le-am „arestat” imediat şi-am plecat 

cu familia la mare. Acolo, m-am procopsit cu cele mai urâte arsuri 

solare din viaţa mea, pentru că vreme de şapte zile (cât a durat lecturarea 

atentă a celor două „ceasloave”) am uitat de măsurile elementare 

pe care trebuie să le iei atunci când stai la plajă. Am ratat 

acel concediu, dar am citit pe nerăsuflate, ca pe un roman poliţist 

plin de personaje şi întâmplări dintre cele mai ciudate, una dintre 

cele mai mari cărţi despre istoria S.F.-ului care-au existat vreodată... 

Credeţi-mă, abia după lecturarea operei lui Sadoul am devenit 

un fan conştient de pasiunea sa. Dar chiar şi dacă nu mi-ar fi 

plăcut, ar fi însemnat că am parcurs totuşi o carte de cultură generală 

obligatorie pentru orice intelectual. În fond, nu toţi cei interesaţi 

de istoria artei ştiu să picteze; iar pentru a-ţi putea învinge duşmanul, 

trebuie să-l cunoşti, nu? Haideţi, până data viitoare, încercaţi şi 

dumneavoastră măcar unul dintre cele trei titluri. Nu înseamnă că 

trebuie să deveniţi automat fan S.F. Dar aşa veţi înţelege mai bine 

esenţa demersurilor mele viitoare... 

(VA URMA)

Iubirea-pungă 

George Dumitru 

Frigul încǎpǎţânat pǎstrează iarna vie. În stradă, grǎmezi omniprezente 

de zǎpadǎ murdarǎ îşi disputǎ întâietatea cu gunoaiele 

şi excrementele de câine. Dedesubtul unui cer vânǎt, şuierul bezmetic 

face tot ce pofteşte cu oraşul şi oamenii lui. Bucǎţi de hârtie 

şi plastic, cǎciuli, mǎnuşi, bilete de tramvai sunt furate, ameţite întrun 

zbor impertinent. 

Urbea e obositǎ şi încremenitǎ de atâta iarnǎ. Şapte sǎptǎmâni 

în şir fǎrǎ soare, stǎpânite de un frig pǎtrunzǎtor, mǎturate 

brutal de iureşuri cu vânt îngheţat. Siluete înfrigurate, gulere ridicate 

protector, ochi abia zǎriţi de sub cǎciuli. Pe marginea rigolelor, 

copacii descǎrnaţi de suferinţǎ au devenit iscoadele condamnate 

ale unui timp înfrânt. Nimeni nu mai e dispus sǎ-şi aminteascǎ strǎlucirea 

primei zǎpezi, bucuria derdeluşului, pioşenia sǎrbǎtorilor. 

Şina înconjoarǎ vechea bisericǎ din centrul oraşului, într-un 

ocol larg, care te-ajutǎ sǎ o vezi pe de-a-ntregul. E capǎtul liniei. 

Nu e nici-o plǎcere sǎ aştepţi un tramvai, care a uitat sǎ mai vinǎ, 

într-o iarnǎ, care a uitat sǎ mai plece. Câţiva întârziaţi încotoşmǎnaţi 

aşteaptǎ resemnaţi. Cǎlǎtorii se ignorǎ reciproc, nu e loc şi nu 

e chef de politeţe, de vorbe. 

Totuşi se gǎseşte cineva care sǎ vorbeascǎ, vremea asta nu 

i-a înrǎit chiar pe toţi. Un tinerel bine legat, blond, cam nespǎlat dar 

simpatic vinde ieftin o camerǎ video şi o bormaşinǎ. Dacǎ te intereseazǎ. 

Nu intereseazǎ pe nimeni, aşa cǎ pleacǎ bǎgându-şi aparatele 

în sân, ca într-un marsupiu, îndesându-şi apoi mâinile goale 

în buzunare. 

Refugiaţii din staţie se gândesc la tramvai, la scaunul de 

lângǎ calorifer. Câteva perechi de ochi urmǎresc ceata de câini şi 

cerşetori aciuiaţi în curtea bisericii. Se înţeleg cu toţii de minune. 

Ziua capǎtǎ aici mâncare, noaptea adǎpost. Biserica e veche, vestitǎ, 

are hram şi vad, ciurda de rǎtǎciţi ai sorţii e pe mǎsurǎ. 

Blondul apare, ca din pǎmânt. Studiazǎ bine grupul de posibili 

pasageri, dupǎ care se apropie pe rând, de fiecare bǎrbat. Oferă 

o fatǎ, tot ieftin. O ’’căprioarǎ’’ sau o ’’oaie’’, cum preferi. Nici acum 

nu interesează pe nimeni. Dupǎ fiecare refuz ridicǎ mult sprânceana 

dreaptǎ şi strânge buzele, cu o grimasǎ poznaşǎ. Apoi, ţocǎie. 

În cele din urmǎ, dispare legănându-se, îndǎrǎtul unor case 

igrasioase. 

Mulţi se întreabă cum sǎ urce în tramvai, fǎrǎ sǎ prindă bara 

scǎrii. Meritǎ evitată cu orice chip atingerea metalului congelat. 

Trece dintr-o extremitate în alta a corpului, de parcǎ ar umbla prin 

tine un şarpe de gheaţǎ. 

Întunericul ia în stǎpânire locul. La intervale lungi, e strǎpuns 

de pumnale portocalii, aruncate de becurile cocoţate în vârful stâlpilor. 

Fuioarele de lumină se destramă după câţiva paşi. Câinii sfideazǎ 

frigul şi se pornesc pe hârjonealǎ. Calicii mormǎie, se 

înghiontesc. Unii îşi pregǎtesc plecarea spre locurile de înnoptare. 

Alţii, vegheaţi de boierii cu os domnesc, de sub sub crucile mari de 

piatrǎ, îşi aştern culcuşul chiar în pridvorul bisericii, printre cartoane, 

saci, bureţi şi pleduri mucegăite. 

Rezematǎ de gard, pe dinafara lui, e o buturugǎ mare. Din 

staţie, priviri curioase descoperǎ cǎ buturuga e de fapt o femeie, 

ghemuită în unghiul drept dintre trotuar şi gard. E îmbrăcată în 

haine vechi, zdrenţuite, în pungi de plastic. Veşmintele sunt atât de 

murdare încât nu mai au nici-o culoare. Faţa şi mâinile sunt la fel de 

murdare şi lucioase ca şi straiele. E bătrână, ridată. Priveşte fără să 

clipească, drept în macazul şinei de tramvai. Picioarele sunt înfăşurate, 

până aproape de genunchi, în straturi groase de pungi. La 

fel e bandajată şi spinarea. Pe cap, pe deasupra căciulii, e îmbrobodită 

cu alte două pungi de plastic. Stă chircită pe cele două legături, 

din fel şi fel de folii, în care e adunată toată averea ei. Nimic 

de preţ, lucruri strânse de prin gunoaie iar la loc de cinste, multe 

sticle goale de plastic. E femeia-pungă, una dintre cele câteva, care 

bântuie străzile oraşului, o specie aparte între sutele de oameni fără 

adăpost. Pentru o clipă, curioşii pasageri se tem că femeia-pungă 

vrea să urce în tramvaiul lor. Aproape că încep să simtă în nări duhoarea 

insuportabilă, fiecare îşi face un plan ca s-o evite. În seara 

asta însă, călătoriile s-au încheiat pentru ea. 

Din grupul aflat în curtea bisericii se desprinde o umbră, iese 

pe poartă, se îndreaptă şchiopătând spre femeie. Un bătrân nebărbierit 

de multe zile, înalt, înfăşurat în aceleaşi resturi textile slinos-lucioase, 

târşâie încetişor o pereche uriaşă de bocanci, fără 

şireturi. Pe deasupra rupturii de palton, e legat în talie cu un cablu 

electric. Are în mâna dreaptă tija despuiată a unei foste umbrele, cu 

care îşi ajută mersul, iar în stânga o boccea, evident, de plastic. 

Se ghemuieşte alături de ea, privind în tăcere. Fǎrǎ să des- 

PROZA 

prindă privirea de pe triunghiul feţei, se destinde puţin câte puţin, 

pânǎ când găseşte un zâmbet liniştit. Cotrobǎie în bagaj, scoate o 

ciocolatǎ. O intinde cu un gest lin, ca într-o reluare de fazǎ cu încetinitorul. 

Femeia smulge privirea din macaz, întoarce capul cǎtre 

noul sosit. Rǎspunde cu cel mai generos surâs, de care mai e capabil 

chipul ei învins de obosealǎ şi bǎtrâneţe. Printre riduri, umflăturile 

de sub ochi şi murdǎrie îşi face loc entuziasmul, care-i 

dezveleşte gingigiile pustii. Primeşte ciocolata, începe s-o molfǎie 

pe îndelete, aruncând priviri pline de recunoştinţǎ cǎtre bǎtrân. Nu 

şi-au spus încǎ vreo vorbǎ dar nici nu par a avea nevoie de ea. Se 

privesc reciproc, mulţumindu-şi, unul altuia, de dincolo de timp, de 

iarnǎ, de soartǎ. 

Mâna dreaptǎ a bǎtrânului cerşetor porneşte domol cǎtre obrazul 

femeii-pungǎ, care o petrece din ochi. Mângâierea prinde viaţǎ 

acolo, pe trotuarul din faţa vechii biserici, alǎturi de pungi, veşminte 

soioase, mirosuri pestilenţiale. O dezmierdare prelungitǎ minute în 

şir, care aduce pe chipurile schimonosite de trecerea anilor şi încercǎrile 

vieţii, clipa rotinjită de bunǎtate şi mulţumire. Lumina portocalie 

înfǎşoara perechea într-o aurǎ tremurătoare. Par poleiţi cu 

aur, aidoma icoanelor bisericii din spatele lor. Miruitǎ de mitropoliţi, 

înǎlţatǎ de voievozi, venitǎ numai ea ştie de unde, iubirea-pungǎ sa 

arǎtat în acea searǎ. Din gunoaie a ieşit fǎrǎ patǎ. Din miasme a 

plutit parfumatǎ. Din sǎrǎcie şi ghinion s-a nǎscut avutǎ şi norocoasǎ. 

Tinerelul simpatic apare încǎ o datǎ. Puţin în urma lui, încǎ 

doi puşti. Niciunul nu are mai mult de optsprezece ani. Intrǎ împreunǎ 

în curtea bisericii. Se opresc pe rând, la fiecare dintre cei pe 

care îi întâlnesc. Totul se plǎteşte. Numai cu bancnote, nu vor mǎruntiş. 

Mai sunt unii care nu înţeleg. Dupǎ o palmǎ neiertǎtoare sunt 

convinşi. Blondul iese din curte, se îndreaptǎ spre cei doi, oprinduse 

în faţa lor, cu picioarele larg depǎrtate. Trei lumini mişcǎtoare 

apar de dupǎ bisericǎ, în lungul şinei. Un uruit care se înteţeşte confirmǎ 

vestea cǎ a sosit multaşteptatul tramvai. Mâna dreaptǎ a bǎtrânului 

se desprinde de pe obrazul femeii şi scotoceşte prin toate 

buzunarele, prin toate cotloanele straielor pe care le poartǎ. Întinde 

în cele din urmǎ un pumn plin de monede, în sus, înspre vizitatorul 

nedorit. Un şut perfect aplicat loveşte pumnul, monedele se împrǎştie 

pe trotuar. Doi dulǎi se reped, începând sǎ adulmece piesele 

metalice cǎzute. Oamenii din staţie dau buzna pe scǎrile tramvaiului 

abia oprit. Aşezat pe locul sǎu, adolescentul cu ochelari ’’fund 

de sifon’’ reuşeşte sǎ vadǎ cum boschetarul de peste drum încaseazǎ 

încǎ un şut, de data asta în obrazul stâng. Ochelaristul clipeşte 

rapid, mǎrturisindu-şi cǎ, la urma urmei, a fost un spectacol 

interesant, aproape la fel de interesant ca jurnalele de ştiri televizate. 

Tramvaiul se urneşte din loc, împreunǎ cu cele câteva suflete 

bocnă, scârţâind liniştit pe lângǎ bisericǎ, cerşetori, câini, 

blond. În mişcarea lui, vehiculul pestriţ aduce cu o mânǎ uriaşǎ care 

strânge tot peisajul într-o îmbrăţişare colţuroasǎ, metalicǎ dar pǎrinteascǎ. 

Eugen Evu premiat academic în Italia 

Un juriu prezidat de ssa. Pasqualina Genovese d’Orazio 

fiica premiatului Nobel Eugenio Montale, a decernat Premio ITA- 

LIA poetului român Eugen Evu Premio Letterario Internazionale 

al Academiei Francesco Petrarca . Premiul a fost patronat de 

Stato Italiano, Stato Vaticano, Senatul Italiei, Ambasciato Estere 

de Santa Sede, Consiglio dei Comuni e delle regioni d’Europa, 

Assesorato Cultura e Turimso, Regione Lazio, Regione Toscana, 

Regione Umbria, Comunita Montana dell’alta Tuscia Layiale, Provincia 

e Citta di Viterbo, Italia. Acesta este cel de al nouălea Premiu 

internaţional şi Trofeu conferit de italieni – la Roma, Milano, 

Calabria sau Giardini Naxox in Sicilia, poetului nostru. El este 

dealtfel inclusi în istoria literaturii a eminentului critic Paolo Borruto, 

la capitolul Scritori stranieri ( Agar Editrice) sau în masivele 

şi selecte Antologii ale Accademiei Il Convivio ( Convieţuiri) care 

apar în toate ţările de expresie neolatină din Europa şi America 

de Sud . Reviste italiene ( L’Attualita- Roma, Le Muse – Calabria, 

Il Convivio- Sicilia,ş.a.) îi publică poeme sau exegeze asupra cărţilor 

sale. Remarcabile referinţe sau traduceri în spaniolă, italiană, 

engleză, semnează în Italia şi Raluca Elena Weber. 

Traducerile frecvente aparţin atât prof. Marilenei Rodica Chiretu, 

cât şi Elenei Daniela Sgondea- Rujoiu. Deasemenea, poetul promovează 

autori de valoare din literatura contemporană italiană în 

reviste româneşti iar în Italia numeroşi poeţi din cercul literar 

aderent mişcării Noua Provincia Corvina, precum şi artişti plastici 

din spaţiul cultural cultural Hunedorean şi din ţară, sau din diaspora 

română. Vizitaţi şi saitul Pagina Evu, pe Google. 


AMPRENTE 

4914 

DIALOG INTERCULTURAL 

Laura Văceanu 

Proiectul numit Dialog Intercultural Sârb, în Direct cu Expresia 

Artistică Internaţională, a fost organizat la Valjevo (Serbia) 

anul acesta, în aprilie. Organizatorul acestei manifestări a fost 

Dejan Bogojević, preşedintele grupului Akt, din Valjevo. O 

mulţime de artişti din Serbia şi din alte tări (România, Anglia, Slovenia, 

Macedonia, Montenegro, Republica Serbia) şi-au prezentat dea 

lungul acestui eveniment lucrările şi publicaţiile. 

În prima parte a întâlnirii, Editura Apokalipsa, din Slovenia 

şi-a prezentat propriile publicaţii, precum şi aşa-numitele reviste de 

artă şi literatură, pe care ei le publică. Promiz Repar, editor al unei 

reviste, şi-a promovat ultima carte de haiku Woods, Bells (Lemne, 

clopote), editată în sârbă şi în engleză. Stanislava Hrobatov 

Repar, una dintre editorii Apokalipsei, a vorbit despre importanţa 

internaţională a proiectului numit Revistă în Revistă, pe care ei au 

iniţiat-o şi o realizează în Skocian (Slovenia), în fiecare septembrie. 

În partea a doua a întâlnirii Alexandar Prokopiev din Macedonia 

a prezentat revista macedoneană de literatură Koreni ; 

Zdravko Kecman din Republica Serbia, revista de literatură Knijevnik 

; Fiona Simpson din Anglia revista de literatură Poetry Review. 

Laura Văceanu, editor al revistei româneşti de haiku 

Albatros, pe care o publică, apoi şi-a prezzentat proiectele artistice 

pe care le-a desfăşurat cu elevii să, ca 

şi câteva din activităţile Societăţii de 

Haiku din România (Bucureşti) şi ale Societăţii 

de Haiku - Constanţa. 

În prima seară a festivalului toţi participanţii 

au citit din poemele sau din povestirile 

lor, în limbile native, urmate de 

traducere în limba engleză. În partea informală 

a festivalului, au discutat despre 

publicaţiile lor, despre proiecte şi festivaluri 

pe care le-au organizat sau la care au 

participat. Au schimbat cărţi, reviste şi experienţe. 

Au mai fost prezentate la festival următoarele 

publicaţii : alamanahul internaţional 

Vajanje Beline (realizat de căître 

Dejan Bogojević) ; seria de cărţi a scriitorilor 

sârbi : Slobodanka Lucovic, Daniela 

Glisic, Obren Ristic şi Zoran Raonic, o 

carte de haiku scrisă de Primoz Repar, ca şi revista de haiku Cvet 

Sljive/ Plum Blossom, editată de Asociaţia Scriitorilor Sârbi de 

Haiku. Câteva reviste de literatură, publicate în Serbia, ca Bdenje 

şi Lipar, au fost, de asemenea, prezentate audienţei. Câştigătoarea 

premiului « Golden Letter », oferit de revista de literatură, artă şi 

cultură AKT, pentru cea mai bună carte de povestiri, publicată în 

2008, a fost Saşa Hadzi Tancic, din Nis, pentru cartea sa « Kafkin 

sin » (Kafka’s son- Fiul lui Kafka). Dejan Bogojević i-a anunţat, de 

asemenea, pe câştigătorii celui de-al şaselea concurs internaţional 

pentru cea mai bună povestire scurtă, organizat de revista AKT. 

De-a lungul festivalului s-au deschis 2 expoziţii : a avut loc 

una de pictură şi desene ale elevilor de la Şcoala elementară din 

Osecenica şi alta o expoziţie internaţională de desene animate pe 

fâşii de hârtie, intitulat « With the cartoon strips over us », organizat 

de către Dejan Bogojević. Aceste evenimente au fost urmate de 

un concert al grupului Feabric, care cântă muzică ambientală. 

Festivalul a îndeplinit aşteptările, a spart stereotipiile şi prezentările 

convenţionale de artă şi cultură. Organizatorii anunţă că 

festivalul va avea loc în Valjevo şi în anul viitor. 

În imagine: Dejan Bogoević, Laura Văceanu, Fiona Simpson, 

Alexandar Prokopiev 

THE FESTIVAL “INTERCULTURAL DIALOGUE THROUGH 

SERBIAN AND INTERNATIONAL ARTISTIC EXPRESSION”, 

2009, Valjevo (Serbia) 

The project named Intercultural Dialogue Through Serbian 

and International Artistic Expression was organized in Valjevo 

(Serbia) in April this year. The organizer of this manifestation was 

Dejan Bogojevic, the president of art group Akt from Valjevo. A lot 

of artists from Serbia and foreign countries (Romania, England, Slovenia, 

Macedonia, Montenegro, Serbian Republic) presented their 

works and publications during this event. In the first part of the meeting 

the publishing house Apokalipsa from Slovenia presented their 

own publications and the same-named magazine for art and literature 

that they publish. Primoz Repar, the editor of the magazine 

promoted his latest book of haiku Woods, bells published in Ser- 


bian and English. Stanislava Hrobakov Repar, one of the editors of 

Apokalipsa talked about the significant international project named 

Review within Review that they have initiated and realize in Skocian 

(Slovenia) every September. In the second part of the meeting 

Aleksandar Prokopiev from Macedonia presented the Macedonian 

magazine for literature Koreni, Zdravko Kecman from Serbian Republic 

the magazine for literature Knjizevnik, Fiona Samphson from 

England the magazine for literature Poetry Review. Laura Vaceanu, 

the editor of Romanian haiku magazine Albatros presented 

the magazine she edits, the artistic projects she did in Romania 

with her pupils and some activities of Romanian Haiku Society. The 

first evening of the festival all of the participants read their own 

poems and stories in their native language followed by translation 

into English. 

In the informal part of the festival the participants talked about 

their publications, projects, festivals they organize and attend. They 

interchanged books, magazines and different experiences. 

The following publications published for the festival were also 

presented: the international almanac Vajanje beline (prepared by 

Dejan Bogojevic), the set of books written by the Serbian writers : 

Slobodanka Lukovic, Danijela Glisic, Obren Ristic and Zoran Raonic, 

a haiku book written by Primoz Repar 

and haiku magazine Cvet Sljive/ Plum 

Blossom edited by Association of Serbian 

Haiku Writers. A few magazines for literature 

published in Serbia such as Bdenje 

and Lipar were also presented to the audience. 

The winner of the prize “Golden 

Letter” given by the magazine for literature, 

art and culture Akt, for the best book of 

short stories published in 2008. was awarded 

to Sasa Hadzi Tancic from Nis for his 

book “Kafkin sin” (Kafka’s son). Dejan Bogojevic 

also announced the winners of the 

sixth international contest for the best short 

story organized by Akt magazine. During 

the festival two exhibitions were opened: 

one was the exhibition of paintings and drawings 

where the pupils of elementary 

school from Osecenica took place, the 

other was international exhibition of cartoon strips “With the cartoon 

strips over us” organized by Dejan Bogojevic. 

These events were followed by the concert of group Feabric 

which plays ambiental music. 

The festival fulfilled the expectations and broke the stereotypes 

and the conventional presentation of art and culture. The organizers 

announced that the festival will take place in Valjevo next 

year as well. 

Danijela Bogojevic 

F E S T I V A L 

“INTERKULTURALNI DIJALOG KROZ SRPSKI I 

ME\UNARODNI UMETNI^KI IZRAZ – VAQEVO - 2009.” 

U organizaciji Dejana Bogojevi}a, kwièvnika i likovnog umetnika 

i “ART grupe AKT” u Vaqevu je odràn multimedijalni umetni~ki 

festival tokom aprila u trajawu od sedam dana (zavr{en 24. aprila). 

Predstavili su se pored umetnika iz Srbije, umetnici iz Rumunije, 

Republike Srpske, Slovenije, Makedonije, Engleske, Crne Gore… 

Promovisana je izdava~ka ku}a “Apokalipsa” iz Qubqane i ~asopis 

“Apokalipsa” uz prisustvo glavnog urednika Primoà Reprara i Stanislave 

Hrobakov Repar koji su i pokreta~i me|unarodnog projekta 

od izuzetnog zna~aja “Revija u reviji” (koji ukqu~uje 15 ~asopisa 

iz 12 zemaqa). Aleksandar Prokopiev iz Skopqa je predsavio ~asopis 

“Koreni”, a Zdravko Kecman iz Bawa Luke ~asopis “Kwièvnik”. 

Posebno zanimqivu prezentaciju ~asopisa “Albatros” i aktivnosti 

Haiku udruèwa Rumunije pripremila je Laura Vaceanu iz Konstance. 

Prvi put u Srbiji predstavqen je i najboqi poetski ~asopis u Engleskoj 

“Poetry Review” od strane glavne urednice dr Fione Sampson 

iz Londona. 

Gosti iz inostranstva su se predsavili i ~itawem svojih pesama 

i proznih tekstova na vi{e jezika kao i u~e{}em u prate}im programima. 

Predstavqene su i publikacije objavqene podom ovog festivala: 

internacionalni almanah “Vajawe beline” (priredio Dejan Bogojevi}), 

komplet kwiga: Slobodanke Lukovi} “Sabirnica”, Danijele

Gli{i} “Sawalo mi se”, Obrena Risti}a “Gospod je veliki poeta” i Zorana 

Raoni}a “Neko doba”, kwiga haikua Primoà Repara “[ume, 

zvona” i haiku ~asopis Haiku dru{tva Srbije “Cvet {qive”. 

Predstavqena su izdawa “[umadijskih metafora” Mladenovac 

– mr Du{an Stojkovi} i Nikola Kostadinovi}; nagrada “Rade Tomi}” i 

~asopis “Bdewe” – Obren Risti} iz Kwaèvca, ~asopis “Lipar” i kwiga 

“Anahronike” – Nenad Gli{i} iz Kragujevca. 

Uru~ene je nagrada ZLATNO SLOVO Sa{i Haxi Tan~i}u iz 

Ni{a za najboqu kwigu kratke proze objavqene tokom 2008 (“Kafkin 

sin”) koju je ustanovio i dodequje drugu godinu ~asopis za kwièvnost, 

umetnost i kulturu “Akt”. Tako|e, progla{eni su pobednici 6. internacionalnog 

konkura ~asopisa “Akt” za najkra}u pri~u (prvu 

nagradu dele Bajo Xakovi} i Olga Lali} Krovicka). 

Organizovana je likovna kolonija “Slika u trenutku” u Rajkovi}u 

kraj Vaqeva. Otvorena je izlo`ba de~jih likovnih radova “Najlep{a 

belina” i prezentacija haiku stvarala{tva (O[ “Vojvoda @ivojin 

Mi{i}” iz Ose~enice), kao i internacionalna strip izlo`ba “Sa srtipom 

po nama”, autora Dejana Bogojevi}a. 

U muzi~kom delu festivala odràn je koncert ambijentalne muzike 

grupe “Feabrik” iz Novog Sada i promocija DVDa “Umetni~ka 

ukr{tawa” (produkcija Dejan Bogojevi} i “Feabrik”). 

Otvorena je izlo`ba ~asopisa iz Srbije, Makedonije, Slovenije, 

Engleske, Crne Gore, Rumunije, Republike Srpske, Slova~ke… 

U okviru festivala odràn je i okrugli sto na temu “INTER- 

KLULTURALNI DIJALOG” u kome su u~e{}e uzeli svi pomenuti 

gosti iz inostranstva i iz na{e zemqe – izvodi i zapaàwa bi}e publikovani 

u posebnom izdawu. 

Festival je u potpunosti ispunio o~ekivawa i razbio mnoge stereotipe 

i konvencionalnu prezentaciju umetnosti i kulture uop{te. Organizatori 

najavquje da }e se festival i naredne godine odràti u 

Vaqevu. 

Varianta în sârbă şi engleză, Daniela Bogojević, Valjevo 

Varianta în română din engleză, Laura Văceanu, Constanţa 

Portret de autor 

Dejan Bogojević, Valjevo, Serbia 

Membru al Asociaţiei Scriitorilor 

din Serbia şi preşedinte al Asociaaţiei 

de Haiku din Serbia şi al 

Asociaţiei de Haiku din Serbia şi 

Macedonia, Dejan Bogojević, s-a 

născut la 4 iulie, 1971, la Valjevo. 

Scrie poezie, proză, haiku, eseuri, 

editează reviste de literatură şi artă. 

Lucrările i-au fost publicate în mai 

mult de 200 de colecţii, cărţi şi antologii, 

din Serbia şi din lume : Olanda, 

Slovenia, Anglia, SUA, Bulgaria, 

India, Polonia, Macedonia, Noua 

Zeelandă, Irlanda, România, Japonia, 

Germania şi Norvegia. 

A publicat peste 36 de cărţi, începând 

cu 1991 (poezie : 1995, 

1996, 1998 , 1999, 2003, 2004,2007, 

2008 poezie şi desene animate 

1997 ; haiku 1999, 2002, cu Radmila Bogojević 2003, 2005, 2006, 

2007 ; scurte povestiri 2000, 2001, un roman 2004-2007 ; dramă 

2007 ; proză poetică, împreună cu Srba Ignatovic 2007 ; antologii 

: haiku în 2002, 2008 ; poezie pentru copii în 2008 ; scurte povestiri 

2007 ; haibun 2006. 

Scrierile sale au fost traduse în engleză (de soţia sa Daniela 

T. Bogojević, scriitoare de asemenea), bulgară, slovenă, cehă, 

greacă, germană, franceză, română, macedoneană, norvegiană, 

japoneză, rusă, italiană, poloneză şi bengali. 

A fondat împreună cu Milivoi Kostic revista BLACK LIME 

(VAR NEGRU), a editat revista internaţională de haiku LOTOS şi, 

revista THE SHELL (SCOICA), publicată acum în Muntenegru, împreună 

cu Nelica Ivanovic. Este redactor-şef al revistelor AKT 

(2001) şi PLUM BLOSSOM - FLOARE DE PRUN, 2005). 

A primit numeroase premii pentru poezie contemporană, 

haiku, haibun, povestiri scurte şi desene animate, la concursuri din 

Iugoslavia, Slovenia, Japonia, Franţa, Croaţia etc. 

Este, de asemenea, angajat în artele fine (pictură, ilustraţii, 

desene, desene animate, poezie vizuală, artă şi design pe mail). A 

avut 22 de expoziţii personale şi mai mult de 40 de grup, în Serbia 

şi în lume. 

În prezent lucrează la antologii internaţionale de desene şi la 

o anthologie pe mail : Art of correspondence/art of performance. 

Editează şi revista « Apostrof » care apare la Belgrad şi este fon- 

AMPRENTE 

dator al bibliotecii de haiku Santoka şi Onikura, fondator şi editorşef 

al bibliotecii Ediţiile Bogojević şi al editurii Impresum. 

Notă : Portretul este realizat de autor în paginile finale ale Antologiei 

Internaţionale de Haiku Erotic 

Varianta în română din engleză, Laura Văceanu 

World Antholgy of Erotic Haiku /Antologie Internaţională 

de Haiku Erotic 

Dejan Bogojević, Valjevo, Serbia 

Antologia a fost publicată, la editura Alma, Belgrad, 2008 şi 

cuprinde haiku erotic scris de 100 de autori. 

Cartea are o prefaţă realizată de poetul Dejan Bogojevicć, în 

care acesta defineşte într-un mod original haiku-ul şi explică de ce 

se scrie haiku erotic, deşi japonezii afirmă că acest tristih are în centru 

doar umanitatea şi natura, în toate anotimpurile. Dar eroticul ţine 

şi de fiinţa umană în speţă 

Dejan Bogojević aminteşte de personaje celebre care au avut 

de suferit din cauza iubirii : Pierre Aberald (1079-1142), în dragostea 

lui faţă de Heloisa şi corespondenţa lor fabuloasă, Samuel Ridcharson, 

De Sade, Lewis, Byron, Shelley, Keats, Laclos , ale căror 

lucrări fac legătura între viaţă şi morte, mai precis între sex şi moarte 

pe care Emil Cioran o definea astfel : »să-ţi cufunzi faţa între sânii 

unei femei, între două continente ale morţii ». Il citează apoi pe 

David Herbert Lawrence cu cartea Amantul doamnei Chattrelay şi 

pe Vladimir Nabokov cu Lolita, ca să încheie cu autori sârbi de lirică 

erotică, prezentaţi într-un eseu de Sava Damjanov (Gradina, 1987). 

Menţionează că lirica erotică sârbă datează înainte de 1818, lucru 

afirmat de Milorad Pavic în « Istoria Literaturii Sârbe Baroce ». 

Aduce ca exemplu un haiku japonez : 

Făcând dragosteo 

ploaie blândă continuă 

şi ne înconjoară 

Suzuki Shizuko/119 

Autorul face apoi observaţia că în vest, ca şi-n est, a iscat 

controverse topica haiku-ului : cum este corect ?_ clasic- tradiţional 

sau modern. El precizează că topica nu a fost un criteriu, în alcătuirea 

acestei antologii la care a lucrat 5 ani, ci creaţia valoroasă ca 

text poetic în sine. A selectat haiku-uri ale unor autori din Italia, Austria, 

Serbia, Slovenia, SUA, Australia, Croaţia, Japonia, Germania, 

Bosnia şi Herţegovina, Suedia, Irlanda, Bulgaria, România Muntenegru, 

Canada, Noua Zeelandă, Polonia, Macedonia, Franţa, Grecia, 

Belgia, Republica Serbia, Anglia, Norvegia, Rusia, Chile, 

Vietnam, Nicaragua, Mexic. 

Încheie cu aprecierea că deşi textele au viziuni diferite asupra 

haiku-ului, sunt destul de puternice ca să facă parte din această antologie., 

mulţumind totodată autorilor, traducatorilor, editorului, care 

l-au ajutat să realizeze acest proiect. 

Citez câteva micropoeme, care mi s-au părut apropiate de 

spiritul haiku-ului: 

Târziu în noapte ea se plimbă Dezbrăcată tu te scufunzi 

pe acoperiş în inima mea în oglinda râuluica 

un somnambul luna tremură 

Boleslav Gurba, Polonia Radivoje Rale Damjanović, 

Serbia 

Sub chimono În afara ferestrei ningeea 

ascunde o sărbătoare corpul unei femei în baia fierpentru 

ochii mei binte 

revărsându-se 

Dragan Žigić, Serbia Nobuko Katsura, Japonia 

Nu pot să dorm, Urăsc 

mă gândesc la tine. cearşafurile mele calde din 

o stea-i între noi iarnă 

îmi lipsec picioarele tale reci 

Che Lan Vien, Vietnam Borko Hadžievski, 

Macedonia 

Te-am prins cu greu Un greier telegrafiază 

dragă, delicată ca o căprioară, continuu prin ceaţă: 

în ultimul vis de noapte te iubesc 

Boris Vrga, Croaţia Bo Saterlend, Suedia 

Scăldându-ne goi În faţa campusului de fete 

în lumina lunii- studenţi stând 

până şi ea este nudă ca plopii 

Alexandar Belih, Rusia Petar Blažić, Serbia 


REMEMBER 

Iată şi câteva extrase prezentate de Alex Mihai Stoenescu privind 

„acţiunile" unei unităţi militare. 2 

a. „La Sculeni, când regimentul era pe poziţie, tot timpul se 

semnaliza din Tg Sculeni cu ruşii, iar rezultatul era că, toate măsurile 

luate cu caracter operativ erau stingherite 

de artileria rusă. Mai mult, am avut ofiţeri, subofiţeri 

şi soldaţi care, în loc să moară la datorie, 

au fost împuşcaţi mişeleşte pe la spate din 

case şi grajduri, de evrei. Pentru a putea preveni 

această stare de lucruri, am ordonat căpitanului 

Stihi Ioan, ofiţerul informator, să 

aresteze şi să execute pe toţi evreii din Sculeni." 

b. „Când Batalionul 1 din acest regiment 

a ajuns la Gura Căinări, s-au prins un număr 

de 50 - 60 de evrei care erau grupaţi la marginea 

de vest a satului. Duşi de către locuitorii 

din sat, s-au găsit asupra acestor evrei arme şi grenade de provenienţă 

rusă, motiv pentru care am ordonat executarea lor imediat." 

c. „în satul Mărculeşti, pe când compania căpitanului Oţel înainta 

în avangardă, a fost înconjurat de armata rusă împreună cu 

cea 300 evrei civili şi înarmaţi, producând acestei companii pierderi 

dureroase şi chiar pierderea cpt Oţel Vasile, care a fost rănit, prins 

de evrei şi a cărui situaţie astăzi nu o mai cunoaştem. Când s-a cucerit 

satul Mărculeşti, s-a prins un grup de 400 evrei bărbaţi şi femei, 

din care cea 80 erau răniţi, fapt care dovedeşte că au luptat contra 

noastră, nefiind în uniformă. Şi de data aceasta am ordonat execuţia 

lor în masă." 

Am trecut şi eu, copil fiind, prin asemenea evenimente. 

Şi la Herţa, după intrarea trupelor române, au fost executaţi 

fără nici un fel de criterii, 132 evrei. Nu ştiu ce scrie raportul regimentului 

ce a trecut prin Herţa, dar citind extrasele din A. M. Stoenescu, 

am rămas stupefiat. Să acuzi nişte civili că s-au înarmat şi 

au atacat o armată victorioasă, când armata 

inamică este într-o retragere precipitată şi să 

raportezi de fiecare dată lichidarea cu succes 

a acestor civili prin „ordine de execuţie în 

masă", iată o performanţă în modul de a comunica 

eşaloanelor superioare: „misiune îndeplinită". 

„Acţiunea de răzbunare", de 

„curăţare a terenului" a fost aplicată. 

Ea a fost urmată de deportarea evreilor 

din Bucovina de Sud şi din judeţul Dorohoi, teritorii 

care n-au fost niciodată sub ocupaţie sovietică. 

În euforia primelor succese, purificarea 

etnică a început să fie extinsă. Şi aşa cum o 

atestă documentele existente in situaţia în 

care nu s-ar fi schimbat cursul războiului, aplicarea „purificării" ar fi 

fost continuată. 

„CAUZA" reală a cedării teritoriilor romaneşti din răsărit, pactul 

încheiat de Germania nazistă cu U-R.S.S., a devenit MARELE 

ALIAT GERMAN". „EFECTUL" este cunoscut: exterminarea în 

masă a evreilor. Şi este trist că azi, diferiţi aşa-zişi „formatori" de 

opinie transmit o imagine falsă a situaţiei din acea vreme. 

Ce ştiţi despre „anul roşu"? Cum şi de ce au devenit evreii 

principalii călăi ai regimului sovietic, comunist? 

Despre „anul roşu" ştiu destul de multe. Mai ales că am trăit 

acel an în Herţa, sub ocupaţie sovietică şi cred că informaţiile pe 

care le aveţi sunt eronate. 

„Evreii" - generalizare care demonstrează cât de „viguros" se 

menţin prejudecăţile şi stereotipurile - nici nu au devenit şi nici nu au 

fost „principalii călăi ai regimului sovietic" în „anul roşu". Ei au suferit 

laolaltă cu ceilalţi consecinţele nefaste ale totalitarismului comunist. 

Unele din principalele lor mijloace de a-şi câştiga existenţa - comerţul 

particular şi micile ateliere meşteşugăreşti - au fost anihilate. 

Dar mai bine poate fi exprimată ponderea influenţei unei populaţii 

prin numărul lor aflat în fruntea treburilor publice. 

în lucrarea sa, Alex Mihai Stoenescu arată că „[...] dintre liderii 

comunişti ce conduceau Basarabia în 1940-1941, 505 erau români 

şi numai 69 erau evrei. " în primul Soviet (Parlament) al 

Republicii Moldoveneşti creată în Basarabia despărţită de România, 

au fost „aleşi" 443 români, 212 ruşi, 96 ucraineni şi numai 14 evrei. 3 

Referitor la „contribuţia evreilor" la numărul de deportaţi în Siberia, 

datele existente arată că procentul lor a fost de 32.62% din 

totalul deportaţilor (faţă de 7,27% evrei din totalul populaţiei). 4 

Poate că mai relevantă însă chiar decât aceste cifre este declaraţia 

mareşalului Antonescu, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 

16 noiembrie 1943: „Cândam venit acolo, ne am găsit în faţa unor 

reclamaţii fără sfârşit în care se arăta că peste 40 000 de ticăloşi din 

această provincie se făcuseră în timpul ocupaţiei ruseşti, mai ruşi 

4916 

Holocaust: Tinerii întreabă, Supravieţuitorii răspund 


decât ruşii, persecutând populaţia românească. Populaţia românească 

cerea pedepsirea lor. Am fost în faţa acestei probleme 

şi, dacă pedeapsa era capitală, mai cream încă 50 000 sau 100 000 

nenorociri. Şi atunci n-am vrut să-i pedepsesc şi am aplicat clemenţă, 

ca şi în cazul legionarilor. "' 

Iată cum arată în realitate mitul privind „evreii ca principali călăi 

ai regimului în anul roşu". 

Ce părere aveţi despre Holocaustul 

roşu? 

Părerea mea este că nu a existat nici un 

fel de Holocaust roşu. 

Au existat „crimele comunismului" sau 

„Gulagul comunist" dar, nu „Holocaust" - roşu 

sau comunist - pentru simplul motiv că, prin 

Holocaust (fără adjective) este cunoscută exterminarea 

evreilor, concepută şi aplicată de 

Germania nazistă şi aliaţii ei reprezentând o 

culme a „înfăptuirilor" la care a ajuns totalitarismul 

mişcărilor de extremă dreaptă. 

Era suficient să te fi născut din părinţi evrei sau să ai evrei în 

ascendenţă şi condamnarea la moarte îţi era semnată. 

Totalitarismul comunist se poate „lăuda" cu „înfăptuiri" asemănătoare 

dar nu identice, care au dus la moartea a milioane de 

oameni. 

Criteriile luate în consideraţie au fost însă diferite, aplicânduse 

„criterii de clasă" (exploatator, burghez, chiabur, etc.) criterii politice 

(contrarevoluţionar, duşman al poporului), totalitarismul 

comunist ajungând la performanţa de a exclude din „umanitate" pe 

cine a vrut, când a vrut şi cum a vrut, indiferent de etnie. Partidulstat 

s-a impus prin teroare. I-au căzut victime toţi cei ce erau consideraţi 

un „pericol" pentru construirea „noii orânduiri". închisorile şi 

lagărele de muncă s-au umplut iar torturile şi condiţiile groaznice 

de detenţie şi de muncă au făcut ca foarte mulţi să nu se mai întoarcă 

la familiile lor. Utopia comunistă instalată la putere, a devenit 

o utopie ucigaşă. 

Ca supravieţuitor al Holocaustului, ca unul care ştie ce înseamnă 

să fii condamnat de un stat totalitar, 

nutresc un deosebit respect faţă de memoria 

celor căzuţi victime nevinovate ale crimelor comunismului 

şi faţă de supravieţuitorii acestui 

coşmar. 

Există deosebiri între cele două mari 

omucideri al secolului XX? Bineînţeles că da. 

Dacă n-ar fi decât aceea că, cel puţin teoretic 

(dar şi în fapt), victima potenţială a comunismului 

putea să evite soarta tragică ce-i era rezervată, 

acceptând sau mimând acceptarea 

politicii partidului-stat, în timp ce pentru evrei, 

ca victime ale nazismului, o astfel de opţiune 

nu a existat. 

Dar nici una din aceste omucideri, din 

aceste crime împotriva umanităţii nu este în „competiţie" una cu 

cealaltă, nu o elimină pe cealaltă. Ele trebuie studiate pentru a cunoaşte 

la ce pot să ducă diferitele tipuri de totalitarism.- Iar denumirile 

lor nu pot fi decât specifice, aşa cum sunt şi evenimentele pe 

care le denumesc, terifiante, fiecare în felul său. 

Oare mareşalul Ion Antonescu, prin măsurile ordonate nu 

a contribuit la evitarea unui Holocaust pe teritoriul României? 

a. Referitor la „contribuţie": Mareşalul Antonescu nu a „contribuit", 

el a decis, a ordonat, iar ordinele sale erau aduse la îndeplinire. 

Odată ajuns la putere, el şi-a asumat funcţia de „Conducător 

al statului" (echivalentul cuvântului german Ftihrer) şi odată cu 

aceasta el şi-a arogat depline puteri. Cuvântul său era lege. 

b. Referitor la raportul dintre holocaust şi teritoriu: lagărele 

naziste de exterminare a evreilor în sistem industrial nu erau 

amplasate în Germania ci pe teritoriul polonez. Cu toate acestea, 

Holocaustul evreilor din Europa aduşi şi exterminaţi în aceste lagăre, 

este „holocaust german" pentru că a fost realizat sub autoritate 

germană. Tot aşa, exterminarea evreilor din teritoriile 

aflate sub autoritate românească, este „holocaust românesc", fie 

că e vorba de teritorii care au fost şi au rămas româneşti (Bucovina 

de Sud şi fostul judeţ Dorohoi), au fost şi nu mai sunt sub autoritate 

românească (Basarabia şi Bucovina de Nord) sau n-au fost româneşti 

dar, au fost sub administraţie românească în timpul războiului 

(Transnistria, teritoriu situat între Nistru şi Bug). 


_________________ 

2 Din raportul Regimentului 6 Vânători - 20 iulie 1941: 

3 Alex Mihai Stoenescu: „Armata, mareşalul şi evreii" - Editura RAO 

Intern. Publish. Co. Bucureşti, 1998 - pag 115 

4 Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, 

„Raport Final", Ed. Polirom, 2005, pag. 105 

5 Mihai Pelin: „Legendă şi adevăr", Editura Edart, Bucureşti 1994, 

pag. 123 


1. Sadoveanu şi Kabbala 

AESOTERICAE 

Radu Cernătescu 

O asemenea lectură ar mai 

arăta însă ceva, cum întregul prezent 

se plasează, într-un mod mai 

mult sau mai puţin conştient, sub 

pecetea de adevăr a unui adagiu 

masonic atribuit lordului de Ches- 


terfield (sec. XVIII) şi reluat de Sadoveanu 

în varii ocaziuni: „morţii 

Pe lângă moartea mucenicească şi identica regăsire de corpi poruncesc celor vii“. 

sancti localizată temporal în ultima lună a iernii, aderenţa calenda- 3. Dumbrava cabbaliştilor 

rului creştin la un scenariu misteric de tip osirian mai e vizibilă şi în Prin exemplaritatea apelului la 

faptul că, în aceeaşi noapte de 13 spre 14 Martie din zodia Peştilor ceea ce regia hermetică a mistere- 

(ultima zodie a iernii), paleocreştinismul serba Paştele, adică moarlor numeşte disimularea germinatea 

şi reînvierea sub haine creştine a unui deus renascitur. Mult mai tivă, actul uman îndrăzneţ şi 

târziu, în secolul al IV-lea, Biserca şi-a fixat definitiv Paştele în prima orgolios care încifrează, dar şi ex- 

duminică de după luna plină din 20 Martie. 

hibă prin simbolurile operative ale 

Conformându-se principiului mimetismului teofagic: „Dacă nu arhetipalităţii, identitatea cea mai interioară a fiinţei, Dumbrava mi- 

veţi mânca din trupul Meu şi nu veţi bea din sângele Meu, nu veţi nunată - aşa numita „poveste pentru copii“ - trebuie citată printre 

avea viaţă în voi“, în ajunul Paştelui, creştinii mănâncă numai peşte, acele, tot mai puţine, scrieri cu cheie ce propun şi provin din proxi- 

căci IHTYS, în gr. 'peşte', e apelativul gnostic al lui Isus, lexem formitatea Înţelepciunii eterne. E drept că polisemia ei se adresează 

mat din iniţialele cuvintelor greceşti Iisoús Hristňs Theoú Yiňs Sotír, unei vârste de început, dar e vorba aici nu de una biologică, ci gno- 

adică ‘Isus Hristos Mântuitorul Fiul lui Dumnezeu’. Această dezleseologică. Un început înţeles întru Cunoaştere, precum acea vârstă 

gare la peşte din postul Paştelui durează şi astăzi 24 de zile, adică a primei călătorii de iniţiere, simbolica excursie călăuzită de anceş- 

exact perioada cuprinsă între 9 februarie, ziua martiriului Sf. Nikifor, trii ce are ca scop regăsirea luminii mici, finalitatea ocultă a primei 

şi 13 Martie, preziua Paştelui vechi şi ziua aducerii moaştelor unui perioade iniţiatice mai numită în simbolismul Masonic şi copilăria 

alt Sf. Nikifor, sub numele căruia se ascunde, trebuie să o repetăm, masonului. Iată mai jos o încercare de dezocultare a câtorva sem- 

unul din apelativele osiriene (Nikiphoros, în gr. ‘purtător-denificaţii abisale din această falsă „poveste pentru copii“, poveste 

victorie’). Celebrate anual la Abydos, străvechile Mistere ale lui Osi- care surprinde şi fixează pe un palier intermediar ora de angoasă 

ris se desfăşurau pe parcursul a 13 + 1 zile, număr ce figura cele 13 şi de definitivă ruptură teurgică cu vârsta profană. Departe de a se 

bucăţi din trupul divinului Osiris dezmembrat de Seth şi regăsite de vrea a fi exhaustivă, această coborâre în abisul afabulaţiei va 

Isis, plus una, ultima, cea pe care lumea profană nu o va regăsi ni- orienta, sperăm, cititorul către un alt gen de lectură, spre acel spaciodată, 

dar pe care Masoneria, în orgoliul ei recuperator, se spune, ţiu nesfârşit şi plin de lumină al conotaţiilor sapienţiale, spaţiul pe 

a regăsit-o într-un mod simbolic şi ocult. Mesajul misteric al celor 14 care îl propune şi îl impune, dincolo de sensul ei literal, stilul vădit 

zile de avataruri a fost transferat de creştinismul primitiv primelor polisemic sadovenian. 

14 zile din an, un an ce începea pentru cei vechi la 1 Martie (când După o tradiţie considerată de cabbaliştii creştini a fi ajuns în 

începe şi anul masonic). Şi iată cum, dincolo de mutilarea datorată Occident prin Moise direct din Egipt, scrierile iniţiatice ascund patru 

amneziei creştine, calendarul actual, care nu diferă mult, o spune paliere semantice: sensul literal sau istoric (în ebr., Pashut), alego- 

Sadoveanu, de cel al lui homo anticus, încă mai perpetuează voaria simplă sau explicaţia morală (Remez), simbolismul superior (Delat 

lumina arhetipală a lui Osiris, „fiinţa cea etern iubitoare“ (Un-enrash) şi misterul (Sod), ultimul atins prin revelaţie. Această 

nepher). 

polisemică arhitectonică a textelor sacre ar proveni, spune memo- 

În romanul sadovenian aici în discuţie, aderenţa semantică la ria ocultă, direct dintr-o tradiţie misterică. Astfel, în funcţie de gradul 

subteranele misterice ale prenumelui Nechifor este dublată şi întă- de apropiere de Marele Mister, o clasică mystagogie se împărţea, 

rită de conotaţiile creştine ale numelui Lipan - lipan fiind, după cum după Theon din Smirna, în patru trepte iniţiatice, la care se adăuga, 

credem că se ştie, o varietate de peşte din apele noastre de munte. ca uzanţă sacră absolut necesară, o purificare prealabilă. Aceleaşi 

Însă funcţionalitatea prospectivă a semantemului lipan (deci, peşte) patru trepte spre Cunoaştere le regăsim şi pe calea cunoaşterii din 

este cu mult mai profundă, depăşind mitul cristic şi ajungând până apologetica creştinismului timpuriu: „După Moise, filosofia se îm- 

în preajma modelului osirian. Astfel, peştele (ihtys), forma figurativă parte în patru părţi: prima parte, partea istorică; a doua parte este 

cea mai apropiată de „tăcutul“ Logos hagios al gnosticilor, nu era al- cea numită în mod propriu partea legislativă - aceste părţi ţin de 

tceva decât cognomenul lui Attis/Adonis, substitutul greco-latin al morală -, a treia parte este partea liturgică, a patra parte este par- 

Zeului Tăcerii, cum mai era numit Osiris, cel sărbătorit ca Adonis tea teologică, partea care cuprinde cel mai înalt grad de iniţiere în 

Piscis în patria lui Adonis, în Cipru. În plus, în mitul solar al lui Ado- taine, despre care Platon spune că este contemplarea marilor taine, 

nis, acesta apare ca fiind ucis de un porc mistreţ, animal ce a figu- iar Aristotel o numeşte Metafizică“. 

rat în vechile zodiace precreştine (v. muncile lui Herakles) pe locul Pentru creştini, exemplul cel mai concludent al acestei qvadri- 

ocupat mai târziu de zodia Peştilor. Există chiar o teorie că această partite apropieri de Cunoaştere a fost şi rămâne Biblia, al cărei po- 

substituţie începuse deja să fie operantă în timpurile lui Homer, de lisemantism a fost revelat tot de Cabbală. Aşa de pildă, Sf. Ioan 

vreme ce Iliada o evocă aluziv în episodul în care regele Agamem- Casian prezenta această stratificare de sensuri a Sfintelor Scripturi 

non sacrifică primăvara un mistreţ prin aruncare în mare ca hrană în chiar termenii Kabbalei iudaice: sensul literal, apoi sensul alego- 

pentru peşti. 

ric (allegoría, etimologic: a spune altceva), sensul tropologic sau hi- 

La aceeaşi matrice misterică, în care rituri păgâne se contopónoia (ghicirea unui sens ascuns sub literă) şi sensul anagogic al 

pesc cu scenariul cristic, ne va conduce prin conotaţii şi vechiul pre- revelaţiei (anagogč, ridicare). 

nomen al lui Nechifor Lipan: Gheorghe. Interpretat de sadovenologi Iniţialele ebraice ale celor patru plane semantice, P.R.D.S., al- 

doar ca un epitet al „civilizatorului“ Osiris, patronul misterelor antice cătuiesc pentru kabbaliştii iudaizanţi unul din planele centrale ale 

şi, implicit, al Masoneriei, lexemul gr. gheórghios, ‘plugar’, se relevă iniţierii: cuvântul ebraic PaRDeS, grădină, livadă. Iată de ce iniţie- 

însă a fi şi unul din apelativele lui Isus, dubletul creştin al lui Osiris. rea, kabbalişti o mai numesc şi „intrarea într-o minunată grădină“, 

Căci, conform unui fragment din enciclica (Iac., 5,7) aparţinând Sf. în care arborele sephirotic al celor 10 Sephiroth (Pomul Cunoaşte- 

Iacob, fratele Domnului, reluat şi interpretat de apologeţi, „Isus a rii) este „arborele de lumină, plin de rod bogat în domeniul Cu- 

semănat ca un plugar [subl. aut.] cuvântul lui Dumnezeu [...], Zidinoaşterii“. În această grădină, esoterismul iudaic plasează 

torul tuturora“. 

nenumăraţi m'gadim, pomi oculţi, fiecare Sephira alcătuind la rân- 

Nume şi semn (nomen atque omen), iată principiul hermetodul ei un alt arbore sephirotic şi aşa mai departe, până la o adevăkabbalistic 

care adecvează onomastica sadoveniană la funcţionarată pădure umbroasă. O pădure al cărei parfum pur spiritual (în 

rea polisemică a unei scriituri ce caută constant în gestul cel mai ebr., reiah, e înrudit cu ruah, ‘suflet, spirit’), Mişna îl numeşte par- 

banal amprenta unei voinţe supraumane, acea componentă a dufumul înţelepciunii şi îl asociază literelor ebraice ca un dublet al „fublei 

identităţi, vizibilă şi invizibilă, a fiinţei. O relectură a operei samului scrierilor magice“ de care amintea Euripide în Hipolit, 954. 

doveniene din perspectiva acestei deschideri conotative înspre Ulterior, şi Cabbala creştină a uzitat în latină de un joc de cuvinte 

nivelul transcendent, plenar, al existenţei, pe care o oferă Fran- creat în jurul sintagmei parfum, sapor, bazându-se pe derivatul adcmasoneria, 

ar releva indubitabil faptul că, prin intermediul aceleiaşi 

oculte deschideri ontice, Sadoveanu a repus în acord prezentul projectival 

sapidus, ‘înţelept’. 

fan cu trecutul glorios al umanităţii. 



ESEU 

„Statutul“ de nemuritor zalmoxian al 

protagonistului mioritic 

Abordând Creştinismul Cosmic şi mitosofia valahă / dacoromână, 

mitologia şi folclorul religios («Zalmoxis», «Satana şi Bunul 

Dumnezeu: preistoria cosmogoniei populare româneşti», «Meşterul 

Manole şi Mănăstirea Argeşului», «Mioara năzdrăvană» etc.), în celebra 

lucrare «De la Zalmoxis la Genghis-Han» (Paris, 1970), Mircea 

Eliade atrage „indirect“ atenţia asupra faptului că, la Carpaţi / Dunăre, 

în întregul bazin al sacrului fluviu dacic, a existat nucleul unei civilizaţii 

arhetipale, civilizaţia pelasgo-thraco-dacă, sau Old European 

Civilization (M. Gimbutas – Universitatea din California, 1971 / cf. 

GCiv, 51 sqq.), întemeiată cu mult înaintea celorlalte civilizaţii euroafro-americano-asiatice. 

Marele comparatist al religiilor certifică în 

acest sens: «...cultul lui Zalmoxis, (...), ca şi miturile, simbolurile şi ritualurile 

care stau în baza folclorului religios al românilor, îşi au 

rădăcinile într-o lume de valori spirituale ce precede apariţia marilor 

civilizaţii ale Orientului Apropiat antic şi ale Mediteranei.» 

(EDZG, 17; s. n.). 

Balada «Mioriţa», sau «Pe-o Gură de Rai», dacă o denumim 

după versul secund al oralo-textului, are o răspândire în toată aria 

lingvistică a Daciei lui Burebista, sau a Dacoromâniei lui Regalian, 

arie coincizând cu spaţiul nostru de etnogeneză pelasgo-thraco-dacă, 

sau valahă, aflată sub pecetea de aur a primei religii monoteiste din 

istoria spiritualităţii universale, Zalmoxianismul. «Pe-o Gură de Rai» 

cunoaşte şi tiparele altor specii: colindul / colinda („corinda“), bocetul 

etc. Specia mioritică de colind(ă) este frecvent întâlnită în zona 

intracarpatică, adică în Transilvania (Ardeal, Crişana, Maramureş); 

foarte vechi, variantele-colind, aflate încă în circuit folcloric în Ţara 

Crişurilor (Crişana) Ieste-un munte cu oi multe, Sântu-şi trei 

păcurăraşi etc. , au conservat elementele de ceremonial / ritual eroicfunerar 

ce de-aproape şase milenii durează în spaţiul Daciei / Dacoromâniei, 

atestate arheologic din orizontul cultural / civilizatoriu al 

anului 3400 î. H. (cf. TIR, I, 222). 

Dar în majoritatea variantelor-colind ardeleneşti, s-au 

păstrat elemente ale scenariului misteric / iniţiatic specifice Zalmoxianismului, 

de trimitere a Solului / Mesagerului-Celest la 

Samasua / Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer), Dumnezeul Cogaionului. 

Este vorba, în primul rând, de aruncarea protagonistului 

mioritic, ce îşi relevă în cele peste 1600 de variante (de la 

«Pe-o Gură de Rai» / «Mioriţa») „statutul de nemuritor“ prin sublima 

jertfă a aruncării ritualice în trei suliţe / ţepi („ţăpuşte“): Ori 

să-l taie, ori să-l puşte, / Să-l arunce-n trei ţăpuşte, / Ori să-l puşte, 

ori să-l taie, / Să-l arunce-ntre fărtaie... 

Reamintim că aruncarea în trei suliţe / „ţăpi“, element fundamental 

al obţinerii nemuririi Zalmoxianismului în calitatea de 

Sol / Mesager-Celest, a fost descrisă şi de părintele istoriei, 

Herodot (484 425 î. H.): «Trimiterea Solului se face astfel: câţiva 

dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe / ţăpi, 

iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zalmoxis, 

îl leagănă de câteva ori şi, apoi, făcându-i vânt, îl aruncă 

în sus, peste vârfurile suliţelor / ţăpilor. Dacă, în cădere, omul 

moare străpuns, rămân încredinţaţi că Zeul le este binevoitor...» 

(Istorii, IV, 95 / HIst, I, 345). 

După multe secole de la trecerea pelasgo-thraco-dacilor / 

valahilor (dacoromânilor) la Creştinism, statutul de nemuritor al 

protagonistului şi ideea „sublimei jertfe“, ţinând de scenariul 

misteric / iniţiatic al Mesagerului Celest întru prosperitatea propriului 

neam, au intrat în „noaptea amintirii“. În Evul Mediu, s-a 

altoit în „trunchiul“ baladei „episodul“ / „motivul“ celor trei păstori, 

dintre care doi il ucid pe al treilea, cel mai bogat / „ortoman“, 

spre a-i lua turmele. La un examen atent al fondului baladei, acest 

episod al crimei cunoaşte „autoeliminarea“ structurală, ca 

„episod-intrus“, „neverosimil“ / „inautentic“, mai ales că, în finalul 

baladei, apare nunta cosmică, adică nuntirea protagonistului 

mioritic cu întregul univers, având ca naşi Soarele şi Luna 

(perechea sacră secundă din monoteismul tetradic al Zalmoxianismului). 

Este aici conservată învăţătura fundamentală a Zalmoxianismului: 

armonizarea părţii în sacrul întreg cosmic. 

Până la ora actuală, folcloriştii au cules peste 1600 de variante 

ale baladei (bocetului / colindei) Pe-o Gură de Rai / Mioriţa. Prima 

variantă a baladei a fost întregistrată în 1842, în zona cogaionică a 

Vrancei, la Soveja, de către Alecu Russo, unde fusese exilat de autorităţile 

vremurilor, pentru atitudinile lui revoluţionar-paşoptiste. În 

peregrinările prin satele din munţii Sovejei, a auzit şi a notat balada, 

oralo-text pe care l-a încredinţat spre publicare lui Vasile Alecsandri 

(pe când strângea colaborări / colaboratori pentru „foaia ştiinţifică şi literară“, 

Propăşirea – 9 ianuarie – 29 octombrie 1844, interzisă prompt 

de cenzură). Izbucnind revoluţiile burghezo-democratice din 1848, V. 

4918 

Alecsandri abia în 1850 încredinţează 

«Mioriţa» spre publicare 

unei gazete din Cernăuţi, Bucovina 

literară. Dar numai din anul 

1852, de când Vasile Alecsandri o 

încredinţează luminii tiparului, în 

volumul I de Poesii poporale. 

Balade (Cântece bătrâneşti) 

adunate şi îndreptate... (Iaşi, I / Ion Pachia Tatomirescu 

1852, II / 1853), se poate spune că 

«Mioriţa» intră în atenţia personalităţilor 

culturale marcante ale romantismului 

românesc şi european (Jules Michelet / Franţa). 

În 1964, cercetătorul Adrian Fochi a adunat, cercetat şi publicat 

930 de variante ale «Mioriţei» (câte erau cunoscute dintre anii 

1842 şi 1964) sub titlul: Mioriţa – tipologie, circulaţie, geneză, texte 

(cf. FMtcg). Analizate şi de Mircea Eliade, din toate, s-a relevat o interesantă 

structură (în episoadele): (a) un nucleu tematic, nelipsit din 

vreo variantă, testamentul ciobanului; (b) episodul mioarei năzdrăvane; 

(c) cadrul epic iniţial («adică temele: „locul dramei“, 

„ciobanii“, „hotărârea ciobanilor“, „cauzele omorului“» – EDZG, 241); 

(d) episodul maicii bătrâne, specific zonei extracarpatice (ori, mai 

exact spus, ariei în care s-a exercitat – până dincoace de orizontul 

„creştin“ al anului 313 d. H. – cultul Cavalerului Zalmoxian / Dunărean). 

Privită „motivic“, balada «Pe-o Gură de Rai» / «Mioriţa» îşi relevă 

în structură mai întâi (I) motivul transhumanţei: Pe-un picior de 

plai, / pe-o Gură de Rai ... Într-o atmosferă caldă, luminoasă, revelând 

un acord deplin între om şi natură, se proiectează transhumanţa, 

sau coborârea / urcarea periodică a turmelor, în funcţie de 

ciclicitatea anotimpurilor primăvară-vară / toamnă-iarnă, de la 

munte, la câmpie, la matca Dunării, şi invers. În „varianta-Alecsandri“ 

a «Mioriţei», în al doilea rând, se relevă (II) motivul complotului: 

ciobanul ungurean şi cu cel vrâncean se sfătuiesc să-l omoare pe cel 

moldovean ca să-i ia turmele, caii şi câinii «mai bărbaţi». După unele 

păreri, în spirit revoluţionar-paşoptist-unionist, V. Alecsandri a operat 

câteva „uşoare substituiri / modificări“ în textul baladei; păstorii-eroi 

devin de fapt doar cei trei ciobani simbolizând / trans-simbolizând 

cele trei mari provincii („principate“) valahice / dacoromâneşti 

nord-dunărene, Moldova, Muntenia şi Ardealul (Transilvania), 

atunci înrobite de Imperiul Otoman, de Imperiul Habsburgic şi de Imperiul 

Rus. În partea a doua a unui interesant studiu, «Poporul poet», 

George Coşbuc îşi îndreaptă obiectivul şi asupra baladei «Mioriţa», 

subliniind: (a) «ciobanii, mai ales cei cu păşune schimbătoare, sunt 

colecţii vii de cântece; cel mai mare merit îl au oierii din Ţara-Bârsei; 

aceştia colindă toate provinciile române; trec de-a lungul Ardealului şi 

se opresc în munţii Rodnei, în Nordul Ardealului, unii pe coastele ardeleneşti 

ale munţilor, alţii trec în plaiurile Maramurăşului, alţii se împrăştie 

pe coastele Bucovinei şi, în partea opusă, pe şiragurile de 

munţi ale Crişanei; la vale (...) s-aşează pe lângă Dunăre; ba unii se 

duc până prin Basarabia şi Macedonia; ei duc pretutindeni, şi de pretutindeni 

aduc poezia poporală» (CELP, 59); (b) «frumoasa epopee 

pastorală Mioriţa – din parte-mi susţiu aceasta şi cu alte dovezi – este 

o creaţiune a oierilor bârsani; ciobanul care e ucis are Oi mai multe / 

Şi cai învăţaţi / Şi câni mai bărbaţi precum numai oierul bârsan are, 

căci e cioban per excelentiam; duşmanii lui sunt: ungureanul – aşa 

numesc bârsanii pe ciobanii (români) din nordul Ardealului (dinspre 

Ungaria) – şi vrânceanul; ciobanul ucis – zice cântecul – e moldovean; 

în Vrancea au existat oieri vestiţi, dar în alte părţi ale Moldovei nu, deci 

nu-mi explic de ce un cioban e vrâncean şi altul moldovean – căci 

vrânceanul era singur oier şi totodată şi moldovean; dar eroii epopeii 

se schimbă după localităţi: în Moldova cântecul a luat pe un moldovean 

ca erou, şi desigur într-alte provincii române eroul va fi bănăţean...» 

(CELP, 60); (c) «ciobanii cei trei erau: Unul e bârsan / Unul 

ungurean / Altul e vrâncean; şi apoi, dacă ucisul n-ar fi fost bârsan, 

ci moldovean, de ce-ar fi zis el către mioriţă: Oiţă bârsană / De eşti 

năzdrăvană... etc.; aici a uitat moldoveanul să schimbe pe bârsan în 

moldovean...» (CELP, 61). În (III) motivul Mioarei Cuvântatoare, 

„Mioriţa laie“, „laie-bucalaie“ şi „bârsană“ (adică din Ţara Bârsei), îl informează 

pe baciul „moldovean“ despre urzirea complotului de către 

ceilalţi doi. În (IV) motivul testamentului, baciul moldovean / „ortoman“, 

care avea de fapt statutul de nemuritor, auzind cele puse la 

cale de către ceilalţi doi, reacţionează desigur ca atare („fără frică de 

moarte“). În eventualitatea că „prin reducere la absurd“ Samoş / 

Soarele-Moş (Diumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei) îl va găsi 

„cu păcate“ (ceea ce l-ar sorti „morţii comune“ / „obştescului sfârşit“) 


î

EMINESCU „SERVIT” ALTFEL 

DE TEATRUL ARARAT 

Anca Goja 

De 15 iunie, la 120 de ani de la moartea poetului naţional, Teatrul independent Ararat 

din Baia Mare l-a omagiat pe Mihai Eminescu printr-un spectacol de poezie special. 

Avanpremiera spectacolului „Pe mine mie... redă-mă" a avut loc la Biblioteca Judeţeană 

„Petre Dulfu", instituţie cu sprijinul căreia acesta a fost realizat. 

Scenariul, construit de actorul şi regizorul Claudiu Pintican, a fost realizat, nu întîmplător, 

pornind de la un fragment din piesa lui W. Shakespeare, „Cum vă place", unde, în 

monologul său, Jack Melancolicul atribuie fiecărei vârste a vieţii un rol: omul e, mai întâi, 

prunc, apoi şcolar, pe urmă îndrăgostit, soldat, judecător, filosof şi... prunc, din nou. 

Claudiu Pintican structurează întregul scenariu al spectacolului său în funcţie de 

aceste vârste, conferindu-i un fir logic; sunt înşirate, astfel, ca perlele într-un şirag, versuri 

despre copilărie, dragoste, femeie etc. În total, regăsim fragmente din aproximativ 40 de 

poezii eminesciene, unele extrem de cunoscute, altele prea puţin, printre care toate „Scrisorile", 

„Floare albastră", „Odă (în metru antic)", „Cugetările sărmanului Dionis", „Femeia, 

măr de ceartă", „Luceafărul", „Glossă", „Memento mori", „Cărţile" (aceasta din urmă fiind 

o altă sursă de inspiraţie pentru construirea întregului scenariu). 

Într-un spectacol-maraton, Claudiu Pintican 

demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că 

este un actor de clasă, ce reuşeşte să recite, 

fără bâlbe şi extrem de convingător, „kilograme" 

de versuri. Adevărata lansare la public 

a spectacolului va avea loc în toamnă, odată 

cu reînceperea şcolii; dacă elevii s-ar putea, 

într-o primă fază, să ofteze cu exasperare auzind 

că din nou trebuie să îngurgiteze poezie 

eminesciană, care le este predată, poate, nu 

tocmai inspirat în şcoală, cu siguranţă ei îşi vor 

schimba opinia în timpul vizionării spectacolului. 

Realizat cu minte de regizor, acesta reuşeşte 

să fie captivant de la început pînă la 

sfîrşit, fără a se constitui într-o înşiruire dezlînată 

de versuri culese la întîmplare din opera 

eminesciană. La reuşita lui contribuie, în egală 

măsură, muzica originală, semnată de Călin 

Ionce, şi prestaţia balerinei şi coregrafei Alina 

Szasz. 

deşi el se ştia „pur“, „destoinic“, „drept şi viteaz“, protagonistul mioritic 

„socratic“ îşi „gospodăreşte moartea“, desemnând-o testamentar pe 

Mioara Cuvântătoare să-l îngroape: Aicea pe aproape, / în strunga 

de oi / să fiu tot cu voi, / în dosul stânii, / să-mi aud câinii... / Aste 

să le spui / iar la cap să-mi pui / fluieraş de fag / mult zice cu 

drag; / fluieraş de os / mult zice duios; / fluieraş de soc / mult 

zice cu foc ! / Vântul când a bate, / prin ele-a răzbate / şi-oile s-or 

strânge, / pe mine m-or plânge / cu lacrimi de sânge... (V) Motivul 

alegoriei moarte-nuntă a conservat ideea fundamentală a Zalmoxianismului, 

armonizarea părţii în sacrul întreg cosmic. Motivul 

conţine sensuri filosofice profunde: nu dispărem în neant, ci ne contopim 

cu marele întreg al universului. Folcloriştii, necunoscând esenţa 

Zalmoxianismului, au interpretat „seninătatea“ protagonistului 

mioritic şi „alegoria moarte-nuntă“ drept „fatalism“ / „altruism“ specific 

valahilor / dacoromânilor, ceea ce este cu totul greşit. Protagonistul 

mioritic reacţionează ca un veritabil nemuritor, ca un Sol la 

Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei), 

calitate în care participă la o ordine cosmică, prin nuntirea 

sa, având ca naşi perechea sacră secundă din tetrada Zalmoxianismului, 

Soarele şi Luna: Iar tu de omor / să nu le spui lor; / să le 

spui curat / că m-am însurat / c-o mândră craiasă, / a Lumii Mireasă; 

/ că la nunta mea, / a căzut o stea, / soarele şi luna / mi-au 

ţinut cununa, / brazi şi păltinaşi, / i-am avut nuntaşi; / preoţi 

munţii mari, / paseri lăutari, / păsărele mii / şi stele făclii...! (VI) 

Motivul măicuţei bătrâne, după cum cred mulţi cercetători / folclorişti, 

are o pronunţată funcţie estetică, sensibilizând cititorul şi accentuând 

tragismul. Totul capătă semnificaţia unui protest împotriva „morţii premature, 

nedrepte“. Motivul se alcătuieşte subtil, sub forma celor două 

portrete: a) portretul măicuţei bătrâne: Maicuţă bătrână, / cu brâul 

de lână, / din ochi lăcrimând, / pe câmpi alergând, / pe toţi întrebând…; 

b) portretul protagonistului mioritic: Mândru ciobănel / 

EVENIMENT 

Vocea actorului Claudiu Pintican este completată de intervenţiile, pe bandă, ale cîntăreţei 

Casandra Hauşi şi ale actorilor Diana Podăreanu, Adriana Covaci, Dana Ilie Bărbosu şi 

Anton Tauf. În concluzie, „Pe mine mie... redă-mă" este o modalitate modernă, actuală şi captivantă 

de a-l cinsti pe Mihai Eminescu, altfel decît o facem (unii dintre noi) la şcoală. 

tras printr-un inel: / feţişoara lui / spuma laptelui; / mustăcioara 

lui / spicul grâului; / perişorul lui / pana corbului; / ochişorii lui 

/ mura câmpului…! Având statutul de nemuritor, de Mesager Celest 

/ Sol, protagonistul mioritic reprezenta – în faţa divinităţii supreme, a 

lui Samoş / Soarele-Moş, Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei – 

prin chipul său („iniţiatic“ / „misteric“): clasa pastorală «feţişoara lui 

/ spuma laptelui»; clasa agricultorilor «spicul grâului»; totodată, prin 

chipul său de Mesager Celest, protagonistul mioritic atrăgea atenţia divinităţii 

supreme să dea rod bogat şi câmpurilor «mura câmpului» 

pentru culegătorii luncilor / pajiştilor şi ai zăvoaielor / pădurilor. 

SIGLE: 

· CELP = George Coşbuc, Elementele literaturii poporale 

(antologie, prefaţă şi note de I. Filipciuc), Cluj-Napoca, Editura 

Dacia, 1986. 

· EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han 

(studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale 

– trad. Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu), Bucureşti, Editura 

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980. 

· FMtcg = Adrian Fochi, Mioriţa tipologie, circulaţie, 

geneză, texte (cu un studiu introductiv de Pavel Apostol), Bucureşti, 

Editura Academiei R. P. Române, 1964. 

· GCiv = Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură (traducere 

de Sorin Paliga; prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura 

Meridiane, 1989. 

· HIst, I, II = Herodot, Istorii, I, II (traducere de Adelina Piatkowski 

şi Felicia Vanţ-Ştef), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 196l (I), 

1964 (II). 

· TIR, I = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din 

paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul 

Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus, 

2001. 


ISTORIE 

Cum se falsifică istoria 

Care este realitatea istorică întemeiată pe examinarea – 

fără ură, fără părtinire – a evenimentelor şi mărturiilor? 

Constituirea statelor naţionale unitare este un proces istoric 

general european, ce cunoaşte desfăşurări importante în sec. 

XIX şi care nu se încheiase până în 1914 pentru popoarele polonez, 

ceh, slovac, iugoslav, român, leton, lituanian, finlandez. ( Ar fi de 

dorit ca şi A. Lazarev, campion al răstălmăcirilor şi interpretărilor 

strâmbe, să cunoască o atare evoluţie logică a istoriei Europei). 

În 1917 şi 1918, ce urmare a victoriei M.R.S.O., a crizei 

generale provocate de anii îndelungaţi de război, a radicalizării şi 

luptei maselor pentru dreptate şi libertate socială şi naţională, imperiile 

ţarist şi hasburgic se destramă. O idee forţă, formulată şi 

fundamentată de V.I. Lenin şi cuprinşi în actele de guvernământ ale 

Puterii Sovietice, a fost dreptul la autodeterminare al popoarelor, inclusiv 

constituirea de state naţionale. 

La Conferinţa a 7-a a P.M.S.D.R. (b) V.I. Lenin sublinia, la 

7 aprilie 1917: “Toate naţiunile care fac parte din Rusia trebuie să 

dobândească dreptul la despărţirea liberă şi la formarea unui stat de 

sine stătător… Numai recunoaşterea de către proletariat a dreptului 

naţiunilor la despărţire sigură solidaritatea deplină a muncitorilor 

diferitelor naţiuni şi constituie la o apropiere cu adevărat democratică 

a naţiunilor”. În acest sens, guvernul sovietic a adoptat documentul 

privind independenţa de stat a Finlandei, sau acela privind 

anularea tratatelor încheiate de guvernele ţariste referitoare la împărţirea 

Poloniei şi a recunoscut dreptul poporului polon la independenţă. 

Statul naţional unitar al României, desăvârşit la finele 

primului război mondial, se înscrie în acest amplu proces istoric 

de o incontestabilă legitate. El reprezintă stadiul final şi necesar 

al unei foarte lungi evoluţii clădite pe etnogeneza poporului 

român, pe continuitatea şi dezvoltarea sa în acelaşi cadru geografic 

– din Maramureş şi Munţii Apuseni până la Dunăre şi ţărmul Mării 

Negre -, pe unitatea de limbă, de civilizaţie materială şi de creaţie 

culturală, spre continuitatea vieţii politice, de stat cu independenţă 

organică a provinciilor locuite de români şi aceleaşi opţiuni majore 

în etapele decisive. Desfăşurările cunoscute ale istoriei au făcut ca, 

la începutul sec. XX, mai mult de jumătate din români să se afle 

sub stăpânirea imperiilor vecine. Printre naţiunea română, considerată 

în totalitatea ei, în aria ei tradiţională de existenţă, progresul 

major, material şi spiritual, rămânea indisolubil condiţionat de 

realizarea statului naţional unitar. 

Mărturii incontestabile atestă până la evidenţă că realizarea 

acestui deziderat istoric vital a fost rodul luptei maselor largi populare, 

a muncitorimii, ţărănimii, intelectualităţii, a cercurilor 

înaintate ale burgheziei, a principalelor clase şi pături ale societăţii, 

opera întregului popor, a întregii naţiuni. Formarea statului naţional 

unitar s-a realizat prin acţiunea şi lupta directă a întregului popor, 

prin manifestarea limpede şi liber exprimată a hotărârii sale de autodeterminare 

şi de unire într-un singur stat. Tratatele internaţionale 

4920 

Petre Moldoveanu 



nu au făcut decât să consemneze aceste rezultate care au sintetizat 

evoluţia de peste două milenii şi jumătate de istorie a poporului 

român şi a înaintaşilor săi daco-romani. 

Preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur 

(la începutul anului 1990) 

Printre Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, în ziua 

de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, 1226 de delegaţi ai tuturor claselor 

şi categoriilor sociale şi peste 100.000 de ţărani muncitori, orăşeni, 

veniţi din toate părţile acestor provincii, au hotărât, într-un 

entuziasm şi cu o emoţie pe care numai actele de excepţională însemnătate 

le pot determina în viaţa unei naţiuni, “unirea acelor români 

şi tuturor teritoriilor locuite de dânşii la România”. 

Deopotrivă, Hotărârea votată atunci privea cu egală îndreptăţire 

naţională şi confesională a naţionalităţilor conlocuitoare, 

vot obştesc, direct şi secret, reformă agrară radicală, dreptul muncitorimii 

ca în cele mai înaintate state industriale, eliminarea războiului 

ca mijloc de rezolvare a diferenţelor internaţionale. Iar punctul 

7 al Hotărârii are următorul cuprins: “Adunarea naţională cu smerenie 

se închină memoriei acelor bravi români care, în acest război, 

şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind 

pentru libertatea şi unitatea naţiunii române. 

Premisele şi etapele ce au dus la înfăptuirea unirii hotărâte 

în deplină libertate de însuşi poporul român din Transilvania, 

Banat, Crişana şi Maramureş cu fraţii lui munteni, moldoveni şi dobrogeni 

sunt analizate în detaliu şi cu o foarte amplă bază documentară 

de istoriografia românească din ultimele decenii. 

Dacă A. Lazarev ar fi dorit realmente să se informeze, ar 

fi putut consulta aceste lucrări. Ar fi aflat totodată că şi saşii şi şvabii 

din amintitele teritorii au aprobat, prin adunările de la Mediaş ( 8 

ianuarie 1919) şi Timişoara ( 19 august 1919) hotărârea de unire de 

la Alba Iulia. 

În loc de a se informa – aşa cum cere o regulă elementară 

a meseriei de istoric – A. Lazarev preferă să dea o interpretare a 

evenimentelor imaginată de el însuşi, pentru a se potrivi cu concluziile 

hotărâte tot de el aprioric. Şi cu atari interpretări (reproduse 

mai sus, pag 88-89) autorul amintit insultă o naţiune întreagă, care 

a crezut, a luptat şi a realizat cu mari jertfe unitatea sa. 

Aceeaşi manifestare de voinţă şi hotărâre pentru unirea 

cu România este exprimată şi de românii din nordul Moldovei, din 

teritoriul răpit de Imperiul Habsburgic la 1775 – şi numit de autorităţile 

vieneze Bucovina. Aici, la 27 octombrie 1918, reprezentanţii 

românilor se declară reuniţi în adunare constituantă, care la rândul 

ei instituie un Consiliu Naţional din 50 de membri. 

La 12 noiembrie 1918, Consiliul Naţional a numit guvernul 

Bucovinei, cu un preşedinte şi 14 secretari de stat, iar la 15 (28) noiembrie 

1918, Congresul general al Bucovinei, alcătuit din Consiliul 

Naţional al românilor şi reprezentanţii comunităţilor polone, germane 

şi al satelor rutene de peste Prut – a hotărât, în unanimitate, 

unirea acestui teritoriu, în vechile sale hotare – Ceremuş, Colacin 

şi Nistru – cu România. 

Pentru înfăptuirea acestei unităţi şi nu pentru acaparări de 

teritorii a participat România la primul război mondial. 

Desigur, muncitorimea din România a condamnat cu hotărâre 

războiul imperialist, declanşat în 1914. Dar, dimpotrivă, muncitorimea 

din România s-a pronunţat, fără echivoc, pentru unirea 

tuturor românilor. Au exprimat această necesitate fruntaşi ai clasei 

muncitoare de o deosebită autoritate – de exemplu Constantin Dobrogeanu-Gherea 

(în 1914) şi Mihail Gh. Bujor (1916). 

Pentru autodeterminare şi unire s-a pronunţat limpede 

Partidul Social-Democrat Român din Transilvania prin declaraţia sa 

din 27 noiembrie 1918 şi prin participarea sa la Consiliul Naţional 

Român, organul suprem al puterii în teritoriile locuite de români, în 

Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, în octombrie – decembrie 

1918. A. Lazarev ar fi trebuit să înţeleagă ce caracter a avut participarea 

României la primul război mondial. Cu puţină atenţie ar fi 

putut urmări analiza făcută de V.I.Lenin, care preciza următoarele: 

“Epoca imperialismului… nu exclude câtuşi de puţin războaiele 

naţionale, de pildă din partea statelor mici ( să zicem, anexate 

sau asuprite din punct de vedere naţional împotriva 

puterilor imperialiste, după cum nu exclude nici mişcările naţionale 

pe scară largă în răsăritul Europei”. 

Pentru ca astfel de războaie de eliberare naţională să fie 

încununate de succes se cere, continuă Lenin, fie o îmbinare a eforturilor 

unui foarte mare număr de locuitori ai statelor asuprite (…), ( 

de pildă, paralizarea intervenţiei puterilor imperialiste, provocată de 

sleirea lor, prin războiul dus fie o îmbinare deosebit de favorabilă 

a condiţiilor în cadrul situaţiei internaţionale (de pildă, paralizarea 

intervenţiei puterilor imperialiste, provocată de sleirea lor, prin 

războiul dus de ele, prin antagonismul dintre ele”). 


ÎNCERCĂRILE vor fi totdeauna 

în număr de TREI*; fie că 

sunt găzduirile la GHEONOAIA şi 

cele TREI FIICE ale sale, la 

SCORPIA CU TREI CAPETE, la, 

Virginia Bogdan finalmente TINEREŢE FĂRĂ BĂ- 

TRÎNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE 

MOARTE, săgeţile dintre care a 

TREIA reuşeşte să omoare iepurele care îi va aduce o irezistibilă dorinţă 

de a se întoarce LA SINE, să-şi revadă părinţii şi pămîntul său 

natal**, zilele pe care le petrece la gazdele sale (gheonoaia şi scorpia; 

şi poate la „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte” căci, 

din punct de vedere uman, o zi nu ar fi decît o clipă din „măsura divină”), 

tinerele care locuiesc în PALATUL TINEREŢII FĂRĂ BĂTRÎ- 

NEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE 

TREI, numărul PERFECT a cărui semnificaţie am explicat-o 

deja. 

DE TREI ori se regăseşte FĂT-FRUMOS ÎN CÎMPIE. 

Mai întîi, o VASTĂ CÎMPIE ai cărei proprietari erau Gheonoaia 

şi cele trei fiice ale sale. Făt-Frumos trebuie să învingă pe Gheonoaie, 

el îi taie un picior pe care i-l va pune la loc după găzduirea ospitalieră 

şi care se va vindeca imediat, prin minune. 

Apoi, o FRUMOASĂ CÎMPIE a cărei proprietară este o SCOR- 

PIE cu trei capete, sora Gheonoaiei. Amîndouă rele, neputînd trăi împreună, 

făcîndu-şi rău una alteia căci blestemate de părinţii lor pentru 

a nu-i fi ascultat. 

Acestea sunt deci păcatele pămînteşti, de care Făt-Frumos 

trebuie să se purifice. 

El învinge Scorpia, tăindu-i unul dintre capete pe care îl va 

pune de asemeni la locul său, miraculos, după ce primise ospitalitate 

dar refuzase orice altă ofertă, inclusiv căsătoria pămîntească 

despre care îi vorbeşte Gheonoaia, deşi fiicele sale sunt foarte frumoase, 

„ca nişte zîne” 

———————————————————- 

*”(...) cu o semnificaţie „trinitară”)...) care este totdeauna esenţialmente 

imaginea Principiului” a „Centrului Lumii” care este SFÎN- 

TUL PALAT” in: Simboluri ale ştiinţei sacre, René Guénon, 

Humanitas, 1997, Bucureşti, p.426 

** Această ciudată EN-VIE (DOR(IN)ŢĂ; DORUL român, fără 

egal şi fără...obiect! UN ALTUNDE şi un „ALTCEVA” pe care niciodată 

nu l-am putea cu adevărat preciza. IUBIREA DE CELĂLALT! Care 

ne locuieşte. Un ÎN-SINE de VIAŢĂ eternă? 

Şi în AL TREILEA RÎND, o CÎMPIE PRESĂRATĂ cu FLORI, 

lucru minunat, căci aici se află PALATUL TINEREŢII FĂRĂ BĂTRÎ- 

NEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE atît de frumos încît mai degrabă 

te-ai fi uitat la soare decît la PALATUL STRĂLUCITOR. 

Basmul trece destul de repede peste cele două prime încercări. 

În ceea ce priveşte această pădure înconjurînd Palatul „Tinereţii 

fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte”, ea pare extrem de periculoasă, 

pînă într-atît încît chiar şi Calul înaripat se teme: 

„Trecurăm cum trecurăm pînă aci, stăpîne; mai avem un hop: 

avem să dăm peste o primejdie mare; şi, dacă m-o ajuta Dumnezeu 

să scăpăm şi de dînsa, apoi suntem voinici, Mai-nainte de aci este 

palatul unde locuieşte „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte”. 

Această casă este înconjurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau 

toate fiarele cele mai sălbatice din lumeŞ ziua şi noaptea păzesc cu 

neadormire şi sunt multe foarte; cu dînsele nu este chip de a te bate; 

şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dacom 

putea, să sărim pe dasupra”* 

ESEU 

ADEVĂR ŞI / AL DISCURS(ULUI) 

Deci, ei „urcară în înălţimea cerului” şi „abia atinseră cu picio- 

STUDIU asupra Căutării Sfîntului Graal şi 

basmul Tinereţe fără 

bătrîneţe şi viaţă fără de moarte 

(urmare din nr. anterior) 

rul „COROANA unui ARBORE” că pădurea întreagă începu să se 

agite”. 

Nu este acesta URECHEA ACULUI? Spaţiul „imposibil de traversat 

pentru un bogat şi mai accesibil unei cămile”? (Sfintele Evanghelii, 

Luca, 18-25). 

Spaţiul aerian, „EXIGU”, EXILIS, Subtilul, Volatilul pe care îl FI- 

XEAZĂ traversîndu-l ca SĂGEATA, în zbor rapid? Pentru că numai 

zburînd poţi scăpa de quadratura cercului. Mereu MAI SUS! 

„Lapsit exilis”- această piatră, datorită înseşi originii sale, se află 

„în exil”, pe parcursul şederii sale terestre3, de unde, conform diferitelor 

tradiţii, care pomenesc despre ea sau despre echivalenţii săi, 

trebuie, de altfel, să urce „din nou în cele din urmă la ceruri”** 

Poarta strîmtă, 

„acoperirea exterioară a punctului sublim în care Osia Lumii interceptează 

planul nostru de existenţă. Acolo stă Păzitorul Pragului 

care sfîşie pe cel ce nu ştie să răspundă la întrebarea:” Cine eşti?”*** 

oferă explicaţia trecerii în „ viaţa de dincolo” către „ultima moarte” şi 

„naşterea” cea „de-a treia, către „eternitate”: „Cît despre „a şaptea 

spiţă”, care trece prin soare, dar în alt sens decît acela indicat în sus, 

pentru a conduce către lumile superioare (considerate ca domenii ale 

eternităţii), ea corespunde centrului propriu-zis şi, în consecinţă, nu 

poate fi ilustrat decît de încrucişarea braţelor crucii cu trei dimensiuni****; 

prelungirea sa dincolo de soare nu este reprezentativă, şi 

aceasta corespunde exact caracterului „incomunicabil” şi „inexprimabil” 

al realităţii pe care ea o simbolizează. 

——————— 

*”Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte” in: Prîslea cel 

voinic şi merele de aur, Petre Ispirescu, E.P.L., 1962, Bucureşti, p. 8 

(s.n.) 

**Simboluri ale ştiinţei sacre, René Guénon, Humanitas, 1997, 

Bucureşti, p. 283 (s.n.) 

***Al patrulea hagialîc, Vasile Lovinescu, C.R., Bucureşti, p. 108 

**** Să nu uităm: cavalerii şi tînăra-care-nu-minţise-niciodată se 

regăsesc, la un moment dat, la o răspîntie. CERBUL este acela care 

îi va conduce către MĂNĂSTIRE (CĂUTAREA SFÎNTULUI GRAAL) 

Din punctul nostru de vedere, şi al celui care s-ar plasa pe „circumferinţa” 

universului, această rază sfîrşeşte chiar în soare, şi, se 

identifică într-un oarecare fel cu el*, dat fiind calitatea sa de centru, 

căci „nimeni nu poate privi prin discul solar cu ajutorul unui mijloc fizic 

sau psihic şi această trecere „dincolo de soare” (care este „ultima 

moarte” şi trecerea către veritabila „eternitate”) nu este posibilă decît 

în ordin pur spiritual”** 

Or, CALUL, cu ajutorul căruia FĂT-FRUMOS trece pe deasupra 

pădurii unde foşgăie animalele cele mai sălbatice şi invincibile, 

este un element al arhitecturii eclesiastice asimilat INTELIGENŢEI 

„Calul este (...) aspectul puterii divinităţii”*** 

Accesul lui Făt-Frumos la acst SPAŢIU CENTRU este exact 

„INIŢIEREA”, „trecerea dincolo de Soare” 

Foarte frumoasele femei ocupate să hrănească animalele pădurii 

care înconjoară (ca la Scorpie) PALATUL sunt uimite să vadă o 

FIINŢĂ UMANĂ SOSIND ACOLO**** 

Făt-Frumos este primit acolo cu toată onoarea, se simte foarte 

bine acolo, acceptă CĂSĂTORIA cu fata cea mică- uniune cu o fiinţă 

cerească: nunţi de altunde, jurămînt de FIDELITATE!- se bucură de 

toate drepturile dar trebuie să respecte o SINGURĂ INTERDICŢIE! 

Să nu intre în VALEA PLÎNGERII. 



REMEMBER 

24 aprilie 2009 – Un an de la asasinarea lui Cezar Ivănescu 

„! Îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,/moartea mea se-nalţă scară pîn’ la 

cer,/îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,/şi pogoară-mi îngerul care ţi-l cer !// 

îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,/şi pogoară-mi îngerul care ţi-l cer,/îndură-te, 

Doamne, îndură-te, Doamne,/ruga mea se-nalţă scară pîn’ la cer !“ 


Se întâmpla uneori ca, după cenaclu, să mergem la el acasă, 

adesea însoţiţi şi de alţi ciraci, toţi flămânzi ca nişte lupi tineri, iar 

Mary, ascultând fără să clipească de dorinţa lui de a-i hrăni pe invadatori, 

reuşea, cu marea ei pricepere, minunea christică să sature 

gloata cu cele două ouă pe care le avea în casă, plus câţiva cartofi 

bine rumeniţi. Cezar Ivănescu obişnuia să spună pe atunci că este cel 

mai sărac poet roman şi era foarte aproape de adevăr. 

Lucra în vremea aceea la revista Luceafărul cu jumătate de 

normă, publica greu, doar cărţi mutilate de cenzura veşnic vigilentă, 

era marginalizat, şi social şi ca autor, pe când alţii, dispuşi să facă 

jocul întunecat al stăpânilor comunişti, erau răsplătiţi cu laurii gloriei 

literare şi culegeau consistente beneficii materiale. 

Nu numai că n-a făcut niciodată cel mai mic compromis, că nu 

s-a aliat cu puterea, că nu i-a închinat encomioane (lucru vizibil, de 

altfel, în opera lui imaculată), ci s-a manifestat întotdeauna ca un revoltat, 

ca un critic virulent al dictaturii şi al josnicilor ei servitori, literaţi 

sau nu. În 1986, când lipsurile, dar mai ales teroarea ne copleşeau 

pe toţi, el a continuat să fie acelaşi insurgent, care striga în gura mare 

adevăruri inconceptibil de rostit pentru noi ceilalţi. În legătură cu asta, 

îmi aduc aminte cu acuitate de spaima pe care am încercat-o atunci 

când Cezar Ivănescu, îmbrăcat bizar într-o bluză cu o croială medievală 

şi cu mătănii la gât, a coborât din maşina în care ne aflam, în 

drum spre nu mai ştiu unde, oprită, ca toate 

celelalte, de trecerea unei coloane oficiale 

şi, agitându-şi ameninţător bastonul spre 

păzitorii ordinii, a început să profereze blesteme 

la adresa regimului. Scenariu recurent, 

desfăşurat aproape identic de câteva ori în 

acel an, încât e un miracol cum de n-am fost 

cu toţii săltaţi şi supuşi metodelor de reeducare 

comunistă. Cu puţin timp înainte, în 

mai, declarase greva foamei în semn de 

protest faţă de hotărârea oficilităţilor de a interzice 

funcţionarea cenaclului Numele Poetului 

pe care-l conducea la Luceafărul. 

Gestul i-a îngrozit pe toţi cei adunaţi până 

atunci în jurul lui, discipoli, prieteni, admiratori, 

cunoscuţi – armate, legiuni, cohorte – 

care s-au făcut nevăzuţi ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Unii, slabi 

de înger dar ruşinaţi de fuga lor, mă rugau totuşi să-i transmit lui Maître, 

cum îi spuneam noi, ciracii, justificările acestui abandon: aveau 

copii sau slujbe importante. 

Nu numai că nu a reproşat nimănui lipsa de curaj, dar, conştient 

de amploarea pericolului la care ne expunea, m-a avertizat plin 

de îngrijorare: „Gabriela, spune-i lui Gelu că e primejdie mare şi poate 

că ar fi mai bine pentru voi să nu mai veniţi.” A fost singura dată când 

nu i-am dat ascultate; în exaltarea (şi inconştienţa) mea de atunci, 

arestul în beciurile securităţii mi se părea o plată mică în comparaţie 

cu privilegiul de a-i sta aproape. 

L-am vegheat, în săptămâna aceea, pe rând, Mary, Gelu şi eu, 

livizi de spaimă, nu din cauza posibilelor represalii de ordin politic, ci 

pentru că sănătatea lui se înrăutăţea cu fiecare oră. După doar două 

zile, epuizat de refuzul de a se hrăni, dar şi de o intensă combustie 

interioară, a căzut într-un somn letargic, nesănătos şi chinuit, însoţit 

de gemete şi mici convulsii ale trupului emaciat până la epură. Avea 

doar 49 de kilograme când, după şapte zile de înfometare, am fost 

nevoiţi să-l internăm, în stare foarte gravă, la Spitalul de Urgenţă. O 

secvenţă peremptorie pentru uriaşa revoltă care mocnea în el s-a petrecut 

în cabinetul medical atunci când, conform rutinei profesionale, 

doctorul l-a întrebat: „Ce vă supără?” Abia ţinându-se pe picioare, febril 

şi aproape străveziu din cauza abstinenţei îndelungate, Cezar 

Ivănescu a strigat spre el mânios, cu o forţă de care nu-l credeai în 

stare: „Cum ce mă supără? Dumneata pe ce lume trăieşti? TOTUL 

mă supără!” 

Ca un leit motiv sau ca o temă cu variaţiuni, scenariul acesta al 

protestului s-a repetat în câteva rânduri în viaţa lui, culminând cu 

greva foamei din februarie 2008, cu prilejul linşajului mediatic de- 

clanşat împotriva sa de cei care îi erau, de decenii, cei mai înverşunaţi 

adversari. Prin felul lui direct de a divulga adevăruri incomode 

Cezar Ivănescu îşi făcuse cohorte de duşmani; după aşa-zisa revoluţie 

aceştia şi-au sporit forţele şi s-au organizat într-o reţea subterană 

funcţionând după principii mafiote, astfel încât luptătorul solitar care 

a fost Cezar Ivănescu n-a mai avut scăpare. Şi-a dat seama atunci 

că este posibil să se treacă la asasinarea sa. 

Există documente relevante, scrise şi audio, datând din februarie 

2008, în care afirmă clar acest lucru, desemnând chiar şi persoanele 

care să-i apere numele şi opera în caz de „moarte subită”. Îi 

era teamă mai ales să nu i se însceneze un „accident” de maşină, 

aşa că, o vreme, n-a mai îndrăznit să circule cu taxiul. Nu s-a gândit 

însa că, după doar două luni, îşi va întâlni călăul; care a purtat, cu 

această solemnă ocazie, mănuşi albe de chirurg şi a lucrat adânc cu 

bisturiul (deşi alta fusese înţelegerea cu pacientul: fără sânge, fără 

arme albe). În condiţiile în care numai în lumea a treia se mai foloseşte 

cuţitul pentru asemenea intervenţii. Fără analize, fără investigaţii 

medicale preliminare. La ce ar fi folosit? Oare condamnaţilor la 

moarte li se fac analizele? 

Nu insinuez nimic, îmi asum doar calitatea de martor, care a 

fost de faţă când doctorul legist i-a spus Clarei Aruştei că „există suspiciuni 

majore de natură juridică” legate de această moarte; în acest 

timp, adjunctul său a intrat şi a ieşit de câteva ori din camera mortuară, 

exclamând alertat către medicul şef: „Veniţi să vedeţi, sunt 

nişte semne ciudate pe corpul asta!“ 

Aşa-zisul malpraxis de la clinica Palade 

continuase cu o serie lungă de „erori” 

medicale la Spitalul Judeţean de Urgenţă 

din Bacău, unde Cezar Ivănescu fusese 

transportat în stare critică; un şir de greşeli 

parcă atent coordonate, însoţite de o permanentă 

atitudine de dezinformare a familiei; 

or, atunci când suspiciunile se 

acumulează ameţitor şi se înseriază coerent, 

depăşind valorile calculului probabilistic, 

ele tind să devină certitudini… 

După moartea sa, campania de denigrare a 

continuat la fel de furibund: o mare parte a 

presei scrise, dar şi televiziunea naţională, 

au reluat formula privind "decizia CNSAS", căutând parcă s-o fixeze 

bine în mintea publicului neştiutor. La numai câteva ore după deces, 

în vinerea neagră, o mână de prieteni ne adunaserăm la morga Spitalului 

de Urgenţă Floreasca, întrebându-ne cum să-l scoatem deacolo 

şi unde să-l ducem, consternaţi de refuzul liderilor USR de a-i 

primi trupul, pentru un ultim omagiu, în incinta Muzeului Naţional al Literaturii 

Române sau la sediul USR din Calea Victoriei, potrivit unei 

vechi cutume. În acest timp, pe Mediafax câţiva scriitori şi critici literari 

îşi exprimau regretele ipocrite, strecurând, printre falsele păreri de 

rău, fraze despre „gustul amar” pe care l-a lăsat tuturor vestea „colaborării 

poetului cu fosta securitate”. 

Enunţurile infamante se continuau cu alte calificative pe măsură: 

Cezar Ivănescu, declara unul dintre ei de la înălţimea statutului 

său de persoană publică şi de manipulator de opinie, ar fi fost o 

persoană „prea puţin plăcută” şi „incomodă”. Nu se specifica însă din 

ce motiv şi pentru cine era incomod. Deşi acelaşi individ recunoscuse 

iniţial că nu a avut „nici un fel de relaţie cu poetul”, el îşi continua 

discursul cu această frază aiuritoare: "Nu era un om deosebit de 

plăcut. Am avut informaţii indirecte în ceea ce îl priveşte". Aşadar, 

acuzaţii „după ureche”, sau, ceea ce este mai probabil, replici subalterne 

repetate mecanic după indicaţiile trasate de personaje „suspuse”. 

Climaxul acestor şarje de calomnii a fost marcat de afirmaţiile 

dlui Adrian Iorgulescu, pe atunci Ministrul Culturii şi Cultelor, care, 

fără să se informeze, aşa cum l-ar fi obligat statutul său de înalt funcţionar 

al statului, a repetat şi difuzat minciuna despre colaborarea 

poetului cu fosta securitate, oferindu-i astfel valoare oficială! 



4924 

ELEONORA 

STAMATE 

Autoportret 

Am iubit ochiul nisipului 

răvăşit, 

cu miros de migdale, 

privire peste fereastra 

din coapsa ta, 

am iubit paşii topiţi în beţia ninsorii, 

pierdută printre arborii fără număr. 

Am iubit clipele nelămurite 

din neobositul anotimp 

măcinat de naşterea cuvinelor 

pe înserat. 

Am iubit apele sprintene 

ce se revarsă în dimineţile venelor 

mele. 

Am iubit iedera 

ce năştea ochii păsărilor din amintirile 

cu poveşti norvegiene, 

am iubit nopţile săpate in tălpile zmeilor 

ucişi în cuvinte, 

am iubit ploaia, fulgerul, 

mistuitor ecou în cetăţi 

am iubit văpaia de stele, pajura 

am iubit iarba, fecioarele 

cum se jucau de-a v-aţi ascunselea 

cu asfinţitul, 

am iubit razele 

muşcând din pântecele norilor, 

florile sugrumate de soare. 

Am iubit cărările neumblate, 

sânii zorilor cum fugeau năuce de singurătate. 

Am iubit felinarele lăcrimând noaptea, 

când păsările cu aripi de toamnă intrau 

în viaţa mea, 

am iubit agatele, oglinzile, stelele, 

cuvintele atinse de fluturi, cuvinele... 

Am iubit? Am iubi, am iubit... 

Dar... ce n-am iubit, ce n-am iubit, 

ce n-am...? 

Printre lacrimi... 

Plouă cu lacrimi 

peste marea limbii române, 

Eminescu l-aşteaptă pe-o bancă 

pe Grigore Vieru... 

Plâng amândoi sub marama cernită 

a limbii române... 

În legământul limbii de soră, 

El, Eminescu l-aşteaptă 

pe Grigore Vieru 

într-o clipă încărcată 

de roua divină. 

Iar Grigote l-ascultă, l-ascultă, 

lăsându-ne nouă 

ochii în lacrimi 

de rouă polară... 

Ei, Grigore Vieru şi Mihai Eminescu 

pe-o bancă-mpreună... 

POEZIA 

GEANINA 

ŞTEFANESCU 

Joc de cuvinte 

Cade iarna peste tâmpla mea 

Cu iarba cerului uimit 

Mă arde rar câte o stea 

Mă roade vântul ipocrit. 

Şi iarba cerului uimit 

S-a aşternut pe geana mea 


Mă roade vântul ipocrit. 


Mi-e pasul mic şi chinuit 

Mă roade vântul ipocrit 

Cerne rugina albă de nea. 

Mă roade vântul ipocrit 

Ceasul speranţei s-a oprit 

Mi-e sufletul copac uscat 

Cuvintele mi s-au culcat. 

S-a aşternut pe geana mea 

Cernută, albă rugina de nea; 

Mi-e pasul mic şi chinuit 

Ceasul speranţei s-a oprit. 

Mi-e sufletul copac uscat 


Cuvintele mi s-au culcat 

Şi cade iarna peste tâmpla mea. 

Schimbarea 

Ieri m-am uitat în calendar 

Să simt cum arde clipa, 

Cum ceasul fâlfâie hoinar 

Iar ziua-şi mistuie aripa. 

Şi nu demult, privind, plângeam 

Că-mi trece timpul peste frunte, 

Nu-l auzeam şi nu-l vedeam 

Cum picură nisip sub tâmple. 

Curgea oraşul leneş pe sub tălpi; 

Nu îi simţeam vreo stradă-n palme, 

Mă afundam prin bălţi şi gropi 

Fără să ştiu de au vreun nume. 

Iar cerul n-avea lună, stele, 

N-avea nici soare să-l răsfeţe, 

Era şi-atât. Ca o genune, 

Ca o fereastră stănd să-ngheţe. 

Curgea prin vene sânge fad, 

Sub pleoapa lacrima gemea 

Şi mirosea miros de brad 

Dintr-un sicriu ce m-aştept[. 

Dar într-o zi mi-am ridicat privirea 

Să văd de mai există zare. 

Atunci s-a-nfipt în ochi iubirea 

Şi-am plâns şi nu i-am dat crezare. 

Trecut-au clipe-n lungi suspine, 

Trecut-au ceasuri albe, ucigaşe, 

Şi zile grele, nopţi meschine... 

Dar toate-s în trecut ramase. 

Acum mă mângaie lumina, 

In iris mi-a crescut o floare 

Peste pământ şi cer eu sunt stăpâna; 

Le dau miros, auz, culoare. 

Oraşul fără nume azi mă stie 

Şi îi cunosc fiece fir de iarbă, 

În orice groapă se naşte-o poezie 

Câte-o poveste are fiecare stradă. 

Se scaldă fericirea în artere 

În lacrima ţmi cântă bucuria, 

Trec peste răni ca o părere 

Şi zic tristeţii:"Adio! Aleluia!" 

Căci azi mă uit în calendar 

Să văd de mai există timp 

Şi pentru gândul meu de jar 

Mocnind în al iubirii anotimp. 

Privind, pot spune fără de tăgadă 

Cum straluceşte dragostea în libertate, 

Iar timpul nu mai doar o grămadă 

De ore, zile. Este o eternitate. 


NICOLAE PAUL 

MIHAIL 

CRISTALE (II) 

17. La chanson de Solveig 

In Nordul departat ninge 

Ca sub un clopot de sticlă… 

Ninsoare de Grieg. 

18. Inerţie 

La un semn, saxofoniştii tăcură. 

Furate de ritm, baletistele albe 

Mai făcură câţiva paşi în gol. 

19. Bacoviană 

În casa asta ai locuit cândva, 

Poate într-o după-amiază a secolului 

trecut. 

La geamul tău, cu o monedă voi suna. 

20. Ubicuitate 

Chiar dacă îţi sparg toate oglinzile, 

Rămâi întreagă 

În fiecare dintre cioburi. 

--- 2 --- 

21. Basm 

La marginea mării, 

Fecioarele îmi aruncă năframe. 

Între noi creşte o pădure de alge. 

22. Zădărnicie 

La fereastra ta e lumină. 

Perdelele fâlfâie. 

Încăperea e goală !... 

23. Tristeţe esenţială 

Abia acum înţeleg 

De ce erai tristă când m-ai întâlnit: 

Nu mă cunoscuseşi ! 

24. Mirare 

Din clipa în care te-am cunoscut 

Am continuat să mor 

Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

--- 3 --- 

25. Soarta poemului 

Furată de vânt 

Fila scrisă se-ntoarce în stradă… 

Ce decădere ! 

26. Reîntoarcere 

Seară de iulie… 

Aripi albastre de fluturi 

Se-ntorc în cuvinte… 

27. Frison 

Pe suprafaţa lacului 

Vântul sperie în fugă 

Mici şopârle de sticlă. 

28.Cina cea de taină 

La ultima cină 

S-au adunat cei mai buni prieteni… 

Trădaţi şi trădători, împreună.

NOII PRECUPEŢI 

Adrian Gavrilescu 


Cadrele didactice din universităţi semnează pre ponderent 

în publicaţiile profesionale şi aproape deloc în revistele « populare 

», al căror limbaj le este accesibil unor categorii largi ale populaţiei. 

Retragerea grupului de poli-tical scientists din marile dezbateri dăunează 

valorii globale a «discursului public », lăsat la îndemîna jurnaliştilor. 

In România, universitarii de ştiinţă politică, indiferent de expertiza 

lor, au făcut de mult pasul către mediatizare, adaptîndu-şi 

discursul. Cauzele, acestei mişcări sînt evidente: tentaţia unui profit 

major şi rapid, imposibil de ob ţinut într-o universitate românească; 

incapacitatea de a ela bora lucrări serioase pe piaţa ştiinţei politice, 

care să concureze cu produsele occidentale ; refugiul flatant în spaţiul 

media-tic. Universitarii, la rîndul lor, nu pot stabili cota analizelor 

politice, fiind concuraţi de un segment de « analişti» al căror 

instrumentar este mult mai primitiv şi, în consecinţă, mult mai căutat 

de public. 

Cei ce-şi doresc să devină patroni de editură sau măcar directori 

de colecţii trebuie să folosească alte ingrediente pentru a obţine 

succes. Mai întîi, un patron se cuvine să dis pună de fondurile 

necesare înfiinţării unei edituri, oricît de modestă. Urmează tipărirea 

de titluri în acord cu bugetul sau cu ambiţiile. Senzaţia audienţei o 

dă prezenţa în media, în librării, la manifestări ale asociaţiilor sau 

ale breslei întregi, alături de jucătorii majori de pe piaţa editorială. 

Contează apoi premiile acordate în cadrul organizaţiilor şi asociaţi - 

ilor, prilej de a deţine prim-planul măcar un timp, chiar dacă acest 

tip de recompensă nu înseamnă creşterea numărului de cărţi vîndute. 

Dacă afacerea nu merge nici măcar la un nivel minimal, iar datoriile 

către stat se acumulează într-un ritm periculos, atrăgînd 

blocarea conturilor de către Fisc, benefice sînt lansările de volume 

noi şi alte diverse eveni mente care să devieze atenţia de la problemele 

financiare şi/sau de imagine. Cifrele mari la raportarea tirajelor 

sau vînzărilor indică puterea investiţiilor, valoarea strategiilor 

editoriale şi abilităţile condacerii editurii. 

A conduce o editură înseamnă şi a cultiva relaţii privi legiate 

cu autorii, a-i face să publice mai degrabă la tine decît la alte edituri, 

a cîştiga bunăvoinţa criticilor literari, a-i determina să scrie cronici 

favorabile şi să evite publici tatea la produsele altor case 

editoriale. Cînd constrîngerile materiale sînt prea severe pentru a 

dezvolta portofoliul edi torial, recomandabile sînt acordurile încheiate 

cu cei care doresc să-şi tipărească lucrările cu orice preţ, inclusiv cu 

acela al achitării costurilor de editare, deşi formula «în regia autorului» 

nu mai apare în primele pagini ale cărţilor. O categorie interesată 

cu predilecţie de acest procedeu este cea a universitarilor 

preocupaţi să-şi extindă numărul publica ţiilor, chiar dacă lucrul presupune 

curtarea editurii şi plata serviciilor aferente din fonduri proprii. 

Statutul de director de colecţie reclamă deocamdată pu ţine 

noţiuni de management, dar multe relaţii interumane. Director de 

colecţie poate fi, de pildă, un critic literar căruia i se oferă o asemenea 

sinecură pentru a-1 ataşa intereselor editurii. Cînd criticul 

este un prieten, evoluţia acestuia în sprijinul editurii este cu atît mai 

predictibilă. Dacă e vorba de un tînăr cronicar aflat în căutarea debutului 

editorial, a popularităţii sau a banilor, manipularea sa e foarte 

la înde-mînă. Din această poziţie, directorul de colecţie îşi poate 

ajuta amicii sau colegii să publice şi să se bucure de repu taţie. Sau 

se poate ajuta pe sine creîndu-şi un grup de autori preferaţi din partea 

cărora aşteaptă să obţină avantaje simi lare. Căci multiplicarea 

serviciilor făcute altora semnifică în paralel acumularea datoriilor 

celorlalţi faţă de tine. Rezul tatul este o reţea de complicităţi de cele 

mai multe ori ne cunoscute publicului, susţinător financiar şi simbolic 

al unui segment de autori pe care-i favorizează calitatea de coor 

donatori de colecţie. 

Moderatorii de talk-show trebuie să provină din catego ria jurnaliştilor. 

In presă obţin aceştia experienţa limbajului frust, a gesticulaţiei 

intense, a decontextualizării evenimen telor comentate şi a 

tratării simpliste a fenomenelor politice. Intelectualul public de platou 

TV devine indispensabil atunci 

cînd publicul apreciază stilul în care îşi abordează invitaţii, 

jucînd cartea opoziţiei la o lume politică în care abundă fenomenele 

de corupţie sau incompetenţa. Alăturîndu-se maselor, realizatorul 

TV îşi utilizează grupul de parteneri de discuţie pentru a-şi construi 

şi menţine imaginea de parti zan al cauzelor celor mulţi. Elementele 

biografice care atestă provenienţa sa din rîndurile majorităţii sau, 

mai simplu, segmentele de limbaj ce-i sînt familiare acesteia pot fi 

ATITUDINI 

com ponente eficiente ale reuşitei în carieră, deşi vestimentaţia sau 

accesoriile (stilouri, rame de ochelari, ceasuri etc.) se află adesea 

în flagrantă contradicţie cu « originea sănătoasă ». 

Comentarea evenimentelor politice nu necesită vreo pregătire 

ştiinţifică în domeniu, ci cel mult o documentare grăbită. Dacă 

aceasta este insuficientă, soluţia constă în in vitarea unui interlocutor 

care captează atenţia publicului printr-un comportament degajat 

şi comic, prin agresivitate sau prin discreditarea persoanelor analizate. 

Regula li se aplică şi invitaţilor curenţi, chemaţi să vorbească, 

nu să emită opinii argumentate. Indicată este sublinierea apăsată a 

adver sităţilor între politicieni şi colaboratorii-jurnalişti ai mode - 

ratorului chiar de la începutul emisiunilor, pentru ca astfel, showurile 

să însemne un conflict. Capitală este crearea unei foarte bune 

relaţii cu telespectatorii - această legătură cor dială trebuie să le dea 

asistenţilor iluzia că seamănă cu ido lul lor într-o anumită privinţă. 

Pentru o asemenea relaţie, ideale sînt figurile familiare, cele cu care 

publicul s-a aco modat şi în,care se regăseşte parţial. 

Componenţa scenei româneşti a talk-show-ului de tele - 

viziune arată o dominaţie masculină incontestabilă în rîndul realizatorilor. 

Eventualele candidate la posturi de acelaşi gen riscă, deci, 

să primească deocamdată refuzuri amabile din partea patronilor de 

posturi TV. Onorariile uluitoare ale talk-show-men-ilor pot constitui 

însă un stimulent eficace pentru a intra în competiţie cu numele celebre. 

Pentru cel ce intenţionează să ajungă intelectual public pe 

calea sociologiei este obligatorie o diplomă universitară în domeniu. 

După obţinerea ei, tînărul are de ales între un parcurs academic 

şi unul într-un institut de sondare a opi niei publice sau o firmă 

de consultanţă politică. Prima va riantă ce"re, ca şi în cazul intelectualilor 

publici din zona universitară, constituirea unei echipe sub 

emblema unui nume cu rezonanţă - pe termen lung, ataşamentul 

faţă de nume şi grup aduce profituri considerabile. La început, e 

vorba de un post minor într-o catedră, dar acesta se poate transforma 

treptat într-un statut universitar solid, impli-cînd publicarea 

de articole şi lucrări ample, lansarea într-o reţea de congrese externe, 

o activitate de cercetare într-un institut, participarea la derularea 

de programe europene fi nanţate consistent. Ca şi în alte spaţii 

intelectuale, coabitarea cu personajele-cheie este parola de acces 

la un univers aca demic elitist, în care distribuţia figurilor se modifică 

foarte rar. In segmentul sociologilor care au preferat afacerile personale 

- sondajele de opinie sau consultanţa politică — există succese, 

dar ele sînt mai rare. Riscul major al unui astfel de itinerar 

este frustrarea de a nu fi retribuit în funcţie de vo lumul de muncă depusă. 

Avansarea unui jurnalist debutant pînă la poziţia de edi-torialist 

nu este simplă din pricina mizelor unui asemenea titlu: vizibilitate 

mediatică, invitaţii în emisiunile televizate şi, cu puţină şansă, 

pe lîngă contactele obligatorii, achiziţia unui fotoliu de moderator de 

talk-show, adică un contract ferm şi un salariu pe care nu-1 poate 

concura nici o redac ţie de cotidian important. Pînă la studioul TV, 

aspirantul la statutul de editorialist se poate antrena cu articole de 

fond pe subiecte politice. Esenţială este identificarea unui model în 

rîndul vedetelor jurnalistice şi curtarea sa insistentă. Uneori, identificarea 

poate merge pînă la o relaţie afectivă cu acesta, ceea ce 

comprimă etapele traseului pînă la vîrful ierarhiei. De regulă însă, 

se impune imitaţia - aceas ta este, oricum, preferabilă tentativei de 

a practica un stil propriu. Contează cu adevărat reproducerea cuvintelor 

pre ferate din vocabularul uzual al «maestrului», căci gestul 

atrage condescendenţa acestuia. Urmează cîţiva ani de uce nicie, la 

capătul cărora s-ar putea deschide perspectiva avan sării, a unei retribuţii 

superioare şi a unei posibile colaborări la emisiunea televizată 

a editorialistului-reper. Subiectele editorialelor trebuie alese cu 

atenţie pentru a nu leza inte resele protectorului. Concordanţa cu viziunea 

politică ^ aces tuia este la fel de oportună ca şi solidaritatea 

cu manifestările sale publice. Inamicii şefului devin inamicii subordonatu 

lui, căci părăsirea « tribului » este inadmisibilă. Vizibile trebuie 

să fie şi participările la asociaţiile pentru promovarea drepturilor 

jurnaliştilor. Activismul şi credinţa în valorile etice ale presei, în delimitarea 

netă a adevărului de calom nie, în standarde de performanţă 

fac o bună impresie asupra conducătorilor de gazete. De 

altfel, evoluţia în planul secund al organizaţiilor profesionale (primplanul 

fiind deţinut de directorii de cotidiene) este benefică pentru 

carieră. 

Numitorul comun al tuturor manifestărilor enumerate pentru 

transformarea intelectuală este piaţa, mai bine zis, adaptarea la limbajul 

ei, apt să satisfacă un număr cît mai mare de receptori. 

Această conduită presupune renunţarea la orice pretenţii de obiectivitate 

şi ton ştiinţific, acomoda rea cu un spaţiu dominat de gustul 

pentru explicaţiile facile. Folositoare este şi interiorizarea gustului 

pentru eveniment, căci subiectele urmează să fie epuizate în cîteva 

ore de la lansarea lor, concomitent cu clasificarea personajelor comentate 

în diverse categorii familiare publicului. 


FULGURAŢII 

Gheorghe Sbârciog: Lumea de aici, 

lumea de dincolo, 

editura Andrew, Focşani, 2006; 

prefaţă Paul Spirescu 

4926 

Victor Sterom 

„Poetul Gheorghe Sbârciog a trecut prin lumea aceasta 

ca un meteorit: - s-a aprins o clipă, ne-a străluminat o clipă 

durerile şi spaimele şi rătăcirile, pentru ca apoi, imediat, să 

se retragă cu sfială în lumea de unde a venit, / ca şi cum şiar 

fi cerut iertare pentru deranjul pe care ni l-a produs…Tocmai 

el, tulburătorul poet al Prieteniei, Zbaterii şi Frământării” 

(Paul Spirescu). 

Iar doamna prof. Teodora Fântânaru pe coperta a IV-a 

a aceluiaşi volum notează: „Construindu-şi o mitologie personală, 

în care Dragostea are un rol irevocabil, Gheorghe 

Sbârciog procedează la o iniţiere în metafizica durerii”. 

Ce să mai spunem? Păcat că un poet atât de dăruit 

poeziei a părăsit această lume la numai 48 de ani: 

n.13.03.1958 – m. 6.03. 2006, lăsând moştenire două fiice şi 

două cărţi de poeme în care: iubirea, cunoaşterea, aşteptarea 

şi chiar moartea sunt – aici – toposuri reliefate într-un 

mod personal, în registru confesiv-meditativ, reflexiv. 

„Ştiu, / un loc pentru încă o moarte. / Nu vă grăbiţi, / Nu 

vă grăbiţi, / Sunt aici / Ca un mare semn rutier. / Acum e rândul 

vostru / să vă-ntâlniţi cu cea care îşi zice / Doamna. / Să 

mergem deci; / Iubito, / precum în cer / şi pre pământ / se va 

găsi şi pentru noi un cuţit…” (pag. 57) sau: „Te iubesc, / Ca 

şi cum nu aş mai avea aer / în piept / Şi maşina salvării ar 

trece / prin mine / Fluierând. / Te iubesc, / Urlat între blocuri, 

/ pe grămezi de gunoi fumegând. / Te iubesc, / Aşa cum mutilatul 

de război / îşi iubeşte durerea / Aşteptând sfârşitul” 

(pag. 23). 

Pentru poetul Gheorghe Sbârciog, prematur plecat dintre 

noi, poezia a fost şi ne-a rămas o mare poveste credibilă 

care ne va purta mereu în spaţii tainice sugestii şi înţelesuri. 

Poetul vorbeşte direct, clar şi nu cu subînţelesuri metaforice 

fără noimă şi fără acoperire în real. Se vede bine din poemele 

citate că poezia lui este egală cu sine, mereu şi mereu 

în plină strădanie fecundă întru sfărâmarea limitelor, în căutarea 

autenticităţii şi a desăvârşirii. 

Din mărturisirile prietenilor: Constantin Ghiniţă, Ion 

Baciu sau Paul Spirescu, cunoaştem că Gheorghe Sbârciog 

nu a fost un prolific, deci, nu a scris „munţi” de poezie, dar tot 

ce a scris îl poate caracteriza ca pe un poet deosebit de sensibil, 

optimist şi îndrăgostit de viaţă – mai ales până să-şi 

piardă perechea sufletului său care i-a fost soţie: Veronica. 

De atunci, l-a însingurat izolându-l viaţa în durere. 

Dar până atunci, era poetul care se bucura de fiecare 

clipă trăită. „Dragostea mea, / toarnă-mi Iadul în cupă, / Hai, 

toarnă! / Din Iadul senin al nesomnului meu, / vreau să beau 

în astă seară / şi să mă cert frumos cu Dumnezeu… / Vreau 

să fiu pasărea beată de amor, / Toarnă-mi, / draga mea, Aer 

în cana de lut, / O să mă aştepte tainic la poartă / Mama 

noastră de la început…/ Dă-mi să beau Aer / Dă-mi foc / şi 

dă-mi Vânt. / Dă-mi Nimicul, / Cu el voi spânzura destinul de 

/ Cuvânt”. (Dragostea mea). 

Dupã ştiinţa mea nu a 

existat nici un alt scriitor, pânã la 

Ana Ruse, care sã fi inscripţionat 

în titlurile a trei dintre cãrţile sale 

substantivul ,,clipã’’. Dânsa a 

fãcut-o cu acribie, se poate 

spune, arãtându-se pasionatã 

de sensurile termenului, fãrã ca 

pe undeva sã nu fie vorba şi de Mircea Teculescu 

un exerciţiu- care sigur ţine de o 

ars poetica, de un program literar 

propriu. 

Astfel, dupã ,,Trãiri de-o clipã’’ (Editura CAZ, 2003) şi 

,,Miracolul din clipã’’ (Editura Boldaş, 2005), poeta revine cu ,,Efigii 

ale clipei’’ (Editura Boldaş, 2008, ediţie bilingvã româno-italianã 

conţinând haiku, senryu, tanka, haibun). S-ar zice cã-i vorba despre 

o marotã, o zonã spre care autoarea tinde pentru cã doar aici 

se simte în largul sãu, dacã nu s-ar vedea continuitatea şi creşterea 

substanţialã, trãdatã de numele volumelor. În plus, se poate intui 

apropierea, posibil intenţionatã, de ,,trezvie’’, termen caracteristic 

revelaţiei creştin-ortodoxe şi bine învecinat cu sensul ascuns al 

haiku-ului; şi uite aşa ne aducem aminte cã Andrei Tarkovski considera 

creaţia umanã rugãciune adresatã lui Dumnezeu. 


EFIGIILE 

CLIPEI 

singurãtate-/ paşii poştaşului/ se pierd în omãt 

…aşa porneşte volumul ,,Efigii ale clipei’’, cu singurãtatea 

unor paşi care sigur vor dispare mai apoi, acoperiţi de nea sau topiţi 

cândva, odatã cu ivirea primãverii ; începutul înseamnã singurãtate- 

termen descriptiv al unei stãri, potenţat inteligent de kireji, 

pauza de sens; imediat, paşii poştaşului, cel care duce şi aduce 

veşti, care reprezintã legãtura esenţialã cu lumea, ne readuc în 

mediul social, prezent inevitabil oriunde se aflã şi omul; iar finalul se 

pierd în omãt descrie relaţia cu acest mediu, mãrturiseşte despre 

legãturile mai mereu neclare, de convenienţã şi desigur fragile ale 

omului, în timp; timpul Anei Ruse şi viaţa sa. Cât despre noi, cei 

care ,,locuim’’ atâta vreme în faţa calculatorului şi televizorului, sã 

ne mulţumim în continuare cu multele alte clipe de introspecţie ale 

autoarei, reprezentate de poeme ce migreazã spre memoria noastrã 

afectivã. De pildã: 

raze de lunã/ vibrând uşor în ţurţuri-/ câtã tãcere 

De data aceasta avem întru început expresia raze de lunã, 

sintagmã care poate evidenţia lumina înconjuratã de întunericul ce 

nu o poate cuprinde; dar funcţia razelor de lunã nu este, acum, 

numai de a învinge noaptea ci şi de a atrage atenţia asupra întâlnirii 

fizic-sensibile, a douã regnuri diferite, astral şi solid: vibrând 

uşor în ţurţuri. Pauza de sens nu face altceva decât sã dea rãgazul 

pentru a înţelege ceea ce ni se spune, de a aproba imaginea apei 

îngheţate în care lumina- undã şi corpuscul- vibreazã; câtã tãcere, 

ultimul vers, accentueazã ceea ce deja ni s-a arãtat, ducându-se şi 

ducându-ne spre memorabilul poem într-un vers al lui Ion Pillat: 

,,Nu vorbele, tãcerea dã cântecului glas.’’ Cãci acea vibraţie 

înseamnã sigur sunet, muzicã pentru cel care are organ sã o recepteze. 

Şi iatã, într-o notã comunã, de continuitate, un alt poem: 

toţi salcâmii/ înfloriţi în curte-/ sting becurile 

Pentru cei trãiţi în Bãrãgan, dar nu numai- a se vedea 

germenele primului volum din ,,Moromeţii’’- salcâmul înseamnã o 

prezenţã nelipsitã: toţi salcâmii, tovarãşii noştri de locuire înfloriţi în 

curte. Ce altceva va sã zicã asta decât bucurie, adusã de albul de 

nea şi totuşi cald, bine mirositor, al ciorchinilor de flori din pomii ce 

biruiesc seceta şi încurcã vântoasele; şi apoi, odatã cu pauza de 

sens, un prim gest- de frondã, faţa de tehnica atât de neputincioasã 

uneori: sting becurile- cãci s-a fãcut luminã. 

Astfel deruleazã Ana Ruse prin faţa noastrã efigii ale clipei, 

imagini de câteva secunde, descriind materia ce ne înconjoarã. Uneori, 

reuşitele poate cã nu sunt depline, cum este cazul poemelor 

tanka sau senryu; ceea ce rãmâne însã definitoriu este înţelegerea 

poetei pentru timpul cãruia îi aparţine şi cãruia i se dãruieşte total, 

de pildã într-un parc, vara: 

ceas între flori-/ pe minutar gândacul/ se plimbã gratis

LILIACUL ALB AL DOMNULUI EUGEN VERMAN 

Mi s-a parut ca in timp ce am citit “Liliacul alb”, cartea jurnalistului 

si scriitorului bacauan Eugen Verman, ca tin in mana floarea 

de liliac alb, cu parfumul, frumusetea, curatenia, limpezimea 

si prospetimea de floare a primaverii. Bucuria aceasta s-a nascut 

din chipurile oamenilor luminosi care se succed in carte. Este acea 

partea buna, frumoasa si optimista a romanilor, dar din pacate ramasa 

in umbra prea multor pete negre. 

Ponderat in aprecieri, autorul descrie oameni si fapte care inseamna 

o certitudine de viata, o speranta pentru mai bine si, inainte 

de orice, o stare de spirit. Nu-i lipsesc nici insemnarile in care remarca 

schimbarile nefavorabile care fac ca tara noastra sa isi gaseasca 

cu greu timpul pierdut. Printre randuri se ascunde si multa 

amaraciune, dar punand in lumina chipuri de oameni cu puteri modelatoare, 

descurajeaza lipsa de optimism, starea de apatie care 

anihileaza elanul si initiativa. 

Autorul, Eugen Verman, face literatura pe spatii mici, secvente 

decupate din viata cotidiana, cu firescul ei, cu oameni feluriti cu 

care si-a incrucisat drumurile vietii. Oameni domnului Eugen Verman, 

au un filon social semnificativ, sunt oameni obisnuiti, care intruchipeaza 

caractere diferite, iar intamplarile sunt cele din care 

este tesuta viata noastra de zi cu zi si carora, prin talentul sau, lea 

dat expresia nemurii. Aceste scrieri isi au izvorul in experienta 

celor 45 de ani de gazetarie care l-au inzestrat cu un deosebit simt 

al perceptiei realitatii. In ele se desfasoara o adevarata perspectiva 

a societatii romanesti, purtand peceta jurnalistului innascut, jurnalist 

de vocatie, devotat scrisului, adevarului, memoriei locurilor si 

faptelor pline de savoare si autentic. E un scriitor sensibil si atent la 

fenomenul social, scriitor care a construit in cartile sale o lume cu 

dragoste si daruire totala. Scriind despre cartea profesorului Stefanache 

Spulber, autorul Eugen Verman spune cuvinte care i se potrivesc 

intocmai: “…scrisul porneste din cele mai luminoase 

adancimi ale sufletului, se contopeste cu locul si oamenii aceia care 

au fost si inca mai sunt, scrisul este adevarat, cinstit si curat ca apa 

de izvor”. Unele povestiri fac parte din zestrea amintirilor, acele 

amintiri care stau ascunse in suflet. Viata omului, fiind o scurgere 

continua ca apa unui rau, “nu stiu cum se face ca, abia spre varsarea 

in nesfarsit, vrem sa ne revedem albia” (pag.125), marturiseste 

autorul. 

Fin observator, discret in atitudini, cumpanit la vorba, om linistit, 

se apropie de oameni cu inteligenta si tact si ii face sa-si deschida 

inima si gandul. In cartea lui isi retraiesc intamplari zeci, poate 

chiar sute de oameni. Adeseori autorul nu face comentarii, lasa sa 

vorbeasca faptele sau cei in suferinta: (“Disperati fara vina”, Viata 

la Burdusaci”, “Directorul de la F.A.T.A.”,“Domnisoara Petronela”). 

E remarcabila arta de a zugravi chipuri umane. Un veteran de 

razboi din povestirea cu acest titlu, a venit “ca sa vada ce mai e pe 

la oras, ce mai face lumea, cum o mai duce si iata a trecut si prin 

piata”...Iar mai apoi noteaza: “Se vede ca este om de la tara, asta 

si dupa atentia exagerata cu care paseste, se vede ca-i este teama, 

aproape, sa nu jeneze pe cineva. Pe fata i se citeste, insa, o anume 

semetie, dar o semetie, linistita, izvorata, mai mult ca sigur, din sentimentul 

ca, pe reverul stang al hainei sale ponosite si demodate, 

poarta o decoratie, Crucea de Veteran de Razboi.” In forfota pietii, 

de parca ai zice ca “oamenii astia sunt innebuniti de spaima ca 

vine foametea” un ins grabit il atentioneaza:” fii, mosule, atent ca dai 

peste oameni!”. Dar “mosul”, dupa ce se scuza, zambeste, iar ochii 

sai caprui, inchisi, privesc cu intelegere, de, asta-i lumea din oras, 

la mine in sat pare mai domoala…” Cand autorul intra in vorba cu 

el, ii raspunde si “glasul, parca ii tremura, cred ca de emotie, ca 

uite, domnule, un om se intereseaza de el, il ia in seama, adica, si 

chiar da mana cu el si sta de vorba cu el…” 

Domnul Viorel Arama, din povestirea “Un zambet linistit”, 

“un om pasionat pentru carte, mai ales pentru domeniu numit 

Morala”, si-a impanzit intreprinderea pe care o conducea cu citate 

din Montaigne, Cicero, Rousseau sau alti mari moralisti ai lumii, 

care au scris despre viata asa cum trebuie traita si pe aceeasi tema 

se inchegau si discutiile pe care le purta. “Ceea ce am constatat - 

cu placere, cu bucurie, de fiecare data – era ca domnul Viorel 

Arama “traia” efectiv imperativele morale respective, viata, personalitatea 

lui fiind “croite” pe aceste “calapoade” spirituale.” 

Pasajele de meditatie te trimit cu gandul la sensuri mai 

adanci ale rostului vietii. In povestirea “Vulturul si gaina” plecand de 

la povestirea cu acelasi titlu a lui Anthony de Mello, devenita 

aproape folclor, face o asemanare cu o intamplare auzita de curand. 

In final, ramai cu cartea deschisa si cu gandul la incurcatele 

ite ale viatii. 

Este cuceritoare ca o adevarata vraja simplitatea si limpezi- 

NOTES 

mea exprimarii. Fraza se desfasoara 

domol, e curgatoare, 

densa: “tipograful e un om cu o 

deschidere mult mai larga spre 

cunoastere, spre Lumina. Asa a 

intrat in vorbirea curenta sintagma 

“Lumina Tiparului”, de care mesterul 

tipograf e legat precum firul 

de apa de propriu izvor…” 

Meditand la soarta eroilor, 

ne spune: “Cate unul, cate unul, 

oamenii aceia au disparut, dar, 

uite, nu i-a luat pe toti Nimicul, mai Elena Buică 

traiesc unii, sunt, e adevarat – un 

adevar crud – tot mai putini, iar 

omul acesta pe care l-am oprit eu, chiar de Ziua Eroilor, ratacit in 

multimea aceea mare a Bacaului, se numeste Badei Constantin, 

are 85 de ani si locuieste in Racaciuni.” 

Cartea “Liliacul alb” are si un adaus pe care l-a intitulat “Al 

treilea zbor” in care prezinta imagini din Canada, venit a treia oara 

in vizita la fiica sa, Lucia. Pentru ca traiesc pe aceste meleguri, am 

putut sa gust cu deplina satisfactie descrierea si comentariile despre 

realizarile si frumusetile acestei parti de lume atat de indepartata 

de tara noastra. Ochiul exersat al ziaristului a observat aspecte 

pe care le-a zugravit cu aceeasi admiratie si dragoste pentru frumos 

si adevar, pentru omul care sfinteste locul. Canada i se pare ca 

este tara care iti da senzatia ca te afli intr-o lume ireala. Admira 

cultul pe care canadieni il au pentru respectarea legile tarii. Atractiile 

sunt foarte felurite, unele intruchipeaza fanteziile cele mai inaripate 

dublate de tehnica de-a dreptul uluitoare. Vechile 

scrancioabe, cunoscute noua din copilarie, modernizate acum in 

unele din marile parcuri de distractie, iti lasa impresia ca “n-ai timp 

nici sa tipi ca lumea”. Intalnirile cu romanii stabiliti in Canada l-au 

facut sa traiasca “emotii adanci”. A asistat cu deosebita satisfactie 

de intelectual la una din intalnirile colaboratorilor publicatiei “Observatorul” 

din Toronto. “Am asistat cu bucurie si cu interes, aici, 

atat de departe de Romania, la ceea ce am numit o solida punte 

aruncata peste prapastia uitarii de neam si de tara, caci oamenii 

acestia, tineri sau la varsta senectutii, mi s-au dezvaluit ca romani 

adevarati, partasi, pana la cea mai adanca tainita a sufletului lor, 

de dragostea si respectul pentru patria-mama, de nostalgia pentru 

plaiurile natale, in numele carora creeaza pastrand spiritul romanismului 

(pag. 225). Am convingerea ca acolo am gasit chiar tara 

mea de la Dunare, atat de departe geografic, dar atat de prezenta 

ca spirit, ca act de cultura, ca Lumina…” (pag.227). 

L-au impresionat romanii-canadieni prin simplitatea si sinceritatea 

lor, dar si prin caldura cu care pastreaza in suflet dragostea 

pentru tara de unde provin. Relateaza parca cu emotie in glas despre 

un gest al muncitorului Iota Baciu, chemat de Lucia, fiica autorului, 

pentru o reparatie in casa. Intrebat daca este roman, “ 

raspunzandu-mi “da, sunt roman”, a pus mana in dreptul inimii. Un 

gest din care aveam sa inteleg, odata in plus, ca munca nobila a parintilor 

acestor tineri, a Bisericii, de a pastra identitatea de neam, 

de a pastra limba si obiceiurile si cultura noastra, da roade puternice”. 

Nu de putine ori, in insemnarile autorului apar chipurile preotilor 

vrednici de toata lauda, asociatii culturale, aspecte din viata 

comunitatilor romanesti din localitatea Kitchener, Toronto si Hamilton 

sau intrunirile romanilor de la Campul romanesc, o zona care 

este proprietatea romanilor in care ei se alfa ca in propria tara. 

Frumusetea unica a Cascadei Niagara, a centrului orasului 

Toronto, a insulei invecinate, a muntilor, a lacurilor, a multor zone 

canadiene, a minunatelor covoare de flori cultivate cu dragoste, linistea 

si calmul vietii canadiene il fac pe autor sa isi trimita adeseori 

gandul spre acest colt de lume si dupa ce a ajuns pe plaiurile bacauane. 

Dar oricat de mult l-au atras aceste frumuseti din Canada, 

caci “momentele traite sunt incantatoare, de neuitat, locurile mele 

(din Romania) mi se par mult mai aproape inimii, ele fac parte din 

mine, cu ele ma identific, in ele se afla iluziile, bucuriile si sperantele 

mele.” 

Cand am terminat cartea de citit, am avut un sentiment de 

tristete ca ma despart de o lume pe care o simteam ca imi apartinea 

sufleteste si mie si ca sunt nevoita sa intrerup dialogul de comuniune 

intima ce se stabileste intre autor si cititorul caruia i se 

atredeaza, dar si de regret ca asemenea scrieri nu se alfla mai 

aproape de lumina cunoasterii in tara noastra. 


ESEU 

Se scrie multa poezie si astazi in epoca tehnicizata, 

computerizata, alerta , involburata ametitor. Pare ca poetii 

nu mai sunt in atentie si totusi exista un segment de moderniatate 

interesat de lirism. Poetii moderni sunt in cautare de 

expersivitati socante care sa-i particularizeze. Lucru firesc 

de altfel. In acest peisaj al diversitatii al grabei indusa in 

fiecare gest, simtamant trait de noi toti, cartile si autorii se incadreaza 

perfect. Foarte multi, spuneam aleg sa fie individualizati, 

reperati artistic prin formulele novatoare pe care le 

experimenteaza. Putini dintre ei aleg ca in plina avalansa de 

cautari moderne sa ramana atrasi de expresivitatea clasica. 

In aceasta directie notam si scrisul poetei Maia Cristea- 

Vieru stabilita in Canada, Toronto; o personalitate prin structura 

si formatie intelectuala atasata culturii clasice. Aceasta 

se explica si prin exercitiul meseriei acela de critic de arta si 

cunoscatoare a unor artisti celebri din domeniul sculpturii si 

picturii, precum Milita Patrascu in atleriul cariea a lucrat ani 

si i-a fost foarte apropiata sau Marcel Iancu. Remarcabila 

este lucrarea sa bilingva romano-franceza, „Sculptura feminina 

interbelica, 1999”, cat si studiul de referinta „Modernitatea 

clasicului, 1982”. 

Poezia vine sa intregeasca capacitatea de comunicare 

si expresie culuturala a Maiei Cristea-Vieru, in ritmare clasica. 

Debutul in poezie este marcat de volumul „Reverberatii”,2001 

urmat de „Euritmii”,2003, „Endorfine”,2004, „In 

Dainty Colours”,2005 (vol. lb engleza), „Vocile Niagarei”, 

2007 si „Orele de nisp”, traducere din limba franceza, poeme 

Christine Van Saanen. Volumul pe 

care il avem in atentie este cel mai 

recent aparut, 2009, intitulat engimatic 

si exotic „Doar baobabul”, 

editura ‚Citadela’ , Satu Mare, o 

editura tanara si promitatoare intrata 

in atentia scriitorilor nu doar 

din nordul tarii. Coperta reprezinta 

o grafica a lui Marcel Iancu pe 

care scriitoarea l-a cunoscut atat 

de bine.Volumul in discutie a fost 

premiat la „Zilele Poesis”, 2009. 

Titlul volumului care face 

referire la arborele exotic, baobabul 

existent in tari departate precum 

Australia, Madagascar si 

sudul Africii, sugereaza poate in subtext insasi starea poeziei 

astazi. Arborele are calitati speciale, unice si totodata diverse 

de la folosirea trunchiului la inmagazinatrea apei pana la utilizarea 

fructului pentru ulei, sucuri, sosuri si chiar obtinerea 

de textile. Numele arborelui desigur a fost ales ca o incifrare 

simbolica referitoare la dimensiule si tangentele pe care 

poezia le poate extinde: resitenta in timp, farmecul, diversitatea. 

Inca de la primul poem sesizam disponibilitatea autoarei 

pentru reverberatiile cu durabilitate in timp. Asa dupa 

cum chiar autoarea decodifica, versurile sunt terapie de atenuare 

a tristetii provocata de trecerea timpului, salvare gasind 

in lucrurile sacre si neschimbate ale lumii aici fiind vorba de 

numele Sfintei Maria scris in grafie franceza (Marie) si prin 

anagrama rezultand cuvantul cheie de bolta a existenetei 

umane, „Aimer”, adica iubire. 

In toate poemele se simte tonalitatea filozofiei clasice 

intr-o comunicare calma, tandra fara accente ascutite. Comunicarea 

lirica este destin si ratiunea de a fi. 

Pentru poeta, chiar daca se afla departe de tara sau 

tocmai din acest motiv versurile sunt o marturie afectiva. Pre- 

4928 

Între tandreţe şi reflexie clasică 

cum in poezia „Noi ce in departari 

traim” : „... Poezia-si 

are locul ei, de neclintit in 

univers/Ea ne trimite adeseori 

si noua/ iubirea calda a 

mumii/Noua ce-n departari 

traim/mereu ingemanati cu 

tara / si cu lcarimile humii.” 

Tara-marturie, tara stare 

de spirit apare adesea in 

structura volumului,Varatecul,Caraimanul 

, Cismigiul 

sau traditiile, ursarul, caramidarii, 

paparudele sunt „ras- Veronica Bălaj 

pantii” in „intortocheatul 

drum” : „... La varsta cand nunvatasem 

inca alfabetul/ 

citeam in pietricele si in scoici...” (p.35) , „...Afara miroase a 

bruma/a frunze ofilite , a vested amurg / a toamna tarzie cu 

fructe salcii/ a focuri mocninde,mereu fara scrum/Vin zvonuri 

de stresini care lenese curg/ mereu doar pe pante 

abrubte/care duc spre raspantii mereu parasite...” (p34). De 

asemeni legendele, mesterul Manole, Ana ca personaj, ori 

nume de sonoritate din cultura romana Brancusi, Labis sau 

micul univers al plantelor din tara mama sunt puncte de sprijin 

cu valoare existentiala. 

Atmosfera de meditatie calma, de reflexie tandra 

este formula pe care poeta o propune in contrast cu posibila 

receptare a lumii in tonalitati desechilibrate, furtunoase, bulversante. 

In semnele trecerii timpului sunt acceptate cu intelepciune, 

rod al unei echilibrate filozofii de viata, nu poti 

„iesi din clipa”, desi „un crainic transimte stirile pe larg/ cu 

continutul lor cam vag/aduni impresii din trei vieti/ si-ndurerat/...trimita 

adanca ruga lui Neptun/ s-astampere furtuna.” 

(p.70) 

Intre tonalitatile memoriei afective si normele morale 

ale lumii, versul poetei se vrea un factor de echilibru.Moralitatea, 

compasiunea pentru semeni si nu o atitudine contorsionata, 

vitriolata este o alta coordonata a volumui „Doar 

baobabul”: „Imensle-ncercari prin care treci/cu barbatie ti leasumi.../ 

cu legi mai drepte, cu un echilibrat consum/cu cer 

mult mai senin/ de n-o fi prea tarziu/ si greu,acum.”(p.74) 

Melodicitatea versurilor este un liant de marca.Ritmarea 

muzicala secondeaza in permanenta discursul liric in 

care incape intreg universul de la microcosmos pana la relatia 

cu divinitatea.De pilda poemul „Vis colorat” in care arta 

sugereaza a fi o cale spre ajungere la o stare speciala 

aproape halucinogena(autoarea recurge la gestul albinelor 

care culeg polenul din plantele halucinogene) „...ametitoare 

endorfina/de dor de-o dragoste romantica/ si cu-o regina in 

stupul frematand de forfota/ Ai mancat din fagurele aromat/ 

visezi colorat.../ si 

ma-ntreb cata mescalina/poate pune in miere si-n 

polenul cules/ o harnica albina.(p.12). 

Raportul cu universul, cu Dumnezeu implineste 

tonalitatile diverse ale starilor prezente in acest volum, pentru 

ca avem de-a face cu o poezie a starilor umane: mirare, 

rememorare, reflexie calma, tristete voalata, iubire pentru 

mit, traditie si morala, etc. Toate dupa cum am mai spus topite 

intr-o muzicalitate tandra ca-n poezia „Pianissimo”. „...Prin 

fire orbitoare de lumina/ iradiezi in jur atata bine/incat uitam 

ca exista-n lume si vermina/ Improvizeaza Domnul o scara 

catre El/ si rasuceste in ceruri marea cheie/ pe-o melodie pianissimo-suava/ 

Ingerii atunci interpretezan in catedrala/ Ave 

Maria/ si noi pios ingenuchem.(p55) 


TRADUCERI 

RIAHI RADHIA MIHAIL IURIEVICI LERMONTOV 

Riahi Radhia: poetă, prozatoare, traducătoare, 

eseistă. S-a născut în Tunisia. Este membră a Uniunii Scriitorilor 

tunisieni şi membră a Uniunii generale a scriitorilor arabi. 

Actualmente lucrează ca funcţionar în cadrul Bibliotecii Naţionale 

tunisiene (Ministerul Culturii). A participat la numeroase 

festivaluri literare naţionale şi internaţionale. Bibliografie: Roza 

dogorită de zori (poezii); Mare şi foc (povestiri); Murmure (poezii), 

2002. 

(Prezentare şi tălmăcire de Dumitru M. Ion) 

Murmure 

Iar durerile toate se duc… 

Repară golurile disperări, 

Navighează în mine. 

Vino sub ploaie 

Ca să risipim oboseala-mpreună. 

Vino, 

Prieteni să fim 

Ca să vorbim despre pasiune în faţa Kairuanului1 Tot ce va veni după Naţiunile Unite 

Noi vom încercui cu-ntrebări. 

Plecăm cu toată nebunia noastră. 

Noi iscodim rădăcinile 

Noi scrutăm un vechi cort arab 

În faţa căruia un cavaler se îndreaptă 

Ca o ţară prietenoasă: el face daruri 

Tuturor trecătorilor: nicio flămânzeală 

Nu va ucide răbdarea pământului… 

Repară golurile disperării. 

Vino, 

Pentru a ne culege copilăria de pe ramul trecutului, 

Ca să mâncăm cu bucurie o pâine 

Poveştile lui Iha să ne facă să râdem, 

Poveştile celor patruzeci de hoţi 

Ne uimeşte. 

Ce poveste cu acest căpcăun care a sfârşit în infern! 

Repară bortele disperării 

Vino 

Ca să fugim de timpul care leagă soarele, 

De farfuria zburătoare care-şi ferecă nucleul. 

Războiul stelelor / nebunia vacilor. 

O istorie mai uimitoare decât divinaţia. 

Vis 

Îmi înzidesc visul pe poarta cetăţii… 

Călăreţul alege mireasma de aromată, 

Pariază pe caii săi, 

Ridică un cort pentru Fatma 

Şi îşi împarte flacăra cu Hussein. 

Bufniţa cântă la balconul orizontului, 

Iar marinarul îneacă datoriile istoriei… 

Îmi înzidesc visul în vis… 

Întrebarea îşi ocoleşte propria interogaţie. 

Tăcerea fuge de ea însăşi. 

Floarea devine şi mai frumoasă 

Şi sufletul se luminează. 

Îmi înzidesc visul pe frunzele lămâiului. 

Ochiul îşi îmbrăţişează pupila, 

Iar Adam se întoarce în Paradis. 

Îmi înzidesc visul pe aripa păsării karawan2 . 

Tortura sfidează caii, 

Piramida ţine-n strânsoare Kairouanul3 , 

Nilul oferă Dejlei4 un cântec de privighetoare5 , 

Bombele devin frig şi pace, 

Mâna copilului devine un ababil6 , 

Iar Mahomed dă roată cupolei de piatră. 

_________________ 

1 Orşa tunisian cunoscut datorită moscheii lui Okba ibn Nafâa 

(n.t.) 

2 pasăre cu tril plăcut (n.t) 

3 oraş tunisian (Kairouan) unde se află celebra moschee din 

sec. al VI-lea, Okba ibn Nafäa. 

4 Râu în Iraq 

5 Aluzie la cântăreţul egiptean Abdel Halim Hafedh. 

6 Pasăre pomenită în Coran ca purtătoare de pietre (n.t.) 

MUNTELE 

Din nor pică, sub raze, o Pală aurie 

Pe-o tâmplă cărunţită de vârf de Munte sur. 

Rămase seara, noaptea… Dar până-n zori, zglobie, 

Fugi jucând Şuviţa, sprinţară, prin azur. 

La tâmpla lui zbârcită, adânci şi ude râuri 

De amintiri aprinse săruturile-i scriu; 

Iar Piscul sur rămâne adânc căzut pe gânduri… 

Şi plânge-ncet, şi plânge zadarnic, în pustiu. 

E TRIST 

E trist – de orice suflet să stai oricând departe, 

Să n-ai cui strânge mâna în clipe de dureri. 

Dorinţa? La ce-s bune dorinţe mereu departe? 

Iar anii trec… ani rodnici, parcă ar fi fost doar ieri, 

Iubire? Spulberate-s iubirile de-o clipă, 

Iar Firea e-mpotrivă şi poţi iubi etern; 

Peste Trecut coboară a-ngheţului aripă; 

Pe bucurii, pe chinuri, uitările s-aştern. 

Şi dulcea pasiune, curând ori mai târziu, 

Se va topi, supusă, în vorba „judecată”; 

Iar viaţa, de-o contempli cu minte cumpătată, 

E doar o glumă proastă, un ideal pustiu. 

DE CE? 

Mi-eşti dragă, şi mi-e inima-ntristată 

Eu ştiu că tinereţea-ţi minunată 

Nu spulberă prigoana clevetirii. 

Orice plăcere dulce te-o-mbia 

O vei plăti cu lacrima jertfirii. 

Sunt trist, prin însăşi lacrima ta… 

RUGĂCIUNEA 

Când mă striveşte-a vieţii încleştare, 

Când sufletu-mi tristeţile-l strivesc, 

O rugă spun din vorbe ce-ncălzesc, 

O spun ca un copil, cu glasul tare. 

Ce magice puteri în viersu-i cântă! 

Sunt melodii în verbul ei ales; 

Respiră-n ele aproape ne-nţeles 

Un dor adânc, o gingăşie sfântă. 

Şi de pe suflet cade dintr-odată 

Povara îndoielilor nătângi; 

Şi iarăşi crezi, fanatic: crezi şi plângi, 

Că un copil, ca-n vremea de-altădată. 

NORII 

O, nori cereşti, vecie călătoare! 

Şirag de perle-n stepe de azur, 

Goniţi ca mine, prin Destinul dar, 

Din nordul drag spre-a sudului dogoare; 

Vă izgoneşte vitrega ursită? 

Vreo ură din ascuns? Mărturisită? 

V-apasă crime, legi, nelegiuiri? 

De buni prieteni negre clevetiri? 

Nu! Câmpul sterp vă face trufaşul gând-umil. 

Străini sunteţi de patimi durerea nu v-abate, 

Ci veşnic reci şi veşnic plutind în libertate, 

Cum n-aveţi nici o ţară, voi n-aveţi aici exil! 

Traducere: N. Porsenna 


JURNALUL TINEREŢII 

Noaptea trecută „mergeam „ pe o şosea. La un moment 

dat picioarele mele s -au desprins de pe sol şi s-au arcuit 

către spate. Părea că nu am schelet osos. Corpul meu era 

paralel cu drumul la o înălţime de aproximativ un metru şi jumătete, 

fără să-l atingă şi se mişca. 

În timp ce „zburam” ceva ca un curent, îmi trăgea partea 

din spate a corpului, ba într-o parte, ba în alta a drumului, mai 

bine zis îmi strica direcţia. Bineânţeles că nu ştiam ce este 

acel ceva,dar îmi dădeam seama că nu este bine ce se întâmplă. 

În faţă se forma ca un conglomerat de praf şi pietre mărunţele, 

care venea cu furie spre mine. 

Instantaneu am schimbat poziţia corpului pentru a mă 

apăra şi a face faţă acelei entităţi furioase care parcă ar fi vrut 

să mă înghită, să mă distrugă,sau ştiu eu ce...? Eram acum 

cu picioarele şi mâinile arcuite în faţă şi gura larg deschisă. 

Impactul între mine şi „ norul de praf „s -a produs instantaneu. 

Simţeam puterea răului cum se pieptoşa la mine şi 

enervarea acestuia că nu îmi este frică. Chiar nu -mi inspira 

frică. Îmi intra praf în gură şi pietricele foarte mici din conglomeratul 

acela murdar. Prinsesem viteză mult mai mare imediat 

după impact, dar această întrepătrundere nesuferită nu 

se mai termina... 

A doua zi aveam senzaţia de arici în gât. 

4930 

JURNALUL TINEREŢII 

* * * 

Trebuia să cobor din tren. Aveam două bagaje şi în momentul 

când s-a deschis uşa, o pungă a căzut. Trenul nu se 

oprise deci nu puteam coborî să recuperez bagajul mai ales 

că în dreptul uşii foarte aproape era o clădire din beton ca 

acelea din gara Buzău. După oprire am coborât şi mi-am recuperat 

punga. Eram supărată pe Nicuşor pentru că ar fi trebuit 

să vină să mă ia de la gară şi el nu se vedea pe nicăieri. 

Am coborât în pasajul subteran de trecere către gară 

apoi pe o scară spiralată într-un subsol care părea a fi un laborator 

unde un bărbat întreba 

Ce-i cu atâţia sextuari ? 

În direcţia în care priveau cu toţii era un ecran pe care 

nu distingeam nici o imagine. 

-Cum nu vezi, uite ce-i acolo, nu-i normală o asemenea 

activitate acum. Mişcarea e mai rapidă decât de obicei şi sunt 

DISCORDANŢĂ 

Cu amicul meu la un pahar 

Să ne-nţelegem e-n zadar. 

Eu îi reproşez beţia, 

Iar el mie … ironia. 

MEDICALĂ 

Primul nostru demagog 

A fost la stomatolog 

Şi după multă tevatură 

I-a scos … corupţia din gură. 

CONDIŢIE 

Ca să poposim în U.E. 

Ne mai face Guest un duş 

Şi să n-o mai luăm la muie 

Ci s-o luăm direct la Bush. 

D-LUI PROF. 

FL. PARASCHIV 

Tot ce citeşti mereu explici 

Şi-n amănunte te complici 

Ai milă de ai tăi confraţi 

Căci la cultură-s… cumpătaţi! 

EMIL CONSTANTINESCU 

ÎN VIZITĂ LA FOCŞANI 

A-nghiţit Milică hapu 

Când văzu pielea şi ţapu! 

L-a chemat pe Usturoi 

De i-a dat pielea înapoi. 

EPIGRAME 


prea multe corpuri, triplu faţă de 

activitatea normală din zonă. 

Până ce nu mi-am activat 

vederea în infraroşu nu am putut 

vedea nimic. Apoi totul a apărut 

rapid, imaginea având un foarte 

bun şarf. 

Pe ecranul spre care priveam 

se vedeau nişte corpuri 

cereşti rotunde foarte mari care 

apăreau des pe o orbită a unei 

planete gigant din care se vedea 

doar un sfert. De fapt planeta Rodica Soreanu 

avea un fel de inele în culorile 

curcubeului şi pe acelea se mişcau 

corpurile despre care îţi spun. 

Nu am înţeles de ce erau oamenii din echipă aşa de agitaţi. 

Ce anume însemna ceea ce se vedea pe ecran. Ce 

consecinţe asupra zonei din galaxie în care ne aflam putea 

avea acea intensificare de activitate a corpurilor cereşti. Neavând 

prea multe tangenţe cu domeniul îmi erau străine legile 

şi mecanismele care guvernau zona. Nici denumirile acelor 

corpuri cereşti nu-mi spuneau nimic aşa că am revenit la privirea 

normală şi am ieşit. 

Am mai zăbovit o vreme pe peron dezamăgită că Nicu 

nu mai venea, apoi am plecat singură. El trebuia să aibă grijă 

de mine dar pe semne că se încurcase pe undeva pe la băutură. 

Fusese trimis să mă asiste dar îşi ratase misiunea. Cred 

că nici profesia nu i se potrivea. Era un şef de şantier bun dar 

ştii cum sunt constructorii. Încă din facultate cănd învaţă calculul 

rezistenţei materialelor stau cu vodca pe masă ceea ce 

nu ar fi un păcat dacă s-ar limita la cantităţi modice. i apoi 

anii de şantier...ştii cum e. 

Ăştia sunt oamenii. Când te aştepţi mai puţin te trezeşti 

cu vreo surpriză. 

Mergeam pe stradă în pas domol contemplând copacii 

care se trezeau la viaţă după sezonul rece. 

În aer plutea acel fior special al zilei de duminecă inundat 

de zarva efortului de a înflori caracteristică regnului vegetal. 

Se auzea curgerea accelerată a sevelor din plante. 

Putei adulmeca mirosul germinării seminţelor.Ca în fiecare an 

natura făcea un efort special pentru a reveni la starea de „ 

verde „ 

Dinspre nord, pe cer se vedea un cerc albastru electric 

din care izbucneau în unghi de patru zeci şi cinci de grade, ca 

nişte săgeţi un fel de flăcări de aceeaşi culoare ca şi cercul. 

Se vedea cu privirea normală,adică îl puteau vedea şi ceilalţi 

dar ar fi trebuit să ridice privirea către cer. 

GHINION 

La crâşma dintre hotare 

L-a prins consoarta pe 

Georgică 

Strigând după o vodcă mare 

Şi pe genunchi cu… una 

mică. 

OPINIE DE CENACLU 

Pe Neagu îl citează, evident 

Când îşi exprimă punctul de 

vedere 

Clar, limpede şi pertinent 

Dar Neagu n-a avut nici o 

părere 

Sava Francu

Rugăciunea unui Dac – manifest 

indico-dacic în context universal 

Rugăciunea unui dac – manifest indico-dacic în context 

universal - lucrare premiată la Concursul Naţional de 

Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni 

Luceafărul…” Ediţia a XXVIII-a – Botoşani, 2009 şi ovaţionată 

la cel de-al X-lea Congres de Dacologie, „Eminescu 

2009”, Bucureşti, 14-16 iunie 2009. 

„dar nici o vorbă sângerie nu o poate deranja 

când pe buzele ei se odihnesc stoluri de ochi” 

Poate titlul ar fi avut nevoie de o complinire, eventual temporală. 

Logica ne-ar îndemna să completăm sintagma din titlu cu 

notificarea „în secolul al XIX-lea”, dar datul acestui popor ne îndreptăţeşte 

la elipsă, motivele din poezia eminesciană înscriinduse 

într-un timp continuu, echivalând Eternitatea. Afirmaţiile de mai 

sus par a da dreptate atât poetului în meditaţia sa filosofico-religioasă 

de factură mahayanistă, cât şi cercetătorilor care s-au aplecat 

asupra operei eminesciene dar şi a istoriei antice româneşti, 

(traco-geto-dacice), în speculaţiile şi chiar demonstraţiile tuturor că 

atât nucleul cât şi enclavele daco-româneşti par a se fi constituit 

de-a lungul Istoriei, într-un interesant ciclu de naştere-moarterenaştere, 

excepţional sintetizat de termenul sanscrit Samsara. 

Poezia eminesciană în discuţie uimeşte cititorul nu atât 

prin conţinut, cât prin titlu. Nimic din corpusul poeziei nu îndeamnă 

pe cititor să-şi imagineze faptul că un dac ar putea gândi şi cere 

Zeului Suprem (cu atât mai puţin lui Zamolxis – „Au cine-i zeul cărui 

plecăm a noastre inemi?”) asemenea destin cumplit. Din puţinele informaţii 

ce se află în programele şcolare de istorie, aflăm că dacii 

erau un popor cu un tonus psihic deosebit, înfruntând moartea cu 

bucurie, fiindcă o considerau adevărata viaţă… Cu atât mai surprinzătoare 

apare atunci poezia lui Eminescu, iar speculaţiile referitoare 

la influenţele „profund romantice”, „sceptic 

schopenhaueriene”, fabulaţiile de felul: „tânguire de dragoste a dacului 

într-o atmosferă tipic veroniană”, nu pot decât să îndepărteze 

de la adevărata ţintă şi anume lupta poetului pe toate planurile de 

redobândire a statalităţii de către un popor îndreptăţit la o vatră de 

manifestare, aşa cum i-o impunea unitatea de limbă, tradiţie şi credinţă. 

Se ştie că Mihai Eminescu era un activ membru şi militant 

al societăţii conspirative Carpaţii, care lupta pentru sprijinirea „oricărei 

întreprinderi româneşti”, acţionând ca „un adevărat partid de 

rezervă cu zeci de mii de membri care milita pe faţă pentru ruperea 

Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la ţară. Societatea 

Carpaţii îl avea lider pe Eminescu, care în 1882 participase la fondarea 

acesteia. (Roncea, 2009) 

În calitate de redactor principal al ziarului Timpul, Eminescu 

– statură publică impresionantă, perceput drept un cap al 

conservatorismului şi al luptei pentru unitatea naţională – „realizează 

un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania, 

ridiculizează pe Carol I pentru lipsa de autoritate, condamnă guvernul 

liberal pentru politica internă şi externă, denunţă cârdăşia 

conservatorilor cu liberalii şi îndeamnă opinia publică să militeze în 

favoarea unei Dacii Mari” (Roncea, 2009). 

Toate acestea se petrec în mai puţin de un an, timp în care 

Societatea Carpaţii şi ale sale filiale: „Petru Maior” la Budapesta, 

„România Jună” la Viena, „Junimea”, „Dacia”, „Bucovina şi Moldova” 

la Cernăuţi, „Astra” în Transilvania, „Liga pentru Unitatea Culturală 

a Tuturor Românilor” în vechea Românie, cu filiale inclusiv la 

Paris trimiteau semnale presei din Regat, conform cărora, „românii 

de peste tot aşteptau cu braţele deschise pe fraţii lor” (Arhivele Statului, 

CCXXVI) 

Colaborările în epocă dintre Eminescu şi Nicolae Densuşianu 

sunt mai mult decât notorii iar pasiunea pentru dacism a lui 

Eminescu se poate motiva nu numai la un nivel brut al prieteniei 

celor doi sau al nevoilor istorico-naţionale şi existenţiale ale românilor 

ca popor. 

Descoperiri arheologie târzii, ce au avut loc cu ocazia renovării 

Casei Memoriale M. Eminescu de la Ipoteşti au scos la 

ESEU 

iveală chiar sub camera poetului 

unele vestigii traco-dacice, ceea 

ce la un nivel de gândire de tip 

freudian sau jungian poate revela 

o influenţă mitico-mistică de tip 

transcendent, transmisă de Timp 

şi Destin subconştientului genialului 

poet. (Daciamagazin.org, 

2004) 

Oana Dugan 

Rugăciunea unui Dac se 

transformă astfel într-un veritabil 

manifest de luptă politică, admirabil „ascuns” în faldurile unei metafore 

ritmate filosofico-religioase, la rându-i alcătuită din simboluri 

pure. Desigur, tonul în care se clădeşte excursul poetic nu poate 

servi mai bine interesele lui Eminescu decât adoptând factura pur 

romantică, încărcată de mister, atemporalitate, patosul incantaţiei, 

dialogul fantastic. Toate aceste mijloace romantice asigură poeziei 

lui Eminescu o valoare subliminală. Ea se adresează astfel subconştientului 

colectiv al românilor de pretutindeni şi din toate timpurile. 

Producându-se şi materializându-se prin punerea pe hârtie 

şi publicare, ea devine un mesaj tipic dacic adresat şi transmis unei 

Entităţi energetico-divine, alta decât Zamolxis, superioară acestuia, 

„forţându-i mâna” prin cerinţa ciudată pe care i-o pune înainte. Cu 

alte cuvinte, dacă ciclul eternei curgeri, acela al Samsarei nu se întâmplă 

în condiţiile ideale pentru un popor, atunci cel al bas-sarabhei 

(oprirea curgerii) să se înfăptuiască: „Să-ngăduie intrarea în 

vecinicul repaus (…)/ Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă”, 

cu scopul probabil al reînnoirii traseului evolutiv (Şeitan, 2008) 

Mitologia românească, tradiţiile orale, bogăţia şi circulaţia 

informaţiei au făcut ca sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul celui 

de-al XXI-lea să scoată la iveală caracterul universal al descoperirilor 

istorice, lingvistice şi antropologice, referitoare la rădăcinile poporului 

român. 

Eminentul medic reanimator Victor Moldovan remarcă sub 

imperiul marilor cărţi şi al ideilor filosofico-religioase ale lumii că 

Dumnezeu, Zamolxis, Allah, Quetzel-Quatl, Dumnezeu etc, nu sunt 

Zeul Suprem – Creatorul Universului, ci doar entităţi universale superioare 

entităţii numită Om, cărora ne închinăm, ajungând la 

aceeaşi concluzie şi implicit ca şi Mihai Eminescu, că devoţiunea 

faţă de aceşti aşa-zişi zei nu e decât Maya pură. (Moldovan, 2001) 

Astfel, misterele creării Universului rămân mult departe de pârghiile 

puterii cunoaşterii omeneşti. 

Cronicile istorice ale universităţii din Cambridge stipulează 

că Arienii ce au ocupat treptat teritoriul indic şi au impus sistemul 

castelor îşi aveau originea într-o vatră de plămădire delimitată nucleic 

de arcul carpatic. Mărturie în acest sens – multitudinea termenilor 

lingvistici comuni din această zonă cu cei din 

sanscrită.(Haşa, 2007) 

Numeroase mituri, legende traco-geto-dacice şi eline îşi 

găsesc surprinzător echivalentul, dacă nu chiar copia identică în legendele 

şi tradiţia hindusă. 

Un întreg mecanism de gândire religioasă defineşte culturile 

getică, hindusă, elină având la bază credinţa în metosomatoză, 

aceea a trans-migrării sufletului ca pasăre. Numeroase legende din 

Sudul şi de la Gurile Dunării vor fi amintit în vremea lui Eminescu de 

miturile acelei renovatio periodice, despre care Mircea Eliade arăta 

în secolul al XX-lea că erau specifice Greciei Antice dar şi spaţiului 

mitologic dacic. (Şeitan, 2008, p.15) 

Basmele populare româneşti, în care apa vie şi apa 

moartă îşi interpun locurile la extremităţile voinicului, simbolizând 

ciclul viaţă-moarte, după ritualul „moartea urmează vieţii, viaţa succede 

la moarte”, trebuie că l-au impresionat prin conţinut pe setosul 

de filosofie indică, Mihai Eminescu, care pesemne a găsit în 

învăţătura hindusă simbolul păsării migratoare Garuda, vehiculul lui 

Vishnu, cea care aduce şi duce fiinţa aceasta din şi în cealaltă lume. 

(Id., ibid.) 



INTERVIU 

Dan BRUDAŞCU: 

“Nu se poate trăi fără lectură în mileniul trei” 

Reporter: Rolul fundamental al diriguitorilor 

din cultură este acela de a făuri un suport 

real al formării unei mentalităţi culturale sănătoase, 

de a propune alternative, de a crea 

curente de opinie, de a-i determina pe ceilalţi 

să le pese de tot ce se petrece în cultura 

şi tradiţia locului. Ce faceţi concret în acest 

sens? 

Dan Brudaşcu: În ceea ce priveşte rolul diriguitorilor 

din cultură, eu cred că este acela 

de a crea un suport real al formării unei mentalităţi 

culturale sănătoase, de a propune alternative, 

de a crea curente de opinie şi, în 

primul rând, acela de a gestiona cum se cuvine 

activitatea din cultură. Din păcate, până 

în momentul de faţă, cu toate că suntem de 

aproape 20 de ani într-un sistem democratic, 

culturii române şi, în general, culturii statelor 

care au aparţinut structurii anterioare de 

orientare ideologică şi doctrinară le lipsesc 

managerii în domeniul culturii. Din acest 

considerent, din păcate, la nivel naţional, în 

România se poate vorbi despre o mentalitate 

depăşită sub aspectul percepţiei şi, mai 

ales, al realizării faptului de cultură. Noi rămânem 

încă, chiar dacă nu o recunoaştem 

deschis, la mentalitatea dinainte de 1989. O 

cultură dirijată, finanţată, în care sunt posturi 

călduţe şi sigure. De când mă implic personal 

în gestionarea activităţii culturale a municipiului 

Cluj-Napoca, şi aici mă refer în 

principal la Casa Municipală de Cultură, am 

încercat să implementez ideea necesităţii 

realizării de proiecte. Am stabilit, încă din 

luna octombrie, un program minimal de activităţi, 

care să corespundă diversităţii de gusturi, 

de vârstă, de opţiuni şi, mai ales, am 

avut în vedere ideea că această Casă de 

Cultură este un organism care trebuie să fie 

receptiv la solicitările beneficiarilor actului de 

cultură. De asemenea, ea trebuie să fie deschisă 

în permanenţă, fără nici un fel de 

oprelişti, tuturor celor care pot participa la 

actul de cultură în calitate de creatori sau de 

beneficiari. De aceea, din anul 2009, în mod 

deosebit, am constatat cu bucurie că avem 

în activităţile noastre cuprinşi şi reprezentanţi 

ai minorităţii maghiare, avem pe data de 

8 aprilie a.c., cu ocazia zilei internaţionale a 

ţiganilor, o manifestare care va fi susţinută 

de formaţii artistice reprezentând minoritatea 

ţigănească din municipiu şi din judeţul 

Cluj. În perspectivă vom organiza, sub egida 

multiculturalismului în spaţiul transilvan, care 

este o emblemă reală şi a Clujului, manifestări 

care să reprezinte cultura germană, cultura 

evreiască şi, de asemenea, în paralel, 

realizăm, fie sub egida universităţii populare, 

fie prin manifestările artistice propriu-zise, 

acţiuni şi o serie de spectacole în care să se 

regăsească şi celelalte minorităţi etnice trăi- 

4932 

Adina Fartuşnic 

“Noi rămânem încă, chiar dacă nu o recunoaştem deschis, la mentalitatea dinainte de 1989”. 

“Sunt oameni care, în afară de sportul popular sau cum se vor numi acum ziarele de sport, 

nu mai citesc nimic altceva”. “O cultură adevărată şi consistentă este o cultură în care tradiţia 

joacă un rol extraordinar de important.”, a declarat Dan Brudaşcu, directorul Casei Municipale 

de Cultură într-un interviu acordat Gazetei de Cluj. 

toare în spaţiul geografic al judeţului Cluj. 

Rep.: Care este cultura europeană (sau, 

poate, mondială) cu care credeţi că ne asemănăm 

cel mai mult şi de ce? Care ar fi diferenţele 

dintre publicul de aici şi cel de 

afară? Ce-l apropie pe român şi ce-l incită 

pe francez sau englez, de pildă? 

D.B.: Mi-este foarte greu în momentul de 

faţă să spun dacă avem similitudini perceptibile 

cu o altă cultură în Europa sau în afara 

ei. În general, fiecare popor tinde spre a-şi 

exprima eu-l spiritual şi cultural de o manieră 

inedită, personală. Ne putem asemui până 

la un anumit moment cu cultura austriacă 

sau franceză, în anumite privinţe şi cu cultura 

maghiară, pentru că ne apropie aceste 

distanţe extrem de reduse dintre state. Am 

regăsit, de asemenea, unele asemănări în 

sfera culturii cinematografice, a filmului documentar 

polonez, deci am putea face unele 

trimiteri şi spre cultura poloneză. Probabil că 

avem din fiecare aceste culturi câte ceva, 

dar noi vrem ca produsul final, cel care să 

ne reprezinte în contextul cultural european 

şi universal, să fie unicat, să fim noi înşine. În 

acelaşi timp, trebuie subliniat că noi nu avem 

în România condiţii identice şi nici propagatori 

cu aceeaşi dăruire pe care îi au alte culturi. 

Ne deosebim de francezi sau englezi, 

pentru că nivelele lor de cultură sau structura 

culturii pe care o au ei sunt, în parte, diferită 

de a noastră. Aş vrea să cred că şi la 

englezi şi francezi este o mai mare pondere 

a comercialului. Românii nu au fost descoperiţi 

încă de marii ofertanţi de acest tip de 

cultură. Ne lipseşte acest bagaj cultural pe 

care ei îl au datorită altor contexte politice, 

economice. Pe de altă parte, cred că şi gusturile 

sunt diferite. Nu consider că ar putea 

să se manifeste identic în situaţii date un 

francez, un englez sau un român, probabil 

datorită moştenirii pe care o au fiecare şi aici 

nu mă refer la greaua moştenire sau alte epitete 

jenante pe care le folosesc unii, ci la 


ceea ce reprezintă datul naţional pe care îl 

are vrând, nevrând, conştient sau inconştient, 

fiecare dintre cei care trăiesc astăzi în 

spaţiul european. 

Rep.: Poezia face lumea mai bună. Sunt pe 

lume mai mulţi poeţi sau mai mulţi cei care 

se sfâşie între ei? Mai naşte poeţi tineri 

această ţară? Mai avem astăzi critici literari 

adevăraţi (în comparaţie, de exemplu, cu perioada 

anilor ’60 – ’70)? 

D.B.: Sunt întrebări extrem de grele, pentru 

că în lume se face foarte multă poezie. De 

circa 35 de ani traduc în mod curent poezie 

universală. Cred că până în momentul de 

faţă am tradus undeva spre 1000 de poeţi 

din întreaga lume. Mă consider avizat în traducerea 

de poezie şi mulţumit de producţia 

imensă de poezie bună care se realizează 

în lume, inclusiv în zone despre care am 

auzit prea puţin. Se produce poezie bună şi 

foarte bună şi în România. Intrigat de lipsa 

de reacţie a unor instituţii specializate şi plătite 

din fonduri publice pentru a face cunoscută 

această bună poezie în lume, am 

realizat în urmă cu doi ani o antologie a poeziei 

române din ultimii 35-40 de ani în limba 

engleză. Aici se regăsesc poeţi din mai 

multe generaţii, de mai multe stiluri, de mai 

multe genuri, dar am avut un singur criteriu 

în selecţia lor-criteriul valoric. Din fericire, 

sunt foarte mulţi criticii buni de poezie. Nu 

sunt toţi la nivelul lui Nicolae Manolescu, dar 

există şi în cultura Clujului, şi în spaţiul publicistic 

al Clujului oameni cu un simţ critic 

extrem de pronunţat şi extrem de motivat 

sub aspectul culturii poetice pe care o au. 

Rep.: Există o soluţie de a reorienta consumatorul 

către artă, de a-l educa? 

D.B.: Trebuie să existe, pentru că, altfel, 

lăsăm omul să rămână cantonat doar în jungla 

unei existenţe în care domină violenţa, 

trivialul; valorile spiritualităţii acestui popor 

nu pot răzbte până la oameni, iar acest om 

sfârşeşte prin a se animaliza, a se înstrăina 

de valorile culturale şi, în felul acesta, devine 

mai sărac spiritual, mai puţin incapabil de a 

face faţă încercărilor la care-l vor supune anii 

viitori, deceniile viitoare. Eu sunt dornic să 

atrag spre faptul de cultură, spre evenimentul 

cultural de calitate, nu numai toate categoriile 

de vîrstă sau socio-profesionale, ci 

preponderent tineretul, pentru că vreau să-l 

scot de sub influenţa nefastă a barurilor, a 

consumului de droguri, a statului excesiv în 

faţa calculatorului, al unor preocupări care nau 

nici un fel de consistenţă culturală, care 

nu-l fac nici mai complex, nici mai bogat spiritual 

şi să-l aduc în sala de spectacole, să-l 

fac să asculte o conferinţă de bună calitate, 

î

O ţară sexi, porno dar deloc erotică 

1600, 1859, 1918: trei ani în care teritoriile carpato-danubianopontice 

au reusit sa se puna la un loc, sa se închege într-o tara cu ambitii 

mari si, parca inevitabil, dezamagiri pe masura. 1990-2009: 

perioada scurta istoric, dar zbuciumata, Romania s-a divizat fix în trei 

romanii: sexi, porno si erotica 

Romania sexi: celebrul serial Emanuelle avea rating 

de ar fi fost invidios chiar si Dan Diaconescu. Apoi au urmat 

cazuri razlete, fete de la diferite pagini, filmulete sexi cu vedete, 

pictoriale în reviste de profil, sani dezgoliti accidental în 

public si piederea pudorii la nivel de mentalitate colectiva. 

Decolteurile s-au adancit, fustele s-au scurtat, iar lenjeria 

intima a devenit facultativa. Aduceti-va aminte de scandalul 

de dupa prezentarea de moda cand Irina Gabor, 

actuala Columbeanu, a aparut fara lenjerie desi era minora. 

Romania porno: a inceput cu Ciociolina, ale carei 

forme faceau furori la începutul anilor ’90, pe cand unul dintre 

cele mai mediatizate personaje autohtone, Miron Cozma, 

se pieduse iremediabil în decolteul divei. 

Mai tarziu, fetele au devenit mult mai dezinhibate, mai 

lascive, au renuntat nu numai la lenjerie ci s-au debarasat 

cu bucurie de întreaga garderoba. În era digitala filmuletele 

porno cu minori, minore, vedete, pseudo-vedete fac cariera. 

De mentionat cei cativa pasi care au dus la contextul actual. 

Laura Andresan îl face de ras pe Mutu, apoi aproape 

întreaga echipa nationala de fotbal. Gagica povesteste în 

prime-time aventurile sexuale cu sportivii romani. 

Apare pe prima pagina Alina Plugaru, o actrita de filme 

xxx, fara vizibilitate, fara sanse, dar cu o gandire de marketing 

sanatoasa: îsi aranjeaza cu cei de la Libertatea un happening 

care avea sa o propulseze în postura de Regina 

Porno a Romaniei. 

să vadă la cinematecă un film reprezentativ pentru o epocă sau pentru 

o zonă geografică, să-l determin să se aplece asupra valorilor 

etno-culturale ale acestui popor şi ale Europei, în general, şi să-l fac 

să se gândească dintr-o perspectivă culturală la condiţia sa actuală 

şi viitoare. Cred că spre asemenea obiective trebuie să ţintească 

toate instituţiile de cultură, inclusiv cele de la nivel local. 

Rep.: Ce reprezintă cultura şi lectura beletristică în societatea contemporană? 

Se poate trăi fără lectură? 

D.B.: Sunt oameni care, în afară de sportul popular sau cum se vor 

numi acum ziarele de sport, nu mai citesc nimic altceva. Se poate 

trăi fără lectură, dar cred că acel om care face acest lucru este un 

om extrem de sărac, cu un orizont atât de strâmt, încât îmi este 

teamă de ce s-ar putea întâmpla cu el, de ce ar fi el în stare. Nu se 

poate trăi fără lectură în mileniul trei şi nu se va putea trăi vreodată. 

Dacă nu dorim să aducem omul la starea animalică, atunci va trebui 

să insistăm ca el să aibă acces, prin cele mai diverse şi accesibile 

forme, la lectură, la text. Pentru că verba volant, textul rămâne şi el 

este foarte important. Putem constata, din păcate, că dacă, spre 

exemplu, înainte de 1989 te băteai pentru o carte bună, ajungeai să 

dai şpagă pentru ea ca pentru un kilogram de zahăr sau pentru un 

salam, brânză ori ouă, în momentul de faţă zac cărţile bune în librării 

şi sunt foarte puţini cei care se duc să le cumpere. De vină sunt 

şi cei care “produc” cărţile, mă refer îndeosebi la editori, la tipografi. 

Costurile sunt de multe ori inaccesibile. În condiţiile în care în România 

salariile sunt aproape de mizerie în comparaţie cu cele din 

alte state europene, dar preţurile sunt de tip european, evident că 

acea sumă pe care omul putea să o aloce lecturii s-a redus dramatic 

şi, deşi se produce mult mai multă carte de calitate decât 

înainte de 89, se cumpără şi se citeşte mult mai puţin. Asta, pentru 

că gusturile s-au schimbat, pentru că generaţiile s-au schimbat, 

OPINII 

Maratonul sexual, despe 

el vorbim, a tinut prima pagina Cosmin Dragomir 

a tabloidului cu pricina, timp de 

mai multe saptamani. Sexul cu 

60 de insi devenise freza babei din timpul parjolirii tarii. Dupa 

ce a reusit sa devina vedeta si implicit sa isi schimbe tariful, 

Alina Plugaru a declarat, tot pe prima pagina, ca renunta la 

proiect, datorita tineretii si lipsei de experienta, sfatuita fiind 

de catre mai batrana Ciociolina. 

Razboi între Laura Andresan si Alina Plugaru. Împacarea 

celor doua. Apoi a urmat un sir indian de personaje: profesoara 

de sex, sexibraileanca, elevul porno, eleva porno etc. 

Romania erotica: este doar o utopie. Adica nici sexi 

nici porno, ci o tara care sa îsi arate formele voluptoase dar 

sa pastreze doza de mister. 

O femeie dezbracata pe jumatate, prin partile mai putin 

esentiale. 

O femeie frumoasa, care îti face cu ochiul, mult mai 

greu de cucerit, mult mai dorita si mai adorata tocmai datorita 

acestei conduite. 

Operatii estetice fara vizibilitate în presa sau ursitoare 

foarte darnice. 

Romania: Avem si alte sanse sau ne branduim tara pe 

turism sexual? 

obiectivele urmărite sunt diferite de ale generaţiilor anterioare şi există 

această insuficient de bine corelată politică editorială faţă de potenţialul, 

resursele şi capacitatea de absorbţie din partea populaţiei 

a acestei producţii de carte. 

Rep.: Ce mesaj cultural transmiteţi generaţiei care a intrat în vârtejul 

postmodern al ispitelor de tot felul, fără să ştie că a existat şi o 

vreme când acestea nu erau nici de conceput? 

D.B.: Nu m-aş limita la un singur mesaj. În primul rand, aş vrea să 

atenţionez tânăra generaţie, cu toată preţuirea pe care o am faţă de 

ea, asupra ideii de a acorda atenţia şi respectul cuvenit tradiţiei. Şi 

eu, când eram la vârsta adolescenţei, consideram că totul începe 

cu mine, dar nu este adevărat. O cultură adevărată şi consistentă 

este o cultură în care tradiţia joacă un rol extraordinar de important. 

Trebuie avut în vedere şi acordat respectul cuvenit valorilor anterioare. 

Indiferent de domeniu - ştiinţific, cultural, muzical, plastic, 

sportiv - trebuie acordate o preţuire şi un respect, evident, nu exagerat, 

ci după o receptare critică obiectivă, nepărtinitoare, tuturor 

celor care au creat ceva semnificativ pentru cultura, pentru literatura, 

pentru poezia acestei ţări. O altă chestiune pe care vreau să o 

spun este aceea că nevoia de comunicare e foarte puternică. Dacă 

tineretul va rămâne sclavul calculatorului, acel tip de comunicare îl 

alienează, nu îl face mai receptiv la problemele lumii. Îl înstrăinează 

de realitatea în care trăieşte, or acest lucru nu este de dorit să se întâmple 

cu tânăra generaţie, pentru că ea devine mai vulnerabilă în 

faţa solicitărilor pe care le are viaţa faţă de fiecare dintre noi. Şi să 

nu uite că există vârste la care este potrivit să te joci, vârste la care 

este potrivit să te duci la discotecă, dar în permanenţă, în toate aceste 

vârste, trebuie să se acorde o importanţă cuvenită şi cititului, studiului, 

cărţii, cu alte cuvinte, unei munci aplecate spre ceea ce 

doreşti să realizezi în viaţă. 


REPORTAJ 

Prin munţii Macedoniei, spre Lacul Ohrid 

După aproape 300 de km. parcurşi pe şoselele de 

munte ale Macedoniei (din care jumătate pe moderna autostradă 

Tetovo- Gostivar), ajungem în oraşul Ohrid, obiectiv 

turistic de mare interes, declarat în anul 1979, împreună cu 

lacul cu acelaşi nume, monument al naturii şi înscris pe lista 

patrimoniului cultural mondial al UNESCO, iar din anul 1980 

figurând ca zonă naturală, istorică şi culturală. 

Denumit Lychnidos (Oraşul luminilor) pe vremea Imperiului 

Roman, Ohrid ("de pe deal", în slava veche) a fost atestat 

documentar în secolul al VII-lea, fiind considerat ca una 

dintre cele mai vechi aşezări umane din Europa. Partea 

veche a oraşului, încercuită de zidurile înalte de 16 m. ale 

Fortăreţei regelui 

Samoil (ridicată în 

secolul al X-lea), 

adăposteşte numeroase 

bazilici, 

biserici şi mănăstiri, 

înălţate între secolele 

V şi XIII: Bazilica 

Polyconhous, 

Mănăstirea Sf. Klement, 

Catedrala Sf. 

Sofia, Bisericile Sf. Bogorodica Perivlepta, Sf. Jovan Kaneo, 

Sf. Dimitria, Sf. Constantin şi Elena, Sf. Mali Vraci, precum şi 

o colecţie de 800 de icoane, apreciată ca cea mai importantă 

colecţie de acest gen din lume, după cea de la Galeria Tretiakov, 

din Moscova.. În anul 893, episcopul Klement înfiinţează 

în Ohrid prima universitate slavă, în timpul Imperiului 

Bizantin aşezarea devenind centrul episcopal al Macedoniei. 

Cu o populaţie de 55.000 de locuitori, Ohrid se prezintă 

astăzi ca un oraş civilizat, ce se întinde în amfiteatru pe 

dealurile din jurul lacului cu acelaşi nume, cu străzi şi străduţe 

îngrijite, mai animate în zona bazarului, unde preţul 

mărfurilor se negociază în stil oriental. Interesantă este poziţionarea 

caselor, cu faţade albe şi acoperişuri cărămizii, în 

aşa fel încât fiecare dintre ele are vedere spre lac şi acces 

liber la lumina soarelui. 

Lacul transfrontalier Ohrid este considerat drept cel mai 

vechi lac din Europa şi împreună cu lacul Prespa, unul dintre 

cele mai vechi lacuri interioare din lume. În suprafaţă totală 

de 359 km. pătraţi, din care 230 de km. pătraţi se află în 

Macedonia (Orhidesko Ezero) şi 129 de km. pătraţi în Albania 

(Liqeni i Ohrit), lacul natural Ohrid, cu apă dulce, este situat 

la o altitudine de 695 m, 

având adâncimea maximă de 

287 m., lungimea de 30,4 km. 

şi lăţimea de 14,6 km. În apa 

sa limpede trăiesc 27 specii de 

peşti, cele mai reprezentative 

fiind koranul şi belushka (Neam 

delectat şi noi cu acest gen 

de păstrăvi şi trebuie să recunoaştem 

că au meritat toţi 

banii). Pe ţărmul său, lung de 

87,5 km., sunt amenajate plaje 

4934 

Şerban Tabacu 


moderne, în special în dreptul aglomeraţiilor urbane mai importante: 

Ohrid şi Struga în Macedonia şi Pogradec în Albania, 

unde se pot admira vile cochete, precum şi automobile 

sau yahturi de ultimă generţie. 

Părăsim oraşul Ohrid, al doilea ca importanţă, după capitala 

ţării - Skopje. Urmăm spre sud conturul lacului omonim, 

a cărui întindere nesfârşită, ca o mare, ne încântă 

privirea şi pătrundem într-o zonă extrem de pitorească, aparent 

de o pustietate sălbatecă, ce îţi dă fiori. Suntem în Parcul 

Naţional Galicica, care se întinde în sud- vestul 

Macedoniei, pe o suprafaţă de 227 km. pătraţi, fiind mărginit 

la vest de lacul Ohrid, iar la est de lacul Prespa, areal declarat 

în anul 1958 zonă protejată, datorită frumuseţii excepţionale 

a florei şi faunei sale endemice, ca şi a reliefului variat, 

cu văi largi şi adânci, creste muntoase ce depăşesc 2000 m. 

(vârful Goga - 2265 

m), peşteri ( peştera 

Samotska Dupka - 

279 m.) şi numeroase 

fenomene 

carstice terestre şi 

subterane. Şi aici 

întâlnim monumente 

religioase 

dintre cele mai 

vechi: Mănăstirile 

Sf. Naum, Sf. Zaum, Sf. Bogorodica Pestanska, Bisericile Sf. 

Ilja in Elesani, Sf. Bogorodica in Vilestova, Peştera-Biserică 

Sf. Stefan şi Bazilica Sf. Gorgia. 

În opinia specialiştilor, Parcul Naţional Galicica, ce se 

întinde pe pantele muntelui cu acelaşi nume, parte a lanţului 

muntos Sara - Pind, are o mare valoare naturală, hidrologică 

şi geo - morfologică. Flora este reprezentată de peste 800 

de specii perfect conservate în câteva ecosisteme, zona mai 

find denumită "Grădina botanică a florei balcanice", iar fauna, 

prolifică şi diversă, este alcătuită din peste 200 de specii de 

vertebrate şi nevertebrate. Drumurile asfaltate, în lungime de 

80 de km., se întind de-a lungul lacurilor Ohrid şi Prespa, pe 

care le leagă prin Pasul Livada, la o altitudine de 1550 m., de 

unde se pot admira simultan ambele lacuri. 

După parcurgerea a 30 de km., din latura sudică a Parcului 

Naţional Galicica se desprinde drumul ce duce la Mănăstirea 

Sfântul Naum (Shen Naum în albaneză, Svjeti 

Naum în macedoneană), a cărei aparteneţă teritorială este 

încă disputată de cele două ţări, din cauza modificării graniţei 

în anul 1943. Situată la 0,5 km.. de graniţa albaneză 

(punctul de trecere a frontierei de la Tushemisht), mănăstirea 

ce se înalţă pe un deal greu 

accesibil, este izolată pe malul 

lacului Ohrid şi constituie un 

important punct de atracţie, 

graţie puterilor miraculoase 

deţinute de Sf. Naum, ctitorul 

bisericii, ale cărei moaşte, 

aflate în pronaosul lăcaşului, 

sunt venerate în fiecare an de 

ziua sfântului (20 iulie) de pelerinii 

veniţi în număr mare de 

pretutindeni.

JURNAL NECONVENŢIONAL 

Jurnal de bibliotecă. Roma necunoscută (II) 

În interiorul imperiului, romanizarea progresează şi domneşte 

pacea, aparent, pentru că la graniţe barbarii abia aşteptau, 

ameninţător, să atace. Dar, tot mai dificil era şi faptul că trebuia decisă, 

cât mai urgent, atitudinea ce trebuia luată faţă de religiile 

venite din străinătate. 

Din păcate, politica lui Domiţian a eşuat… A eşuat, pentru că în 

timpul domniei sale, Împăratul a transformat principatul (desemnează 

regimul celui dintâi :formă de guvernare personală inaugurată 

de Augusto, în 27î.H.), într-un instrument al terorii, şi pentrucă, 

totodată, nu a ştiut să gestioneze fenomenul religios, persecutând 

crunt pe creştini şi interzicându-le ritualurile 

* Apocalips – carte simbolică şi mistică a Noului Testament care 

conţine revelaţiile Sfântului Ioan Evanghelistul exilat în insula Padmos 

din Grecia. Ea prezintă o viziune a sfârşitului lumii în religia 

creştină. 

* Traian – Marcus Ulpius Traianus, împărat roman între anii 98- 

117 d.H., fiul adoptiv al lui Nerva şi asociatul la domnie al acestuia, 

încă din anul 97 d.H. A fost primul împărat roman de origine neitalică 

(era spaniol). Organizator energic al vieţii militare şi civile a imperiului, 

a învins definitiv, în cele două campanii militare (101-102 

d.H.) şi ( 105-106 d.H.) pe daci, transformând cea mai mare parte 

a Daciei în provincie romană. În amintirea victoriei s-au ridicat, la 

Adamclisi (în anul 109 d.H)., monumentul „Tropaeum Traiani”, şi la 

Roma ( în anul 113 d.H.) „Colonna Traiana”,(construită de celebrul 

arhitect de origine greacă, Apolodor din Damasc, la ordinul împăratului 

Traian). Cuceritor al Armeniei, Babilonului, Ctesifonului şi 

Seleucia, a creat două noi provincii: Mesopotamia şi Asiria. În timpul 

său Imperiul Roman a cunoscut maxima sa extindere teritorială. 

Bolnav, moare în Cicilia, la varsta de 64 de ani. 

* Oratorio di San Giovanni - Paraclisul Sfântului Ioan 

* Bramante, pe numele său Donato di Pascuccio D’Antonio, sa 

născut la Castello Durante-Urbino în anul 1444.Arhitect de geniu 

a construit bisericile Santa Maria presso San Satiro şi Santa Maria 

delle Grazie din Milano. În anul 1505, Papa Iuliu al II-lea îi încredinţează, 

reconstruirea Catedralei Sfântul Petru. Donato, demolează 

vechiul edificiu constantinian şi începe construcţia monumentalei 

Catedrale care va fi finalizată abia după 100 de ani, în anul 1614. 

La realizarea grandiosului proiect au mai contribuit şi alţi artişti celebri 

din Renaştere, precum: Raffaelo, Antonio da Sangallo il Giovane, 

Michelangelo, Vignola, Pirro Ligorio, Giacomo della Porta şi 

Maderno. Catedrala Sfântul Petru a fost sfinţită la 18 noiembrie 

1626 de Papa Urbano al VIII-lea. 

Mai trebuie menţionată şi bijuteria arhitectonică „Tempietto di 

San Pietro in Montorio”, în fapt prima lucrare cunoscută a lui Bramante 

din Roma anului 1502. Micul templu din mânastirea Montorio 

a fost construit chiar pe locul unde, la anul 67 d.H., a fost 

martirizat Apostolul Petru. 

Din păcate, multe din lucrările artistului s-au distrus, cum ar fi 

fresca „Filosofii”, pictată pe faţada Palatului del Podesta din Bergamo 

sau fresca dintr-o capelă a bisericii San Francesco, închinată 

martiriului sfinţilor Petru şi Pavel. În schimb, expresiva lui pictură 

„Cristo alla collona”, salvată în timp, o putem admira şi astăzi în 

abaţia Chiaravalle din Brera. Tot de Bramante au fost construite, la 

Belvedere, în Vatican, - în stilul doric, ionic şi corintic - multe felurite 

scări, înalte sau joase, după locul unde se găsesc, foarte frumoase 

şi pline de graţie. În afară de acestea, a făcut şi o scară în 

spirală, sprijinită pe coloane din ce în ce mai înalte şi cu o pantă 

atât de dulce încât poţi merge pe ea călare. Iubea poezia şi a cochetat 

cu sonetul, care , chiar dacă nu era destul de cizelat, era totuşi 

gingaş şi sincer... „S-a bucurat, în timpul vieţii, de o faimă 

uriaşă, iar după moarte de una şi mai mare. Bramante a trăit 

şaptezeci de ani şi i s-a făcut o înmormântare strălucită, fiind însoţit 

la groapă de întreaga curte papală şi de toţi sculptorii, arhitecţii şi 

pictorii din Roma. La 11 martie 1514 a fost înmormântat în grotele 

Vaticanului din Catedrala San Pietro”. (Giorgio Vasari) 

* Antonio da Sangallo il Giovane – Sangallo: familie de 

arhitecţi din Renaştere. 

Antonio Cordini, nepotul celor doi fraţi Sangallo, Giuliano şi Giamberti, 

s-a născut în anul 1484 la Florenţa. Discipol al maestrului 

său Bramante, Antonio i-a popularizat stilul la Palatul Farnese şi în 

continuarea construcţiei Catedaralei 

San Pietro, îmbinând armonios 

formele statice cu formele de 

tradiţie clasică. 

. 

* Papa Alessandro VII (1655- 

1667) După aproape patru luni de 

dezbateri în Conclavul întrunit 

după moartea Papei Inocenţiu al 

X-lea, la 7 aprilie 1655, cardinalul 

Fabio Chigi este încoronat ca 

Papa Alexandru al VII-lea. În timpul 

papatului său, Alexandru al 

VII-lea s-a străduit să pună bazele 

unei alianţe cu principii catolici împotriva 

turcilor, dar nu i-a fost Matei Pitulan 

hărăzit decât un succes parţial. 

Pentru viaţa spirituală a 

Romei, înfiinţarea Universităţii La Sapienza de către Sfântul Părinte, 

a fost de mare însemnătate. Totodată, Papa încredinţează lucrările 

edilitare din Vatican, printre altele şi amenanjarea pieţii Catedralei 

San Pietro, lui Bernini. 

Deşi prin iscusinţa sa diplomatică, prin cultura şi evlavia sa, 

Alexandru al VII-lea şi-a dobândit o mare vază, raporturile sale cu 

Franţa, respectiv cu tânărul rege Ludovic al XIV-lea, au constituit 

un permanent conflict. Până la urmă, Franţa va retroceda Papei 

Avignonul. Dar la moartea lui Alexandru al VII-lea, survenită la 2 

noiembrie 1667, papalitatea era destul de slăbită în autoritatea ei şi 

dependentă de marile puteri, care, prin aşa-zisele „Exclusive” , 

dobândeau o influenţă tot mai mare asupra alegerii noului Papă 

* Borromini – Francesco Castelli zis Borromini, reprezentant 

de seamă al barocului târziu, este 

fără niciun dubiu, alături de alt maestru, Giovanni Lorenzo Bernini, 

făuritorii Romei baroce. 

Socotite „bijuterii” arhitectonice: bisericile San Carlino alle Quattro 

Fontane, San Ivo alla Sapienza şi Sant’Agnese, fac parte integrantă 

din tezaurul baroc al Cetăţii Eterne. 

Din cele mai vechi timpuri au înflorit miraculoase povestiri şi 

eresuri, încărcate de mister şi farmec Astfel, în tradiţia medievală 

romană se istoriseşte despre curajul unei Sibille*, care a dat de ştire 

împăratului „Ottaviano Augusto”,* prevestind naşterea unui „ fanciullo 

ebreo”*- „senza macchia e ostile al culto pagano„*. Sfântul altar 

purtând efegia scriiturii „Ara Primogeniti Dei”, edificat de Augusto, 

întru împlinirea magicei profeţii, se află azi sub altarul capelei Sfintei 

Elena* mama împăratului creştin Constantin cel Mare. Cea dea 

treia coloană din partea stângă a naosului bisericii Santa Maria in 

Ara Coeli, ar fi locul de unde Sibilla a binevestit naşterea Fiului 

Iisus. 

Coloana are înscrise următoarele cuvinte ..”a cubicolo Augustorum”, 

scrierea confirmând provenienţa sa „ dalla stanza degli imperatori”* 

Din alte izvoare, biserica Santa Maria in Ara Coeli, îşi datorează 

propriul nume în urma legendarei apariţi a Sfintei Fecioare 

Maria purtând pruncul Iisus în braţe, prorocind miracolul naşterii 

Mântuitorului şi indicând, chiar, locul unde împăratul Augusto va trebuii 

să zidească altarul închinat: „Ara Filii Dei” sau „Ara Coeli” 

Pe locurile intrate, deja, în legendă, după istoria neaşteptatelor 

întâmplări, se afla, în secolul al VII-lea o chinovie, un schit care la 

anul 944 era, deja consacrată mânăstire benedictină... Mult mai 

târziu, în timpul Papei Innocenzio IV- Fieschi, la anul 1249, Sfântul 

Părinte opteză pentru custodia eclesiastică a mânăstirii în 

favoarea călugărilor Ordinului Franciscan şi decide, totodată, începerea 

lucrărilor la noua construcţie a bisericii. 

Lucrările la înălţarea bisericii Santa Maria in Ara Coeli şi construcţia, 

în acelaş timp a grandioasei scări, cu cele 124 de trepte 

care ne poartă până în faţa celor trei monumentale porţi ale sobrei 

faţade - zidită simplu din caramidă arsă - au fost finalizate cu ocazia 

celebrării Anului Sfânt 1350. 

sibille - ursitoare- femeie care in antichitate avea darul de a 

prezice viitorul, inspirata de zei. 


CONSEMNĂRI 

Dacă am sta să medităm puţin asupra a tot ceea ce suntem, 

am putea afirma, în linii generale, că ne naştem nişte plagiatori. 

Copiem comportament, idei, concepte, stil de viaţă etc. Sunt 

puţini cei care s-au născut cu adevărat pioneri, originali, interesanţi. 

Cei care formează, creează. Sunt puţini care au curajul să trăiască 

în stil personal, să caute în adâncurile personale un izvor. Ceilalţi, 

mulţi, producem în masă copii; unii fac nişte copii reuşite după original, 

alţii simple kitch-uri. 

Despre copiatul sau plagiatul în literatură s-a vorbit dintotdeauna, 

s-a observat, s-a criticat fenomenul care, cu timpul, ca o 

flacără stârnită de vânt, se extinde, în loc să se stingă. Ca să-şi 

vadă numele pe o carte, mulţi încheie pactul faustian cu imoralitatea, 

riscând să-şi ardă veşnic numele în focul criticii. 

Personal, am rămas interesată 

de subiectul plagiatului după lectura articolelor 

ce vizau personalitatea lui Alexandru Donici, 

un mare fabulist, după mine. Crescută în 

limitata literatură basarabeană, apreciam ingeniozitatea 

poetului, considerându-l, în 

multe privinţe, superior lui Al. Grigorescu, prin 

simplitatea şi tehnica sa artistică. Articolul lui 

I. Nădejde Donici – plagiator (al lui Krîlov), ma 

şocat prin nişte exemple evidente ce demonstrau 

plagiatul. De fapt multe dintre 

fabulele lui Donici nu sunt decât simple traduceri. 

„Dar apoi cari din autorii lumei 

n-au fost plagiari ori compilatori, ca noi scriitorii români, sau nu s-a 

poveţuit cu acele ce au scris alţii înaintea lor, fără de Omir şi Moisi, 

cari cu anticul lor geniu răspândesc şi pân-astăzi lumina tuturor cărturarilor 

lumei, inspirându-le şi învăpăindu-le fantezia, aşa precum şi 

vechiul psalmist şi proroc David a înveţat pe om cum să se roage lui 

Dumnezeu şi pe care toţi teologii imită şi până acum. (...) Asemenea 

şi noi românii, în cele mai multe scrieri şi fabule, am imitat pe autorii 

streini. În fine, ştiut este că toţi cei mai faimoşi autori, când au 

vrut să scrie ceva eroic – dumnezeiesc – strălucit, iarăşi au sorbit din 

anticele izvoare de lumină ale lui Omir, Moisi şi David.” (Constantin 

Stamati) Acest citat, regăsit pe coperta cărţii Corsarii minţii, cu 

subtitlui Istoria ilustrată a plagiatului la români, de Alexandru Do- 

4936 

Ochiul rece al posterităţii 

Anul 

putorii 

Adrian Georgescu 

" Eu-fiul port pe spinare 

crucea invizibilă a maicii mele 

prea bătrâne-mai degrabă iluzie 

decât realitate. scriu despre toatea 

Alexandra Popa zilele de la începutul lui 07 şi chiar 

cu patru mai înapoi- ca să las o 

poartă deschisă spre îndărătul aşa 

de prezent că se făcu viitor: Asta 

mă aduse în faţă paginii opace atât de des încât foile scrise deveniră 

una. " cu acest citat, autorul îşi prezintă foarte pe scurt cartea. 

Această este cu adevărat o carte a non-identităţii, a disperării, a alienării, 

a unei trăiri atât de intense a momentului de disperare, moment 

care se întinde pe un întreg an, încât, realitatea nu pare decât 

izolată undeva în stradă, în spaţiul exterior “imparaţiei”( “Binecuvantata 

este împărăţia:patru pereţi- doi sparţi de uşă şi fereastră. 

Tavanul. Podeaua.”) 

Este jurnalul unui bărbat, care nu are nume, ci ni se face 

cunoscut prin raportarea la oamenii din jurul său. Existenţa lui e justificată 

de existenţa persoanelor care l-au marcat : “Fară tatăl înmormântat 

în cimitirul central; fără maica lui prea bătrână 

pute.Singur. Neidentificabil. Inexistent.” ,“Iubito:eu-fiul sunt.-zise eufiul 

iubitei lui creţe.” În acel spaţiu îngrozitor, apartamentul, care este 

transformat de psihic într-un infern, o data cu spaţiul temporal reprezentat 

de anul 07 : “Un put. O poartă neagră. Mai degrabă un puţ 

negru prin care se pătrunde printr-o poartă.”, se nasc de nenumărate 

ori scenarii ale unui sfârşit. 

brescu, vine să justifice, cumva, 

prezenţa acestui fenomen şi în literatura 

noastră. Însuşi autorul 

cărţii, care-şi propune să ilustreze, 

prin exemple şi analize, existenţa 

plagiatului la noi, susţine în Avertisment 

(prefaţa cărţii) „Această 

carte nu este o vânătoare de vrăjitoare.” 

Şi se întreabă apoi retoric: 

„Cine are tăria să pretindă, cu 

sabia lui Damocles deasupra 

creştetului, că e stăpânul absolut 

al propriilor gânduri şi fapte?” Ala Murafa 

Desigur fenomenul trebuie observat. 

Desigur trebuie să deosebim 

adevăratele valori de copii şi adevăraşii creatori de copişti, chiar 

dacă (sau tocmai pentru că) „fructul oprit n-a atras irezistibil doar 

spiritele mediocre, incapabile a zămisli prin propria-le sforţare şi, în 

consecinţă, nevoite a compensa inaptitudinea biologică prin infieri 

cu de-a sila, ci şi pe acelea recunoscute tocmai pentru naturala lor 

prolificitate.” ( Alexandru Dobrescu) Şi trebuie să avem ochii deschişi 

tocmai pentru că, precum afirmă autorul cărţii, „Accesibilă oricui, 

fără vreo discriminare, lumea plagiatului e, probabil, cel mai 

convingător exemplu de impecabilă funcţionare a principiilor democraţiei. 

Căci se mişcă în cuprinsul ei, cu drepturi egale, inşi de toată 

mâna: cerşetori şi oameni cu stare, derbedei şi persoane respectabile, 

săraci cu duhul şi minţi sclipitoare, între care e mai la îndemână 

să stabileşti note deosebitoare decât trăsături de unire, dar legaţi 

prin aplecarea unanimă către însuşirea a ceea ce nu le aparţine.” 

Astfel, Alexandru Dobrescu încearcă a scoate la lumină actele 

de piraterie intelectuală, „împrumuturile” travestite formal în 

creaţii de sine stătătoare, tehte – pastişă sau chiar simple traduceri 

din alte limbi, care şi-au schimbat doar numele autorului (şi nicidecum 

conţinutul), pornind de la literatura cronicarilor, amintind nume 

precum Gr. Ureche, Macarie, Miron şi Nicolae Costin etc, trece prin 

categoria savanţilor, pornind de la Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, 

Dimitrie Petrescu etc., trece sub lupă lumea predicatorilor, oratorilor, 

a tălmăcitor şi juriştilor, împletite cu fragmente şi aprecieri 

făcute de diverşi exegeţi pe parcursul istoriei literare.Exemplele 

clare, puse în paralel, ilustrează, fără echivoc, dura realitate. Ochiul 


Au loc destăinuiri îndreptate către Dumnezeu, singurul care 

poate ar asculta şi ajuta existenţa ce ţine de ”iluzia speranţa nebunia 

singurătatea tot ce aparţine omului ăstuia nimic”. Rugăciunile cuprind 

acelaşi perechi de sentimente caracteristice cărţii, frica, 

deznădejdea, dar se îmbină cu speranţa, cu ideea că existenţa unui 

demiurg, unui spirit superior, văzut ca tată ,” Cu lacrimi te caut. Te 

tânjesc căci te ştiu. Eu sunt eu-fiul tău tatăl nostru-tatăl meu.” , oferă 

cât de cât un refugiu în faţă lumii căzute în păcat. “Am trădat; Am părăsit; 

Am minţit; Am urât; Am nedreptăţit-judecată noastră a justificat 

teroarea şi răul în absenţa unei credinţe-criteriu-Domane-noi nu ne 

putem autoarbitra.” 

Atât spaţiul exterior cât şi oamenii legaţi de acest spaţiu, capătă 

acelaşi însuşiri negative ca şi apartamentul, mama, sinele, doar că, 

neputinţă de a depăşi întreagă dramă, obigă la acceptarea ei parţială, 

adică la conştientizarea elementelor de care nu se poate desprinde, 

fiind legat de ele prin destin, dar refuză răul care consideră 

că nu-i aparţine, se dataseaza de această, aşa cum îmbrăţişează şi 

face disperarea că o parte distinctă a firii sale. Oamenii sunt văzuti 

ca nişte păcătoşi care nu fac decât să degradeze firea semenilor, 

prin însăşi firea lor. “Nu te zice lor deoarece îţi vor spurca adevărul 

măsluindu-l cu câteva fapte defăimătoare. Te vor dovedi în păcat. 

Nu plânge. Nicio întruchipare să nu te dovedească de-al lor. Ei îşi însumează 

trădări şi corupţia. Laşitatea. Frica. Delaţiunea.” 

Prins de maica prea bătrână, prezentată monstuos, copleşitor, 

precum nişte funii strâns legate de membre, care nu permit 

nicio mişcare, personajul este înfrânt:” Nu mai pot trăi. Nu mai pot 

muri.” Această e cocoşata de probleme, cu mirosul urinii care îi ţine 

companie veşnică, “mama care va fi maica mea prea bătrână: o povara”, 

transformare petrecută la scurt timp de la moartea tatălui. Iubita 

creaţă, reprezintă liniştea, linişte născută însă, în mod 

paradoxal, din abandon, din minciuni, urmări ale unei căsătorii dezbinate: 

“Noi eram imorali, dar ne iubeam excedaţi de iubire” Cu timpul, 

iubirea a devenit “rea şi se încaieră cu realitatea lumii”. 

Dincolo de viaţă şi moarte, în anul 07, se naşte un roman 

sfâşietor, plin de obsesii, de dureri, de neputinţă, după ultimile trei reguli 

înscrise pe copertă: “Traieste tot ce ai scris. Smereşte-te. Nu 

mai fi.”

D I V O R Ţ D E A U R 

la Teatrul Municipal 

Seara zilei de 

vineri, zece iulie, aducea 

o ploaie torenţială peste 

clădirea Teatrului Municipal 

Focşani, ce se 

pregătea de reprezentaţia 

ultimei sale premiere 

a stagiunii 

2008-2009. 

„Divorţul de aur” 

de Nae Cosmescu şi 

Sorin Petrescu, este un 

text scris special pentru 

protagoniştii spectacolului 

Tamara Buciuceanu şi Sorin Francu, o comedie cu morală, dar 

şi cu o tuşă amară. 

Regia este semnată de Nae Cosmescu, unul din cei mai importanţi 

regizori de televiziune şi de teatru în România şi nu numai, 

semnatarul spectacolului „Tache, Ianche şi Cadâr, montat la 

Focşani, care a devenit, de la prima reprezentaţie un mare succes. 

Cu o sală aproape plină, luminile rampei s-au aprins, 

lăsându-ne să urmărim povestea celor doi – Tarsiţa şi Spirache 

Piteşteanu. Ea, coristă, el, trombonist la 

Operetă. 

Deşi s-au scurs cincizeci de ani de 

căsnicie, pe care urmează să şi-i serbeze, 

împreună cu prietenii, a doua zi, iubirea 

e încă prezentă şi se observă din 

tandreţea cu care îşi vorbesc, din reînnoirea 

jurămintelor pe care şi le-au făcut 

cu cincizeci de ani în urmă, din gesturile 

mărunte, din felul în care îşi spun „noapte 

bună”. 

Apoi, urmează visul ei, al Tarsiţei. 

Acest vis e, de fapt, ceea ce trăiesc 

mai toate cuplurile zi de zi: reproşuri, 

frustrări, adulter, frici, neîmpliniri, dorinţe. 

Toate, adunate în replici spumoase sau 

pline de profunzime şi chiar tristeţe. 

Astfel, aici, în vis, Tarsiţa îi reproşează lui Spirache, că n-a 

fost bun de nimic toată viaţa, că e redus mintal şi că din acest motiv 

n-a fost în stare să termine nici primul an de facultate pentru a deveni 

dirijor. Când el îi spune că i-a fost alături întotdeauna, ea îi 

răspunde că da, i-a fost: atunci cînd n-a luat examenul de soprană, 

cînd au silit-o să se pensioneze înainte de vreme, când i-au murit 

părinţii, concluzionând „mă, tu nu vezi că toată viaţa mi-ai purtat ghinion 

??!!!”. Nemaipunând la socoteală faptul că au fost cincizeci 

de ani de sex nereuşit!! Drept pentru care decide să divorţeze de el 

şi să nu mai sărbătorească nunta de aur, ci divorţul de aur. Poate 

că, odată divorţată va putea şi ea, în sfârşit, să trăiască aşa cum a 

visat, nu să fie nevoită să suporte un beţiv, care s-a uitat după „pipiţe”. 

Singurul motiv pentru care a stat atâta vreme lângă el fiind 

frica, o frică pe care o purta încă din copilărie, când părinţii ei, aflaţi 

într-un magazin, s-au ascuns după un raft să vadă cum va reacţiona 

ea. Frica de mai tîrziu, din timpul războiului, când se ruga la Maica 

Domnului să nu li se întâmple ceva părinţilor. 

Răspunsul lui Spirache e pe măsură. Întreaga viaţa a fost 

sub papucul ei, trebuind să-i ceară voie ca la armată „Permiteţi dom’ 

plutonier?” pentru a face ceva sau a bea un pahar, fiind nevoit săşi 

ascundă sticla în cele mai surprinzătoare locuri „în cilindrul de 

matal din spatele frigiderului”. A renunţat la visurile sale, pentru a-i 

fi ei bine. Ba, culmea!!, a făcut chiar streap-tease pentru ea, a sărit 

de pe mobile, pentru a-i satisface fanteziile sexuale, ajungînd 

dimineaţa la serviciu „stors ca o lămâie”. 

S-a făcut că nu observă diferenţa de vârstă dintre ei – zece 

ani – deşi „era o hoaşcă pe când eram încă verde”, cu toate că 

unchiul său l-a avertizat „nepoate, femeia e invers decât vinul: cu 

cât e mai veche cu atât e mai acră!”. 


EVENIMENT 

Aşa cum spuneam, Tarsiţa 

ia decizia de a divorţa, pe 

motiv de „nepotrivire de caracter”. 

Ajunşi în acest punct, 

Spirache propune să facă divorţ 

cu dar. Că, de ce n-ar sărbători 

şi cu acest prilej. Surprinsă de 

faptul că Spirache se bucură de 

propunerea ei, Tarsiţa continuă 

reproşurile, el contraatacă şi uite 

aşa se atinge punctul culminant 

în care, de enervare, lui 

Spirache i se face rău şi...moare. 

În final, trezindu-se speriată, 

Tarsiţa, cu ochii în lacrimi îi 

povesteşte coşmarul care a chi- Paula Grosu 

nuit-o toată noaptea, exprimându-şi 

teama de a nu-l 

pierde. În timp ce îşi iau cafeaua de dimineaţă el o asigură că nu o 

va lăsa singură nici după moarte. Citind în ziar o ştire care spune că 

o casă devine cămin atunci când poţi să scrii pe mobilă „te iubesc”, 

în timp ce ea aduce de la bucătărie două cupe şi o sticlă cu şampanie 

pentru a sărbători, de dimineaţă, aniversarea celor cincizeci 

de ani de căsnicie, Spirache scrie pe oglindă, cu rujul, această declaraţie 

de dragoste. Spectacolul se termină în clinchet de pahare, 

lasându-ne nouă, celor din sală, multe întrebări în gând, despre 

vieţile noastre. 

Am avut, încă o dată prilejul şi privilegiul de a ne lăsa seduşi 

de inegalabila interpretare a Tamarei Buciuceanu, secondată subtil 

şi inteligent de Sorin Francu, aflat în 

plină maturitate creatoare. 

Nu ştiu dacă se mai pot scrie cuvinte 

care să ne aducă în plus, ceva ce 

nu ştim despre personalitatea artistică a 

Tamarei Buciuceanu. De-a lungul celor 

cincizeci şi şapte de ani de carieră s-au 

inventat superlative grăitoare despre 

domnia sa. 

Cuvântul pe care aş vrea să-l 

scriu aici, şi care nu se referă neapărat la 

jocul de pe scenă, este simplitate, în cel 

mai frumos şi mai pur sens ce îi poate fi 

atribuit. 

Nu cred că am calitatea de a vorbi 

critic despre spectacol, o vor face, în 

toamnă, cei care sunt în masură, când se va deschide stagiunea 

2009-2010. 

Dacă în seara de vineri a plouat cu găleata şi spectatorii au 

avut un motiv de a nu umple la refuz sala, în cea de sâmbătă, unsprezece 

iulie, nu ştiu ce scuză au avut?! Poate faptul că e vară şi 

sunt în concediu, poate că, sâmbătă fiind, erau la nunţi. Cine ştie? 

N-aş vrea să cred că i-a speriat costul biletului (50 lei). Ar fi impardonabil!!! 

E vorba de Tamara! UNICA!! 

Şi mai am un argument. Nu trebuie ratată ocazia de a o 

vedea, în plină formă, la vârsta de optzeci de ani!, pe care i-a împlit 

pe 10 august! 

4937

EVENIMENT 

Paris, duminică, 2 august 2009. 

Este prima după-amiază de duminică 

pe care o petrec acasă la o româncă, 

mai mult, o româncă 

din îndepărtata Basarabie, în cei 

doi ani de cînd am venit în Franţa. 

În ţară, acasă, la Piteşti, am mai 

petrecut frumoase după-amieze în 

apartamentul soţilor Brichiuş, 

doamna fiind născută în Basarabia, 

la „vie”, în „podgorie”; familia sa a 

cunoscut refugiul, cînd românii ba- 

Marilena Masala sarabeni au trebuit să ia drumul bejaniei, 

să treacă Prutul cu noaptea 

în cap, pentru a-şi salva vieţile la invazia 

sovietică din iunie 1940. 

Pe Lucreţia Bârlădeanu o căutam de cîteva luni, 

pentru un interviu pentru revista „Oglinda literară" şi pentru 

situl nostru. Am avut noroc. Mi-a raspuns atunci cînd îmi 

luasem gîndul că-mi va mai răspunde vreodată... 

Întîlnirea cu Lucreţia Bârladeanu a fost o revelaţie 

şi încă o dovadă a ospitalităţii românilor — rămaşi români 

pînă în adîncul sufletului, durerilor şi tradiţiilor lor de 

români, chiar şi acolo unde drumul pribeag le-a îngăduit să 

transforme popasul în zidire. 

Discuţia s-a înfiripat în jurul unei mese pe care 

mîinile amfitrioanei noastre —mîini frumoase, cu degete 

lungi şi graţioase, făcute parcă anume să mîngîie tocul în 

timp ce scrie ori clapele unui pian ori tastele claviaturii de 

la computer ori paginile de lectură în limba română ori copilul 

pe creştetul capului — au făcut să apară miraculos tot felul de 

bucate. 

Nu ştiu cum a trecut timpul. Am vorbit de toate. De patria devenită 

patriile noastre, de proiectele noastre în Franţa, de satele noastre, 

de părinţii noştri, de bărbaţii noştri, de băieţii noştri, de generaţia 

noastră, de anii noştri, de românism, de Cioran, de Eliade, de Monica 

Lovinescu şi Virgil Ierunca, de Paul Barbă-Neagră, de Eugène Ionesco 

şi centenarul organizat de misiunea română la UNESCO la 

Paris, de Matei Vişniec, de Mustafa Aouar, de Nicolae Balotă, de Norman 

Manea şi evreii plecaţi din România, de absenţa literaturii basarabene 

din recenta Istorie a literaturii române semnată de criticul şi 

ambasadorul unescian Nicolae Manolescu, de istorie, de Stalin, de 

pactul Ribbentrop-Molotov, de Horthy, de Auschwitz, de Transnistria, 

de Hiroşima, de — slavă Domnului!, destrămarea socialismului în Est, 

de feminism, de feminitate, de burqa - veşmîntul tradiţional ce învăluie 

femeia arabă, de iubire, de Coco Chanel, de Edith Piaf, de Doina şi Ion 

Aldea Teodorovici, dar mai ales despre Basarabia. 

Basarabia: trandafir alchimic ghimpe în talpa României de 

Loredana IONAŞ, Iosif BRĂTCANU 

LA ORADEA DE ZIUA FRANŢEI… 

Orădenii au sărbătorit cu mic cu mare Ziua Naţională a Franţei 

An de an, această sărbătoare este marcată aşa cum se cuvine 

şi la Oradea, prin grija Fundaţiei Franco-Române, înfiinţată în 

urmă cu 15 ani. Astfel, cu acest prilej, la „Monumentul eroilor francezi” 

din localitate, unde a avut loc o serie de manifestări culturalartistice 

organizate în colaborare cu Şcoala „Avram Iancu” şi cu 

Grădiniţa nr. 23 din Oradea. Totodată, jandarmii orădeni au asigurat 

gardă la Monument pe tot parcursul programului. 

Programul a debutat cu intonarea imnurilor de stat al României 

şi al Franţei, iar cuvântul de deschidere a aparţinut conf. univ. 

dr. Constantin Mălinaş, moderatorul evenimentului: „Ne-am adunat 

la Monumentul Şoimului Francez pentru a saluta poporul francez 

de la Oradea către Paris, pentru a urma pilda bunicilor noştri, care 

au lucrat bine împreună în toate planurile. Dorim să facem la fel ca 

ei, ba chiar mai mult, mânaţi de această prietenie care ne dorim să 

fie veşnică". 

A urmat discursul în limba franceză a gen. maior (r) Nichi Virgil, 

preşedintele filialei judeţene a veteranilor de război Bihor, a adus 

în prim planul asistenei colaborarea dintre aviatori francezi care iau 

instruit pe tinerii aviatori români, după care preotul Mihai Mârţ, de 

la Episcopia romano-catolică de Oradea, şi sora catolică Maria Hubert, 

care în limba română iar doamna Hubert în limba franceză au 

prezentat un emoţionant moment de înălţare religioasă dedicat eroi- 

4938 

Întîia întîlnire cu Lucreţia Bârlădeanu, ultima zi fără Basarabia 

www.artfreepress.ro 


şapte decenii. Se va găsi oare vreun om-bărbat-andros-Androcles 

care să-l smulgă, cum leului din legendă, pentru a lăsa talpa ţării întreagă? 

Încetul cu încetul, de-a lungul clipelor care s-au legat, împletindu-se 

uneori pentru a ne apropia, alteori pentru a ne îndepărta, 

sub chipul acela suav, cu părul bălai, ochi surîzători care ascund 

uneori parcă un licăr de teamă, dincolo de zîmbetul cald al buzelor ce 

rostesc fermecător fremătător în graiul basarabean miracolul supravieţuirii 

românismului, o femeie dîrză. 

Şi clipa a devenit ceas, iar ceasul ore, pînă ce lumina dupăamiezii 

de august parizian s-a răsfirat în obscurul serii. 

După cinci ceasuri de vorbă, mai lungi decît timpul trăit de tinerii 

ardeleni îndrăgostiţi din poemul lui George Coşbuc, doar vizita 

unuia dintre fii dumneaei şi grija că trebuie să mă întorc în banlieul 

meu, ghetou medieval din Nordul Parisului, în zorii secolului XXI, unde 

tronează sărăcia şi abandonul primei generaţii de foşti imigranţi maghrebieni 

şi africani născuţi pe teritoriul francez, ne-a dat 

curajul să ne luăm rămas bun.... 

Şi Lucretia Bîrlădeanu m-a condus la staţia de autobuz, 

aşa cum acasă la noi, în patria noastră, devenită patriile 

noastre, în provinciile noastre, argeşene sau 

basarabene, însoţim o prietenă ştiută de mult sau o soră 

ori un neam. 

Mi se părea că recunosc totul. Toate aceste clipe 

parcă mai erau trăite. Şi erau trăite. Gîndul mi s-a întors cu 

ani în urmă, la casa părintească din Teiul meu natal, la ochii 

părinţilor mei - ori fiului meu cît a locuit la „bunici”, care mă 

conduceau la aubobuz cînd trebuia să mă întorc la "oraş", 

la studii, la serviciu, la păcatele noastre de oameni civilizaţi. 

Şi către mama mea, care, dascăl o viaţă întreagă, îşi dorea 

să mergă în Basarabia să predea limba română. 

Şi ne-am despărţit, ea, basarabeanca, eu, argeşeanca, 

două românce în regiunea pariziană, neştiute pînă mai ieri, ştiindu-ne 

de-acum, dar fiecare luînd drumul său: Lucreţia Bârlădeanu către 

noua ei locuinţă franceză decorată în stil basarabean, iar eu, renunţînd 

să aştept autobuzul, am ales să merg pe jos pînă la prima gură 

de metrou. 

În timp ce spaţiul dintre noi creştea, redevenind depărtare fizică, 

geografică, iar gîndul întîrzia rememorînd privirea, zîmbetul, chipul, 

mîinile Lucreţiei Bârlădeanu cînd îmi vorbeau de dorinţa ei de a 

vedea măcar un curs de literatură basarabeană în universităţile din 

Iaşi, Bucureşti, Cluj, Timişoara, Constanţa, Craiova, Piteşti, am simţit 

deodată cum sufletul îmi e părăsit de molcoma mulţumire pentru a se 

lăsa invadat de apriga mîhnire cînd s-a trezit interogat de gîndul: Cum 

de-am putut trăi fără a străbate cu pasul acest ţinut vatră plină de mister 

românesc, Basarabia?! Cum de te-am putut uita, uitîndu-ne la belle 

epoque, alter-egoul nostru, Basarabie?! 

lor francezi căzuţi 

la datorie pe teritoriul 

României. 

În continuare, 

au susţinut 

prelegeri despre 

semnificaţia acestei 

zile: viceprimarul 

Oradiei 

Gheorghe Carp, 

col. (r) dr. Vasile 

Creţ, preşedintele 

ANCMRR - Filiala 

Bihor, şi prof. 

univ. dr. Mihai 

Drecin care au 

vorbit despre istoricul relaţiilor popoarelor noastre, subliniind crâmpeie 

din primul război mondial, acţiuni ulterioare de fraternititate şi 

alte aspecte ce leagă cele două popoare surori. 

Cele mai frumoase cântece în limba franceză au fost interpretate 

apoi de Grupul Allegria, de la Şcoala cu clasele I-VIII „Avram 

Iancu", din Oradea, coordonat de prof. Steliana Cârciumaru şi institutor 

Constantin Negruţ. Între melodii, recitatorii profesoarei Liana 

Moruţ au prezentat câteva momente poetice, tot în limba franceză. 

Cea mai tânără prezenţă la eveniment a fost cea a minuţilor de la 

Grădiniţa cu Program Prelungit nr. 23 din Oradea. 

Programul s-a încheiat cu depuneri de coroane şi jerbe de 

flori din partea autorităţilor locale şi judeţene, precum şi a unor instituţii 

de învăţământ şi cultură.

JURNAL 

Jurnalul turistului român sărac (1979, 1981) 


pentru a le traduce în română, îi 

arăt cele trei poeme ale mele apă- 

16 0ctombrie ’79. Ora 4,30 dimineaţa şi sunt treaz de mai 

bine de o oră, învîrtindu-mă în pat, pe întuneric, fără somn, dar neriscînd 

să aprind lumina, ca să nu-i deranjez pe-ai mei şi mai sperînd 

totuşi să readorm pînă pe la 6 cînd ei se trezesc. Am încercat 

să fac puţină ordine în gînduri şi să pun cap la cap întîmplările din 

ultimele trei zile; treabă destul de dificilă. Mai clară, desigur, ziua 

de ieri cînd am plecat cu gelu la Luxemburg de la prima oră. M-a 

lăsat chiar în centru şi mi-a dat umbrela, căci începuse să picure... 

primul drum a fost la gară, să mă interesez de trenuri, lucru pe care 

l-aş fi făcut mai demult, ca să-mi clarific programul pe termen lung, 

dar cînd s-o fi făcut? Mereu am fost cum nu se poate mai ocupat. 

Pe tronsonul pînă la gară, fiind încă foarte de dimineaţă şi cam întuneric, 

lume puţină, am întîlnit doar inşi matinali care se opreau la 

chioşcurile de ţigări, singurele deschise la acea oră, luni în zori. De 

fapt doream să-mi fac poze pentru încă o viză de trecere prin 

Franţa. Copiez mersul trenurilor ce mă pot interesa, întreb şi la ghişeul 

informaţii şi tinerelul de-acolo, care se arăta interesat să frunzărească 

ziarul abia achiziţionat, în loc de alte detalii, îmi întinde 

pliantul cu trenurile de pe rută Metz-Strassbourg-Basel. La ieşire 

cumpăr Le republican lorain şi pe-a treia coală, în stînga sus văd 

poza şi articolul despre mine. Titlul: Un scriitor român povesteşte 

despre ţara sa, citesc asta şi închid iute ziarul, prea bucuros şi 

foarte tulburat. O să citesc mai încolo. Trec strada, dincolo de piaţa 

Gării şi pe trotuar citesc articolul, plăcîndu-mi foarte mult, căci 

scoate în evidenţă destule dintre ideile pe care am pus accent în 

textul meu. Se poate ca tînăra reporteriţă să fi fost ajutată de cineva 

sau să i se fi furnizat o copie a textului, căci sunt citaţi Eminescu, 

Creangă, Odobescu, Coşbuc, desigur amestecaţi, însă nu 

mă puteam aştepta la mai mult. În fine. Articolul face parte tuturor, 

inclusiv consulatului şi organizatorilor. Încă foarte bucuros, intru la 

fotograf, dar am ghinionul ca maestrul să lipsească timp de o săptămînă. 

Încep să întreb pe bulevard, mi se dau indicaţii vagi, astfel 

ajung înapoi în centru, găsesc un atelier care îmi face nu mai puţin 

de 6 fotografii luîndu-mi 300 FB, ceea ce mi se pare al naibii de 

scump. O iau spre consulat, sun şi îmi deschide chiar consulul, 

foarte amabil. Îi arăt articolul, îl citeşte pe loc, cu voce tare şi se 

arată nespus de mulţumit. Spune că a trimis un extras din cuvîntare 

şi un text de prezentare către AGERPRES şi la Externe. Mă sfătuieşte 

să-i fac o vizită lui G. Macovescu, la întoarcere şi să-i avansez 

propunerea asociaţiei scriitorilor din Luxemburg de a proceda la o 

dublă vizită a unor delegaţii. Vorbim de cea de a treia viză şi îmi 

spune că nu va fi problemă; îmi dă maşina abbasadei pînă la Ambasada 

Franţei în Luxemburg, însă cei de acolo, deşi au văzut din 

ce limuzină cu steag am descins, se arată foarte sobri, se dovedesc 

de neclintit la toate explicaţiile şi insistenţele mele, iar după 

30 de minute plec de acolo fără să fi rezolvat problema vizei. Precum 

că trebuie să iniţieze o corespondenţă diplomatică cu cei de la 

Ministerul din Paris etc... Revin în centru, este deja 10:20, cobor în 

pasaj să beau o cafea cu lapte („% FB) şi o ascult pe bărmăniţă 

plîngîndu-se precum că fostul soţ nu muncea deloc şi o exploata, la 

care interlocutoarea îi spune că fiul ei, de 18 ani deja, rămas în 

urmă cu şcoala nu-i răspunde cînd îi vorbeşte, în schimb cere bani 

pentru excursii, pentru... Deci belelele nu cunosc frontiere. Urc în 

piaţă, mă plimb o vreme prin oraş, sperînd să beneficiez de nişte 

breşe în plafonul de nori; ajung astfel pînă la Bock şi fac cîteva poze 

iscusite, apoi revin spre Pont Adolph şi la gară, mişcîndu-ă acum 

lejer, ca într-un oraş cunoscut. Cei de acasă deja mă aşteptau. Era 

acolo şi Marcel care mă cadoriseşte cu o gravură, cu un plan al Parisului 

şi, cadoul lui special: o tipsie de porţelan minunată, cu castelul 

Vianden, care ştie că mi-a plăcut în mod deosebit. 

Pe la 20 seara merg cu marcel la Centrul Cultural, unde mi 

se prezintă în avanpremieră un album reunind mai vechi şi mai noi 

fotografii ale Differdange-ului, cu o prefaţă de dr. Schoux, insul cărunt 

şi amabil de la petrecerea de după conferinţă. Se arată încîntaţi 

că recunosc edificiile, locurile, străzile, ceea ce pentru meseria 

mea nu e mare lucru. Apare şi Cornel meder, cu o mică întîrziere cel 

caracterizează pe bos; îi spun că am venit să-mi iau la revedere 

de la noii mei prieteni luxemburghezi – şi chiar asta fac, dau mîna 

cu toţi din sală, la rînd, la urmă cu Meder, care mă îmbrăţişază şi mă 

sărută de mai multe ori, cu care prilej îmi dau seama că miroase a 

rute în Romania literară, exemplar 

cedat mie de dl consul; C.M îmi 

sugerează să-i trimit un xerox prin 

fratele meu, iar pentru traduceri 

vom coresponda. Cînd mă îndrept 

spre uşă, xei din sala mă aplaudă, 

gest minunat pentru un neluat în 

seamă precum sunt. Se bucură 

de acest succes şi fratele, din 

capul scării, iar Marcel se ţine 

după noi pînă la maşină., savurînd 

succesul meu. 

Mergem în vizită la Arthur 

G., ne primesc din prag, imediat Ion Lazu 

apar şi cei trei copii ai lor, toţi liceeni, 

care de care mai roşcat şi 

mai ciufulit, unii avînd neşansa să semene cu el, alţii pe cea de a 

semăna cu dînsa. Ni se serveşte în ceşti de ceramică un punci cu 

vin, bucăţi de ananas, pe care le pescuim cu nişte linguriţe lungi în 

coadă... Prin casă, ceramică de Marginea, textul poeziei Dorinţa de 

Eminescu, tradus în 5 limbi, discuri cu Enescu, iubit mult de cea 

mai mare dintre fetele lor, care insistă să-i spun ce-am vrut să sugerez 

în poemele mele şi eu fac gluma că nici poatul nu ştie, pentru 

că a scis în vis...Ascultăm un disc cu Gh. Zamfir, apoi Balada lui 

Ciprian Porumbescu în execuţia lui Ion Voicu, cea mai frumoasă 

muzică din lume, cum declară Arthur. Mîncăm nişte tarte cu caise, 

apoi urcăm la etajul II, să-l ascultăm pe Voicu, în camera fetei, după 

ce trecusem prin toate camerele, ca la muzeu. Mi se arată o strachină 

de Victor Vicşoreanu şi le spun că este cotat ca cel mai bun 

ceramist din zona Horezu. În camera fetei, desene, poze color de 

Arthur, apusuri de soare, ceaţă pe păduri, contre-joururi iscuite. În 

biroul lui, multe cărţi. Ascultăm discul, aşezaţi pe jos, transpuşi, Hili 

albă la faţă de emoţie, dînsa fiind cea mai muzicală din familie. Revenim 

în sala de jos, mai vorbim, mai sorbim din pahare şi la momentul 

potrivit dau semnalul de retragere. Îi aşteptăm în România. 

Asta fiind povestea zilei de ieri, luni 15 octombrie. Dar ce va 

fi fost alaltăieri, domnule? Alaltăieri a fost duminecă şi încă de la 9 

dimineaţa a apărut Marcel şi ai lui, căci plănuisem să vizităm Vianden 

– se pare locul cel mai frumos din această foarte frumoasă ţărişoară. 

Drum de vreo 60 km pînă acolo; trecem pe o vale cu chei 

şi cascade, acolo urcăm pe stîncile modelate de eroziune, fac poze 

în această ambianţă de toamnă eastmancolor, cu frunze galbene în 

copaci dar şi pe jos, în mari vrafuri. Jungem în vîrful dealului, aici un 

sătuc de vreo 15 case-vile şi un hotel, totul foarte elevat, plus urările 

de bine aţi venit şi Nu ne uitaţi! În fine, lîngă Echternach, oprim 

lîngă vechea mănăstire, acum liceu, facem un traseu pietonal în 

jurul marii incinte, sunt de văzut ruine de turnuri şi ziduri antice, 

unele conservate, fac poze – iar în imensa catedrală unde intrăm, 

la subsol e de văzut mormîntul de alabastru al unui sfînt de pe la 

780, ceva în genul pantheonului. Dar încă mai mult mă impresionează 

vitraliile uriaşe, minunate ca grafie şi colorit, unele de-o înălţime 

ameţitoare, altele rotunde precum bulboanele. Bem şi o bere 

la cafeneaua Poştei, alături de cafeneaua Piaţetei. În timpul plimbării, 

Marcel voise să-mi cadorisească un album cu Luxemburgul, 

autor fiind cel mai bun fotograf din Ducat, noroc că magazinul era 

închis, căci costa 395 FB. Apoi iar la drum, în sus pe pîrîul Sur, Marcel 

în maşina din faţă şi foarte grăbit, căci la Vianden e sărbătoare 

şi se pune acut problema locurilor de parcare, iar pe de altă parte 

ei au bilete la teatru, la ora 20,30, la Esch. Oprim totuşi undeva, în 

dreptul unui vechi pod peste Sur şi mîncăm nişte tartine, apoi ne 

plimbăm puţin pe pista cicliştilor şi pe podul de lemn pînă dincolo, 

în RFG. Facem poze, ne uităm în apă, sunt mulţi păstrăvi; culeg de 

pe malul străin un braţ de flori galbene, nişte franţuji-pereche mă 

roagă să le fac o poză. În mal sunt buncăre, săpate de nemţi în timpul 

războiului. Apa limpede, repede, printre tufişuri de arbuşti, şi 

efectiv înţesată de raţe sălbatice, calme, viu colorate, ce se lasă pe 

moment duse de curent asemenea unor bucăţi de lemn, apoi se redresează 

– îmi fac o idee despre faptul că aici graniţa este o problemă 

strict formală. Se poate, deci! 

Bofferding. Îi spun că mi-ar trebui vreuna dintre cărţile lui de poezii, 



SATANISM!? 

4940 

MUZICA ROCK 


Laturile necunoscute ale rock-ului. 

Conţinutul rock-ului. 

Bob Larson, chitarist şi scriitor al cărţii "The day music 

died" (Muzica de azi a murit), împarte cântecele rock în patru 

categorii. Acestea sunt: 

1. religioase; 

2. imoralitate sexuală; 

3. droguri; 

4. idei politice şi filosofice. 

Din prima categorie fac parte cântece ca: Simpatie 

pentru Satan, Robinson, Focul, care sunt profanatoare şi 

pline de blasfemii, în care creştinismul este înfruntat cu dispreţ. 

Unele cântece din această categorie sunt numite: 

Satan Rock. Iată cum descrie această situaţie revista "Pop 

and Rock" (pe anii '84 - '85): "Vrăjitori, lumi pierdute, demoni, 

vampiri, magie neagră şi albă, spirite se găsesc în versurile 

muzicii rock... 90% dintre formaţiile rock s-au referit cel puţin 

odată la aceste teme". 

Ziarul Weekly World News din Los Angeles, într-un articol 

scrie între altele: "Satan - Satan - Satan. El este Dumnezeu! 

El este Dumnezeu! El este Dumnezeu! Acesta este 

unul din mesajele ascunse în versurile cântecelor pe care 

copiii voştri le ascultă"! 

În revista "Heavy Metal (feb. '86) scrie între altele: "Şi 

astăzi motivul cel mai important al existenţei muzicii heavy 

metal este intensitatea sunetului. Dar, de asemenea, un rol 

important joacă chipul demonic al fiecărui star al muzicii 

Heavy Metal. Tinerii vor ca idolii lor să aibă o dimensiune 

supranaturală. Aşteaptă din partea lor să trăiască după marile 

imaginaţii ale muzicii rock. Aceste imaginaţii sunt de obicei 

sex, adorare a diavolului şi o valiză plină de bani pregătiţi 

să fie cheltuiţi fără rost..." Şi mai departe: "Sub aspect satanic 

începutul s-a făcut cu Black Sabbath, o formaţie britanică, 

care a recurs la magia neagră ca să atragă lumea. 

Membrii acestei formaţii afirmă că nu ştiu nimic de ocultism, 

dar ei s-au făcut foarte populari. De aici tinerii n-au încetat să 

facă cu degetele lor semnul diavolului". Dar merită să luăm 

lucrurile pe rând şi să vedem prima categorie de teme rock, 

care este şi cea mai cunoscută şi cea mai periculoasă. 

Apologeticum 2003 

Rock şi voodoo 

În afară de originea, ritmurile şi elementele care derivă 

din voodoo, muzica rock a mers şi mai departe. Cântăreţii 

şi formaţiile cu asemănare la înfăţişare şi îmbrăcăminte 

se referă direct la voodoo, îi fac reclamă şi-i laudă. 

Primul în istoria rock-ului care s-a ocupat cu magia şi 

mai precis cu voodooul a fost Screaming Jay Hawking. El a 

fost primul care a scris un asemenea cântec. 

"I put a spell on you" (ţi-am făcut magie)., este preluat 

de mai multe formaţii până astăzi, adică de: Animals, Allan 

Price, Arthur Brown, Demon Fuzz etc... Hawking însuşi a 

creat nişte zvonuri în legătură cu personalitatea sa. Toţi ştiau 

că se ocupă cu voodoo-ul. În concerte avea faţa acoperită 

cu un machiaj monstruos, ţinea un boston cu un craniu în 

vârf, se îmbrăca cu haine ciudate, iar în jurul lui dansau negri. 

După un răstimp mic, muzicanţii dansatori şi publicul erau 

cuprinşi de extaz şi isterie. Adică cum se întâmplă şi în ceremoniile 

reale ale voodoo-ului. 

Toate cântecele lui Screaming Jay Hawking se referă 

la teme din voodoo. De exemplu: "I hear voices" (Aud voci), 

"Aligator wine" (Vin de aligator), "Frenzy" (Frenezie) etc. Cei 

influenţaţi de el sunt foarte mulţi. Lord Sutch, Arthur Brown şi 


Alice Cooper aveau show-uri care se bazau pe ideile lui. Să 

vorbim puţin despre ei. 

Lord Sutch este figura cea mai paranoică din istoria 

rockului. Câteva din cântecele lui sunt: "Jack the Ripper", 

"She's Fallen in love with a Monster Man" (Ea e îndrăgostită 

de un monstru), "Dracula's Daughter" (Fiica lui Dracula). 

Pentru toate acestea a fost numit regele rockului 

macabru (Horror rock). 

Cel de-al doilea, Arthur Brown, avea întotdeauna în 

repertoriu lui cântecul "I put spell on you" a lui Hawking. 

Tânărul atunci student al religiilor orientale a format un grup 

cu numele Crazy World of Arthur Brown, care în timpul concertelor 

se vopseau cu "freak", se îmbrăcau cu haine ciudate 

şi pe cap îşi puneau o cască cu coarne de unde ieşeau 

flăcări. Şi una din caracteristicile diavolului sunt coarnele (ca 

la ţap), şi focul care iese din cap. Cel mai mare succes a lui 

Arthur Brown era cântecul "Fire", o parte a trilogiei "Prelude/Night 

- Fanfare/Fire Poem - Fire". Nu este altceva decât 

descrierea ultimelor încercări ale victimei de a intra în iad şi 

să ia locul amantei lui. La sfârşit pierde. Nimeni nu poate înfrunta 

"dumnezeul focului din iad" (I am god of hell fire...). 

Schizofrenia lui s-a continuat cu o altă formaţie, Kingdom 

Come şi caută să găsească sfârşitul în spaţiul imens. 

Astăzi este dictator de religii orientale!!! Cel de-al 

treilea, influenţat atât de Hawking cât şi de câtre Brown, a 

fost Alice Cooper. {arlatan a încercat să creeze originalităţi, 

dar n-a avut noroc din motivul că toate ideile erau utilizate 

de ceilalţi. 

El tăia pe scenă cocoşi, care în ceremoniile de magie 

neagră ţin răul departe şi descântă demonii şi îşi punea un 

şarpe în jurul gâtului. {arpele este prin excelenţă simbolul 

răului... 

În afară de ei mai sunt şi alţii care laudă voodoo-ul. Ne 

referim la tatăl spiritual al heavy metal-ului care cântă 

"Voodoo Chile" sau "Black Sabbath" care cântă "Voodoo". 

Rock şi magie 

Dar muzica rock se referă şi la magie - şi albă şi neagră 

-, dar mai ales la cea neagră. După cântecul "I put a 

spell on you" a lui Screaming Jay Hawking, înregistrat în anul 

1956, adică anul care se consideră ca început al muzicii rock, 

de atunci s-au mai scris sute de cântece despre vrăjitori şi 

vrăjitoare. De exemplu: "Don't Burn the Witch" (Veron), "Season 

of the witch" a lui Donovan, "Magician's Brithday" şi 

"Earth Opera", care se referă la arderea unei vrăjitoare. "Mr. 

Crowley" a lui Ozzy dedicat lui Aleister Crowley (un satanist 

foarte cunoscut). "Live at the Witch Trials" (Fall), "Curse of 

the Witches" (Stawberry Alarm Clock), "Magician's hat" (Bo 

Hanson), "Magician" (Andy Leigh), "Magic Peole" (Raupers), 

"Witch Quenn of New Orleans" (Redbone) şi multe altele. 

Conen era numele unei formaţii americane care a înregistrat 

două albume la începutul anilor '70 şi care se refereau 

la magia neagră. Pe coperta discului "Blood on the Sun" 

în tabloul lui L. Boilly "Devil's Trill" prezintă pe compozitorul 

Tantini dormind, iar diavolul cântă din vioară pe picioarele lui. 

Se spune că Tantini a compus sonată "Devil's Trill" după ce 

a ascultat melodia în somn! (revista "Pop and Rock" an. 84- 

85). Formaţia Purple Gang avea ca cântăreţ un mag adevărat. 

"Tematica muzicii heavy metal atinge teme excluse din 

celelalte feluri de muzică. Vampiri, magie neagră, magi sunt 

nişte teme cu care se ocupă artiştii muzicii heavy metal" (rev. 

"Ενα" 22.11.1984). 

Cu exaltarea muzicii rock în ultimii ani, am atins punctul 

culminant. Din totdeauna formaţiile au arătat o plăcere 

pentru aceste teme. O categorie a grupurilor heavy metal se 

numeşte "Black" sau "Satanic Metal", unde magia neagră, 

adorarea demonilor şi ocultismul sunt conţinutul principal al 

versurilor. Teme nu prea distractive şi prea periculoase pentru 

cei care nu sunt iniţiaţi. Dar şi pentru cei iniţiaţi rezultatele 

nu sunt prea încurajatoare" (rev. "Pop and Rock", an. 84-85). 


ŞTEFANIA OPROESCU 

Roşu 

Am fost însemnată la 

naştere 

cu zbaterea fluturelui 

roşu 

pe ceafă 

poate să fi fost mâna 

vreunui strămoş grijuliu 

căutând să mă păzească 

de mirajul capcanelor luminii 

de arderea nepricepută 

a înălţimilor 

de străpungerile acelor în insectar 

de alunecări în confuzia ruginie 

a târziului, 

dar nu, am hrănit pe săturate 

spaime 

cu bătăi disperate de aripi 

zbaterea fluturelui roşu 

doar m-a împins 

cât să danseze reverenţios 

peste ispitele nebuneşti 

ale focului 

Oranj 

Citesc poezie în camera obscură 

(parcă portocalie) 

nu văd decât conturul imaginii 

cum se developează treptat 

din alchimia creatorului 

cum ajunge până la mine 

prin izolarea portocalie 

gata tradusă în limba 

pe care o cunosc cel mai bine 

când citesc poezie 

nu-mi deschideţi uşa 

să nu se sperie îngerul gemenilor. 

Galben 

Chiar şi cuvintele rămân mici 

intră la timp 

cum hainele intră la apă 

niciuna nu-ţi mai vine turnată 

doar iluzia 

răscoleşte simţurile 

cu imagini false, fantome 

răsfrânte în oglinzi de ape stătute. 

galbenă nostalgie searbădă, seacă 

frison paludic torturant 

prin absenţă 

ca să nu te îneci cu apa galbenă a răsfrângeri 

bei câteva înghiţituri de prezent 

dacă ţi-ar spune cineva 

bine ai venit acasă! tot ar fi ceva 

dacă mai găseşti acelaşi acasă. 

care să te îmbrace din gând 

fără să-ţi mai ceară măsurile 

tot ar fi ceva. 

Verde 

Jur că aşa s-au petrecut lucrurile 

când am plecat spre cort 

mai întâi a fost un gol 

dureros de prezent 

POEZIA 

în care trebuia 

să vină la oră fixă viitorul 

doar că venirea i-a fost întârziată 

de neprevăzut şi m-am urcat 

într-un alt vehicul, acesta nu mergea 

drept la destinaţie 

dar atunci nu ştiam 

am trecut din gară în gară 

cu ore lungi de aşteptare 

între timp am făcut ceva ordine 

în bagaje dar au rămas 

destule poveri de cărat 

jur pe verde de mai 

sfinţit de ploaie 

că şi acum merg bezmetic 

prin dor ca un pui de armăsar 

păscând inocent trifoi 

la marginea cetăţii. 

Albastru 

Pescarul visa noaptea albastru 

se trezea dimineaţa flămând 

pleca la pescuit; prindea peşti 

cu solzi albaştri 

femeia îl punea pe jar 

dădea mai întâi copiilor să mănânce 

mâncau ei, restul îl dădea vecinilor 

el se trezea dimineaţa 

lua undiţa în mâna stângă 

cu dreapta se închina la cer 

se închina la apă 

între două răsfrângeri de albastru 

pescarul învăţa pas cu pas 

prima lecţie a cuvântului 

mâine 

pe care îl punea ca momeală 

în cârligul începătorului 

pescarul visa noaptea albastru 

trezirea lui era curată 

ca dimineaţa dintâi 

cuprinsă între două răsfrângeri 

de senin 

pescarul învăţa pas cu pas 

prima lecţie a cuvântului mâine. 

Indigo 

Tocmai îmi băusem porţia de lună 

aşteptând pe banca din parc 

noaptea să înflorească umbrele 

copacilor cu aripi de brumă 

aşteptând să se arate 

Pasărea plânsului 

să mă poarte înapoi 

în tărâmul fluviilor calde 

pe care aveam să-l recunosc 

după gustul fraged al cuvintelor 

culese din ochi, după catifeaua 

focului mistuind putregaiuri 

după foamea ascunsului 

după gândul ajunsului… 

tocmai îmi băusem porţia de lună 

când cerul a răsturnat din noapte 

cerneala indigo peste umbre 

pasărea plânsului n-a mai greşit drumul 

s-a sfărâmat lovindu-se de asfaltul 

pe care înflorea jungla 

florilor de mătrăgună. 

VICENTIU 

MICHECI 

Cine sunt eu? 

Stau uneori în faţa 

oglinzii 

Şi mă-ntreb: 

Care din noi e cel 

adevărat? 

Cel din faţa mea sunt 

eu, 

Iar eu sunt cel din faţa oglinzii. 

Şi totuşi, când scot mâinile din oglindă 

Simt răsuflarea fierbinte a celui din 

faţa mea, 

Îi simt buzele fremătând… 

Oare cine sunt eu? 

Cineva mi-a inventat o inimă 

Ca să-mi răspundă la toate întrebările, 

Spărgând ca un adevărat ciocan 

Nevinovata oglindă a existenţei mele. 

Te mai aştept… 

Te mai aştept plângând şi-acum 

Să-mi scuturi sufletul de fum, 

Căci n-am pe nimeni să se-ngroapă 

În lacrimi ce se-ntorc în pleoape. 

Uitat pe veci într-un cavou 

Tăcut, aştept al tău ecou. 

Îţi caut chipul printre şoapte, 

Cum caut soarele în noapte. 

Te mai aştept să vii în zori, 

Ca primăvara printre flori… 

Te mai aştept plângând şi-acum 

Să-mi scuturi sufletul de fum… 

Sistem deschis 

Plutesc pe ale vieţii neguri, 

Eu, suflet zgâriat de vise… 

Privirea-mi mutilează vremuri, 

Tânjind spre ţărmuri neatinse. 

Se rup din tristul meu decor 

Săgeţi de clipe-nveninate, 

Se-nfig în neant şi apoi mor, 

Iar eu alerg cu neantu-n spate. 

Cu pasu-mi veşnic blestemat 

Să calce pe bucăţi de timp, 

Voi fi pe veci un exilat 

În Universul din Olimp. 

Şi-atunci, din tainicul depărtării, 

Pe suflet, veştede şi ninse, 

Vor încolţi mereu chemări 

De clipe-nveninate şi ucise. 

Şi când o fi şi-o fi să piară 

Lumina-veşnicu-mi cuprins, 

Vor picura tăceri de smoală 

Pe sufletu-mi rănit şi stins. 


CONSEMNĂRI 

* * * 

Plantaţii de trestie de zahăr, portocale, 

eucalipţi înalţi. 

Iarna lor este ca vara în România. 

Tot mergând de-alungul Atlanticului. 

Ierburi înalte (mato) netăiate. 

Copiii cerşind. 

Biletele oprite la ieşirea din autobuz. 

* * * 

Cu cât văd mai multe ţări, cu-atît 

apreciez mai mult confortul din America. 

Există termen de comparaţie. 

4942 

08.06.1993 

„Beira Saco”, restaurant în Itajai, 

lîngă Camboriu {orăşel cu 

100.000 locuitori iarna, iar vara 

1.000.000 (!) Turiştii vin la plajă!}. Arhitectură 

în stil colonial, sec. 16-17. 

* * * 

Bere braziliană „Atlantica”. Ne 

salutăm: viva, viva, cu scriitorul şi 

avocatul En* * *as Athanázio. A publicat 

22 de cărţi şi a colaborat la zeci 

de antologii şi reviste. 

Ne invită la masă. 

Pirão = mâncare de peşte (ei 

pronunţă peişe). 

Înţeleg mai mult decât vorbesc 

(centrul înţelegerii mai dezvoltat?). 

Salată de crabi (creveţi) mici. 

Mîncăm peşte tainha. 

* * * 

Stiluri tehnice de poezii braziliene 

avangardiste: 

- praxis (bazat pe sunete nu înţeles, 

dar nedadaistă); 

- processo (pleacă de la un cuvânt 

ori vers, care apoi este puţin 

câte puţin transformat). 

* * * 

Climă semi-tropicală. 

08.06.1993 

În ţara lui Pele 

Interviu la „Rádio Menina do Atlântico”, 

Balneario Camboriu, SC, cu 

ziaristul Elias Silveira, în programul 

„Journal do meio dia” [Jurnalul zilei 

mele], şi întâlnit pe Geraldo Jos* * * 

Braga, redactor la „A Folha Popular” 

[Foaia populară]. 

* * * 

Interviu televizat cu Magáli Mirande, 

apresentadora [prezentatorul], 

etaj 14, la Programa Mulheres [Programul 

„Femei”], Itajai, Estado de 

Santa Catarina, despre paradoxism. 

* * * 

Nuci braziliene (pinhão), fierte în 

apă. 

Hotel Ficher, etaj 8, pe malul 

oceanului, plimbat seara doar în faţa 

hotelului. „Perigroso” îmi spune re- 


cepţionerul, poţi fi atacat noaptea şi 

jefuit. 

Arbori: noguera (cu frunze late, 

sus), coqueìro (cocotier). 

09.06.1993 

Pe ruta Camboriu – Blumenau. 

Multe praguri pe străzi (lombada); 

eu înţeleg lambada (celebrul 

dans) şi prietenii râd. 

Schimbam cămaşa zilnic, pantalonii 

la 2 zile; chiloţi, ciorapi de două 

ori pe zi. 

* * * 

Sudul bogat vrea să se despartă 

de nordul sărac (pe care-l susţine 

prin taxe). 

Case de lemn, stil nemţesc, de 

la descendenţii sosiţi din zonele germanice 

din Europa; dar nu se mai reflectă 

din cultura germană nimic în 

scrierile lor. S-au brazilienizat completamente. 

Mergem de-alungul râului Itajar 

pe strada George Lacerda. 

Servim Minha Denza = băutură 

cu fructe în interior băgate. 

Oprim în Caxambu, la un magazin 

de artizanat brazilian cu acoperişuri 

înclinate. 

09.06.1993 

Oraşul Blumenau. 

Castel medieval imitând stilul 

german Moellmann. Case portugheze 

cu acoperiş orizontal, iar germane 

cu acoperiş înclinat. 

* * * 

Întâlnit pe Jos* * * Endoença 

Martins, la Universidade de Blumenau 

(Furbi), editor la „Revista de Divulgacão 

Cultural” [Revista de 

Promovare Culturală], susţinută de 

universitate, apărând de 3 ori pe an, 

la care aveam să public şi eu poeme 

traduse în portugheză de poeta şi 

profesoara universitară Teresinka Pereira. 

* * * 

Trei state din sud, Santa Catarina, 

Paranais, şi Rio Grand du Sul 

Est, caută să se desprindă de nord, 

şi să formeze Republica do Pampas, 

având lozinca O sul è meu pais 


[Sudul este ţara mea]. 

T. afirmă că există servicii 

secrete străine care 

vor să destrame ţara, fiindcă 

e prea mare – 

conform butadei latine 

dividae et impera [învrăjbeşte-i 

pentru a-i putea 

stăpâni – într-o traducere 

(foarte) liberă]. 

Chile, Argentina, 

Uruguay, Paraguay, şi 

aceste trei state braziliene 

din sud ar dori să 

formeze un fel de „piaţă 

comună”: MERCOSUL. 

* * * 

Pot folosi folosi 

cărţile de credit americane (Visa, American Express, etc.) şi 

travel checks [cecuri de călătorie], dar nu check-uri personale. 

* * * 

Blumenau. Conferinţă de presă. 

Întâlnit poetul şi ziaristul Marcelo Steil („Osano Alho”). 

Poetul Dennis Lauro Radunz a scris o carte intitulată 

„Poem”. 

Andr* * * Gouveia editează revista „A Noticia” [Informaţia]. 

Rosane Magaly Martins – poetă braziliană. 

Eduardo Portanove, ziarist la „Journal de Santa Catarina”, 

ne-a luat interviuri şi le-a publicat mie şi Teresinkăi. 

* * * 

Vizitat „Galeria de Santa Catarina” (Rua São Jos* * *, 

13): picturi, desene, ceramică, gravuri, artizanat, sculpturi, 

antichităţi. 

Lindolf Bell, poet, autor al mişcării catequese po* * 

*tica: să reciţi / declami poeme pe străzi, în gări, pe scenă în 

perioada 1964-1970. Apoi, împreună cu Lair Leoni Bernardoni 

sau Cesar Otacílio (ilustratori) „selapoesia” [poezie de 

şa] = artă poştală (mail art, în engleză), poeme poştale; dar 

şi poeme tipărite pe tricouri (CAMISETA-POEMA [poema na 

camiseta], care în traducere mot-á-mot înseamnă „poemcămaşă”), 

sau pe corp: CORPOEMA [poema no corpo] 

(„poem-corp”) în 1973. 

Primesc câteva mostre frumoase de ‚selapoesia’ (imagini 

+ versuri care le descriu), un fel de poezie-artă. 

* * * 

Sunt atît de obosit de drumuri, interviuri, adunări încât 

când mă-ntorc în Phoenix, o să dorm 3 zile şi 3 nopţi fără să 

mă trezesc! 

09.06.1993, Joinville 

Florentin Smarandache 

Cunoscut pe Luiz Carlos Amorim, editor la revista „A 

Ilha” [Insula], Universidade da Joinville, şi Marly Kruger de 

Pesce, şefa catedrei de Literatură. 

Ajunşi la 19:30, Conferinţă la ora 21:00. 

Şofer pus la dispoziţie de universitate. 

Dineu plătit de universitate. 

Asistă două clase de studenţi. 

Începe să mi se acrească tot făcând pe actorul, oratorul. 

Nu mi-e stilul. N-am talent. Am trac în public. Mai bine 

stau acasă şi scriu. Pierd timpul. 

* * * 

Strada federală BR101, care leagă nordul cu sudul 

ţării. Viteza maximă la maşină 80 km/h legal, dar 100 km/h 

e circulaţia normală! 

100 km distanţă Joinville-Blunemau de-a lungul plajei. 

Şoferul ne aşteptase în maşină. 

Înapoi la Blumenau. Miezul nopţii. 

Notam în maşină, avion, la hotel, chiar în timpul conferinţelor 

pe când alţii vorbeau, îi puneam să-şi scrie numele 


“SUNT SINGURUL POET DE PE STRADA MEA” 

Mijloc de august. Canicula se pare, posomorâtă 

şi-a tras eşarfa peste obraz. Cerul înnourat 

a binecuvântat triplul eveniment, 

uşurându-ne drumul spre...Râmnicu-Sărat- 

Zaharat-Piperat...condimentat( cum a fost botezat 

pe rând, de unii dintre oaspeţi) - 

evenimentul şi oraşul, prin gustul creat de 

acest eveniment cultural. Evenimentul cultural 

a fost organizat de inimoasa scriitoare Valeria 

Manta Tăicutu în tandem cu un alt inimos scriitor( 

vrâncean, de această dată), Gheorghe Andrei 

Neagu. ”Podiumul poeţilor’’ titlu dinamic - 

a reunit un număr impresionant de scriitori din 

ţară şi străinătate.De mirare şi mai ales de 

notat: vice-primarul oraşului dl.Sorin Cârjan a 


fost prezent nu numai spre a ura oaspeţilor 

bun-venit, ci a onorat cu prezenţa domniei sale 

evenimentul pe întreaga sa desfăşurare. După 

prezentarea oaspeţilor şi, după întâiul moment muzical susţinut de talentata pianistă 

Ramona Nicolau, spectacolul poetic a fost mai mult decât regal de poezie. 

De curând îndoliaţi, noi vrâncenii (prin trecerea în nefiinţă a dragului nostru coleg 

Florin Paraschiv) am trăit un moment de recviem propus de dna Valeria Tăicuţu. 

Momentul a fost înnobilat de Paula Grosu, actriţă a Teatrului Mr.Gheorghe Pastia 

din Focşani. Poezia lui Demostene Andronescu a fost mai mult decât potrivită momentului.Cele 

două lansări de carte “Cântarea cântărilor” semnată Radu Cârneci 

şi “Fantoma” semnată Daniel Drăgan au însemnat momentul de respiro. Iureşul recitărilor 

au incendiat încăperea. De notat au fost recitările Paulei Grosu. Vocea sa 

a prezentat poeţii vrânceni, printre care aş numi pe Ion Micheci, Paul Spirescu, 

Ştefania Oproescu, Gheorghe Suchoverschi si Florentin Popescu de la Bucureşti.Mihai 

Ganea şi Gheorghe Mocanu au ţinut să demonstreze că sunt atât poeţi 

cât şi recitatori. Şi-au citit poemele pe cont propriu, chiar miza nu a fost prea 

mare.Poetul Adrian Munteanu cu poemul “Şoapte” a făcut un adevărat spectacol. 

Iar despre momentul “Livia Lazu”, ce să mai spun? Am privit în dreapta, în stânga. 

Atenţia de care s-a bucurat dna Livia Lazu, dincolo de căldura care începuse săşi 

înfingă adânc colţii în noi, a cutremurat. Octavele vocii sale întreceau de departe 

imnurile religioase intonate în numele zilei sfinte.”Ave Maria” dăruit de glasul 

sublim şlefuit al tinerei Ramona Nicolau, de la începutul spectacolului de poezie, 

ecoul muzicii sale, pălise. Stăruiau în încăpere, doar vocale rătăcite, aşezate pe 

fruntea, pe umărul, pe buzele ascultătorului.Metaforic vorbind, sufletele noastre fuseseră 

premiate spiritual. La ce bun altă răsplată? Ei bine, a urmat şi un astfel de 

moment, al premierilor. Prinţul poeziei, de această dată, dl.Radu Cârneci, s-a întrecut 

pe sine, recitându-ne un frumos poem de dragoste.Nici ceilalţi poeţi n-au 

rămas datori. Astfel i-am ascultat pe dna Maria Cristea Vieru din Canada,Ion Lazu, 

Nicolae Grigore Mărăşanu, Claudia Voiculescu, Nicolae Pogonaru, Aurel Pop, Manuela 

Camelia Sava, Calistrat Costin, Gheorghe Istrate, Valeriu Sofronie, Victoria 

Milescu, Monica Mureşan, Florin Dochia,Florentin Popescu, Nicolai Tăicuţu, Marius 

Chelaru, Leo Butnaru...După toate aceste frumoase cuvinte, ce pot încolţi în 

minţile creatorilor de iluzii? Vise, speranţe, iluzii...Până când, până unde...Cine le 

va sfărâma fără milă sub tocul cizmei, cine...?.”Iluzia mea necesară”, spun parafrazându-l 

pe poetul basarabean, Leo Butnaru, este aceea că “sunt singurul poet 

de pe strada mea’’- citând un al poet prezent, care mi-a şi sugerat titlul însemnărilor 

mele. Da, sunt singurul poet, din ce în ce mai singurul, spun urmărind chipurile 

vrâncenilor mei, justificând gustul amar, ca o otravă resimţit în cerul 

gurii.””Unde au dispărut Zilele Duiliu Zamfirescu?”- par să spună... Gustul a fost 

provocat de Înalta Nepăsare cu care, poeţii au fost, sunt trataţi din ce în ce mai 

des. Şi, din ce în ce, de tot mai multă lume...Şi când spun poeţi, înţelegeţi bine 

ce vreau să spun! Pe când domnilor aleşi vrânceni puteţi oferi puţină atenţie, consideraţie, 

concitadinilor dvs.?! Care...se străduie să arate lumii un altfel de obraz 

al oraşului, pe cel poetizat...În fine, această triplă sărbătoare, cum a numit-o dna 

Manta Tăicuţu Valeria(puternica şi sănătoasa- cum i-a tradus poetul Gheorghe 

Istrate numele) – organizatoarea evenimentului poate respira uşurată: i-a reuşit! 

– Nu s-a străduit zadarnic.( prin tripla implicare: cei doi parteneri plus autorităţile 

locale). Nimic despre reviste? Vă înşelati: Spaţii Culturale, Oglinda literară, Convorbiri 

literare ( prezentată onorabil de Marius Chelaru), Diagonale, Astra,Citadela 

au fost printre noi, cu noi.Hrana noastră cea de toate zilele...Prin bunăvoinţa 

dnei Valeria Tăicuţu, dlui Gheorghe Andrei Neagu, Marius Chelaru,Marian Rădulescu, 

Daniel Drăgan, Aurel Pop, amintindu-i pe cei care au prezentat aceste reviste 

şi cărora le mulţumim, iată n-am încheiat fzră o trecere în revistă, a revistelor, 

a truditorilor lor. Mulţumim tuturor pentru participare.Şi, poate în mod special prozatorilor 

care au fost alături de poeţi.(sic) 


Apostoli la templul 

cuvintelor 

ISTORIE 

Baki Ymeri: 

Templul cuvintelor, 

antologie poetică, Bucureşti, 2009) 

Cu o prefaţă de 

Visar Zhiti, în traducerea 

poetului Baki 

Ymeri şi sub egida 

Asociaţiei Femeii 

italo-albaneze şi a 

Redacţiei revistei Albanezul, 

apare la noi 

încă o Antologie de 

poezie româno-alba- Mihai Antonescu 

neză, “Templul cuvintelor”, 

în anul 

2009. Este, probabil, una dintre cele mai bine îngrijite 

antologii, purtând semnătura şi girul valoric a 

doisprezece poeţi, ( apostoli ai iubirii şi scrisului în 

cele două patrii, dintr-un neam şi dintr-o vatră ivite 

cândva) crudă şi sărbătoresc înfăţişată nouă, apariţia 

se cuvine să stea, de bună seamă în fruntea 

aproape tuturor lucrărilor bune pe care le-a făcut 

până în prezent poetul Baki Ymeri, fie şi numai pentru 

faptul că, na, semnatarul acestor rânduri aşa 

spune şi crede, aşa simte inima lui odihnind o clipă 

între trecător şi veşnic. Dar, ce poate fi trecător 

când popasul îţi este îngăduit între zei, fiinţe ce nu 

rabdă în preajmă decât fiinţe asemeni lor, vecine cu 

măreţia şi nemoartea? E, superlativ? Este, căci valoarea 

merită din plin superlative, iar greşeala nu-i 

decât, cel mult întâmplătoare. Aşa deci, despre valoare 

este vorba, despre echilibru şi strălucire autentică 

în creaţie, despre stiluri personale şi despre 

fericita lor alăturare în această frumoasă carte, ne 

dăm cu părerea. Poate fi bucurie mai mare? Căci, 

de la statornicul şi importantul în literatura lumii. Sali 

Bashota, la Florian Huţanu cel pe dinlăuntrul cuvintelor 

zidindu-se, ajungem în umbra sufletului Clarei 

Mărgineanu, în mireasma nepereche a unui cireş 

înflorit, tocmai pe când ne uimim de mărgăritarele 

darnic risipite dinaintea bucuriei fără hotar a Floricăi 

Bud, ca să avem de cuget şi apreciere cum se cuvine 

la Nuri Plaku, asta împreună cu Sabit Prustemi 

cel mereu datornic sieşi ca şi patriei mumă, ajungând, 

în fine, la Albina Idrizi şi al ei sine risipit în noi 

toţi ca într-o oglindă veneţiană, desigur, umblând 

noi mai prin grădinile de spirit şi cultură cât cuprinde 

ale lui Theodor Damian, nu singuri, ci împreună cu 

uimitorul, metaforicul Nexhat Rexha şi Marilena 

Lică, Doamne, ajungând într-un devreme la fratele 

meu Traian T. Coşovei, pe cât de uriaş ca suflet şi 

operă, pe atât de cuprinzător şi risipitor întru iubirea 

de noi ăştilalţi! 

Antologie de maximă importanţă, credem 

noi, atât pentru cele două ţări şi popoare prietene, 

cât şi pentru definirea cumva în mondialitate a esenţei 

noastre comune. “Templul cuvintelor” mai 

adaugă o fereastră cerului nostru de neîngrădire şi 

speranţă, de spirit şi simţire întru frumos, apropiere 

de esenţe şi îngăduinţă, pe singurul tărâm, se pare, 

unde mai e posibilă încă, întoarcerea la Om: cel al 

artei. 

P.S.: despre Mihai Antonescu, dinadins nu am 

pomenit, el fiind unul a multe greşitor, ştie, va să 

zică, şi zeii se mai înşeală uneori… 

4943

IN MEMORIAM 

4944 

“TEXT FĂRĂ ZÂMBET” 


RAMAS BUN INGER MESIANIC 

Aş fi avut un cu totul alt titlu. Aş fi putut aborda alt ton. Data 

la care concep acest comentariu nu-mi îngăduie decât o abordare...aproape 

crispată. Florin Paraschiv s-a supărat pe noi, pe 

lumea-ntragă şi, ne-a întors spatele! Înainte de a mai zice altceva 

pe această temă, să ne imaginăm că suntem în iulie, că Florin este 

printre noi, mai comentează. Căci, aşa cum insinuam, iulie a fost o 

lună fierbinte: seri de canaclu incendiare. S-a citi poezie, proză, 

eseu, cronică de prezentare, panseuri filosofice. Prima întâlnire, 

ziua în care tânărul actor ardelean, Simon Salcă( eu înţelesesem 

Sartre – se potrivea, sic!) a fost vocea poemelor 

lui Mihai Ganea a fost debutul celorlalte seri la 

fel de active.Polemică, lectură diversificată, păreri 

multe( de unde şi polemica). Ei bine, el , actorul 

a smuls aplauze, a dat notă şi supervaloare 

poeziilor: Meduza-meduza, Exodul, De luat 

aminte, Menajeria de gheaţă, Faţa şarpelui, 

Sunt pasărea furtunilor, Cursul de iniţiere în 

sine, etc.”Invadaţi” de filologi – Mariana Lovin, 

Elena Stroe Otavă, Virgil Răileanu - am avut 

şansa unor exprimări profesionale( cel puţin din 

punct de vedere tehnic ).Superlativul părerilor a 

fost câştigat şi de încărcătura emoţională a recitatorului. 

În fine, poeziile nici fracturate ( cum a 

afirmat Lili Goia), nici fracturiste - cum a cârcotit 

Cosmin Dragomir, au plăcut. Intelectualiste , 

cu mesaj profund, simbolice, fără a căuta în lirismul 

lor, drama mesajului, poeziile lui Mihai Ganeau 

au ocupat trei sferturi din seară. În puţinul 

timp rămas, Cosmin Dragomir a citit un text 

...contradictoriu:Ursuleţul de pluş. După părerea 

celor trei filologi, textul, minuţios incizat – de-a lungul, de-a latul, 

în profunzime, a adus autorului lui, Cosmin, şi o ‘’păruială’’ colegială. 

Venită dinspre Lili Goia şi Gheorghe Mocanu. “Incumbă” sau 

nu literatură, paragraful îl decide Gheorghe Mocanu( reciteşte paragraful). 

În rest , ar trebui rescris; iar Lili Goia, într-o incertitudine 

clară, se întrebă dacă ar trebui Cosmin să fie sau nu, mândru de 

textul lui. După părerea lui Lili, nu, n-ar trebui! Textul are multe goluri. 

“De fapt, textul este unul de 

lucru, abia de-acum se poate lucra 

pe el” - încheie Lili.Evoluţia autorului 

este bine punctată de Gabriel Funică 

şi de Virgil Răileanu, care-l 

felicită sincer pe Cosmin Dragomir.A 

urmat o seară specială. O poezie 

specială, un comentariu special. 

Mai noul cenaclist , dl. Cătălin Mocanu, 

citeşte poezie.Grea. Fiţoasă. 

Nu există nici urmă de ironie, credeţi-mă!Spun 

‘’fiţoasă’ prin preţiozitatea 

titlurilor alese:Aleister 

browley, RIP,Requiemul demonu- 

lui bufon, Deicid, Reactanţă mentală, 

In absenţia Cristi. S-a 

instalat liniştea. Sigur, primul cuvânt 

a fost cel al lui Florin Paraschiv. “Îl 

urmăream de ani de zile şi cred că nu există umbră-n jur!(apoi, spre 

autor): esti spăimos!Cea mai blandă dintre poezii este RIP – un început 

de epifanie, ca-n vremea lui Byron. Titlurile sunt misterioase 

şi, bănuiesc le-am mai găsit în Contraatac, dacă nu mă-nşel. Sunt 

nelzmurit cu doi termeni:blasfemator şi sadomatic.Dar, mă rog, e 

problema autorului. Cum am o anume complicitate cu tema, sunt 

OK!” ID Denciu sugerează autorului să le publice în fotocopie, însuşi 

scrisul demascând tendinta ocultistă, esoterică a mesajului.A încărcăturii 

misterioase.” Acest gen de poezie , spune IDD, îşi iroseşte 

misterul spre care tinde prin aglomerarea de trimiteri ocultiste 

şi prin folosirea unor neologisme tehnice.N-ar strica puţină transparenţă.”Gheorghe 

Andrei Neagu reproşează autorului posibila 

capcană creată, în care poate cădea chiar el.Exacerbarea poetică 

prin folosirea unor termeni tehnici nu este o alegere tocmai fericită. 

Acelaşi lucru este subliniat şi de Lili Goia: “Cztălin Mocanu a venit 

cu DEX-ul nu cu pozie. Ai nevoie de organ de diavol ca să ajungi la 

acest gen de poezie.Decât să caut sensuri, mai bine caut senzori! 

Gheorghe Suchoverschi citeşte un poem despre criză “Litoral pe 

timp de criză” .Zambetele noastre ţin loc de aplauze.Alexandra 

Popa a îndrăznit şi a reuşit: o cronică de prezentare la o carte a lui 

Prima fotografie de grup de la Sinagogă, din care 

lipseşte filosoful nostru Florin 


Adrian Georgescu, pentru care primeşte undă verde. Iar proza 

“USA –tărâmul făgăduinţei” este chiar bunicel. Concis, tensionat, 

bine condus. Şfârşitul lui iulie, ca un avertisment, aminteste de trecerea 

a doi ani de la moartea lui Dumitru Pricop. Şi, Florin Paraschiv 

absentează! E drept, mulţi dintre noi ne-am întrebat, care ar 

fi motivul? Dar, am lăsat întrebarea fară raspuns şi, ne-am bucurat 

de infuzia de tineret.S-au alăturat Alexandrei Popa şi Dianei Dediu, 

Roxana Stoian,Andrada Dârdală, Ana Ioana Cătănoiu( pe care o 

cunoaştem din anii din urmă), Ionel Dogaru, Valentina Bucur, Adrian 

Jugaru.Ana Ioana Cătănoiu citeşte o serie de poezii – Altfel de 

Pheonix, Anotimp, Un altfel de Orfeu, Nonculor. Pe unii, acest gen 

de poezie i-a contrariat. Pe alţii, i-a încântat. Pe Valentina Bucur 

au emoţionat-o. Dacă au feeling poetic, e poezie şi gata. Deşi la 

poli opuşi, Ana Ioana Cătănoiu, cu poeziile menţionate şi, Valentina 

Bucur şi poeziile ei , Într-o nouă dimineaţă, Speranţa, Copilaresc, 

Poezie enigmatică - prima, stăpânind bine limbajul poetic, 

exprimandu-se prin forţa vocabularuli bine stăpânit, iar Valentina, 

dimpotrivă se joacă, în sensul bun al cuvântului, cu vorbe,are candoarea 

poeziei juvenile, ambele tinere au ceva 

de zis.Acest punct de vedere, al prof. Virgil Răileanu 

este susţinut si de Lili Goia.Ei bine, 

Adrian Jugaru şi cele trei texte, Iubire interzisă,Taxi 

driver şi Zoom out, ne-au amuţit. Excluzând 

alegerea mai puţin inspirată a titlurilor, 

textele au şocat prin concizie, simţul măsurii, 

tensiune şi , repet, elementul concizie este punctul 

forte al textelor.Cu alte titluri mai putin 

preţioase, proza are o (imensă) bilă albă. Cătălin 

Mocanu cu eseul “Semnificaţia morţii lui 

Dumnezeu după Fr. Nietszche” a încheiat 

luna iulie. Parafrazându-l pe Florin Paraschiv, 

notez doar atât: “textului îi lipseste zâmbetul”... 

Rămas bun Florin Paraschiv, înger mesianic, 

...Ce-a însemnat, ce va însemna pentru 

noi Florin Paraschiv? Un zâmbet. O dojana tandră, strecurată printre 

rotocoalele fumului de ţigară. Un gest al capului, oricând interpretabil. 

Un zâmbet, spuneam.Lui Florin Paraschiv, nu i-a lipsit 

niciodată! ... Zâmbetul din colţul gurii, uşor ironic, de parcă-ar 

spune:”ce ştiţi voi, măi copii, despre viaţă!” – aşa cum l-a descifrat 

Stănică Budeanu, nu va pieri niciodată din memoria noastră afectivă. 

Nici zâmbetul, nici lama de cuţit din privire. Semne cu care- filosoful 

îşi manifesta nemulţumirea, 

îşi ‘’certa’’ confraţii pentru una sau 

alta. Destinul românului l-a preocupat 

şi marcat într-un anume fel. Nu 

admitea jocul dublu şi nici trecerea 

dintr-o tabără în alta.Matricea culturală 

abisală era atu-ul eruditului Florin 

Paraschiv - (chiar dacă această 

paradigmă devenise detestabilă, 

ştim noi din care pricini). Nu se sfiia 

să-şi spună deschis părerea politică, 

fără teamă. Florin Paraschiv a fost, 

este un mit. Nu a trăit numai pentru 

el.Şi-a dedicat viaţa până la ultima 

picătură, studiului. Spera că, într-o 

bună zi neamul acesta de şulfe se 

va trezi la realitate. Gândul acesta îl 

făcea să viseze la o lume nouă, în 

rosturi şi rostuiri temperate! Ignorând semnele evidente ale alterării 

stării sale de sănătate,Florin Paraschiv a rămas “pe baricade” 

până la ultima suflare.A căzut, şi nu s-a mai ridicat. A lăsat în urma 

sa proiecte. Zeci de proiecte, realizabile într-o viaţă întreagă. Altele, 

în curs de finalizare îşi aşteaptă cuminţi, mintea şi mâna celui care 

se va ‘’obosi’’ să le contureze. ( să fie Tristan cel ales?!). A lăsat câteva 

cărţi, titluri de referinţă. Zeci de cronici, recenzii şi eseuri. Urma 

sa de neşters va fi purtată în inimile celor ce l-au iubit, pretutindeni, 

pomenindu-l. În schimb, Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu, cenaclul 

cu acelaşi nume, îi vor simţi în mod evident lipsa. Scaunul 

său va rămane gol, ca şi sufletele noastre. Unul câte unul, şi noi ne 

vom elibera scaunele si vom porni în căutarea zâmbetului pierdut. 

Nu ştiu la ce bun să înşirui vorbe goale. Ar fi de-ajuns să spun 

că, deja ne lipseşte, ne este dor. Din când în când, dorul nostru îl 

va aduce printre noi. Ca un înger al istoriei, aşa cum se cuvine, 

va reveni, va dojeni. Şi poate, cine ştie, în alte vieţi, neamul şi 

destinul neamului nostru românesc se va decide : ‘’va lua opinca la 

scuturat’’! – şi, cine ştie?! Până atunci: Odihneşte-te-n pace, Florin 

Paraschiv, veghează-ne!

ELEGIE PENTRU O GUTUIE… 

IN MEMORIAM TATIANA STEPA* 

Magdalena Albu 

Vine o vreme, o singurǎ datǎ în rǎstimpul unei vieţi, când sufletul este coplesit, 

în toatǎ mǎreţia lui astralǎ, de definiţia literarǎ a unui singur cuvânt: ETER- 

NITATE... Pentru cǎ, privindu-ne ochii în oglinda necuvântǎtoare a apei, trebuie 

sǎ avem curajul de a recunoaşte cǎ VIAŢA, înaintea tuturor metaforelor în care 

este aşezatǎ, e o Tainǎ, iar Taina nu e altceva decât miezul unui vers, care participǎ 

la sporirea muzicii sale interioare prin tǎcerea sa în faţa Creaţiei Universului, 

o tǎcere superioarǎ asemuitǎ bǎtǎilor uşoare de aripǎ a îngerilor Luminii… 

Aş căuta definiţia cea mai profundǎ a cuvântului „VIAŢA” în Lacrimǎ. Dar 

nu în oricare lacrimǎ. Doar în aceea a Christos-ului ucis pe Cruce în numele neiubirii. 

Şi aş suferi împreunǎ cu El pentru rǎmǎşiţa de poveste dintre un mereu 

aproape concret, real, viu şi un mereu departe abstract şi plin de necunoscut, 

care se confundǎ un timp pânǎ la identificare şi se aştern ambii, apoi, cu trupurile 

devenite cenuşǎ stinsǎ, în faţa dumnezeirii într-un timp fǎrǎ graniţe precise şi fǎrǎ 

substanţǎ, unde acest parcurs al omului se va fi scoborât, deja, încet, în eternitatea, 

a cǎrui rǎsǎrit veşnic şi sacral L-a nǎscut pe Dumnezeu-Fiul prin vrerea lui 

Dumnezeu-Tatǎl. Sǎ ne închinǎm, aşadar, acestui rǎsǎrit plenar al nǎdejdii, cu 

toate limitele şi nelimitele fiinţei noastre de pǎmânt şi de apǎ la un loc şi sǎ considerǎm 

cǎ sacrificiul de sine în numele suprem al iubirii este cel in faţa cǎruia se 

inchinǎ şi Fiul dumnezeesc, cu toatǎ rǎstignirea Sa orânduitǎ, în strigǎtul ultim al 

deznǎdejdii: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai pǎrǎsit?!...”. 

Despre TATIANA STEPA ar trebui sǎ se glǎsuiascǎ ACUM în cea mai necuvântǎtoare 

limbǎ a pǎmântului - limba copacilor cu crengile bǎtând obrazul copiilor 

sǎraci şi graiul iubirii unor inimi crescute la focul sfâşietor al durerilor amare. 

Prin muzicǎ, TATIANA STEPA şi-a adâncit povestea trecerii sale pǎmânteşti prin 

sacralitatea singularǎ a versului şi a spart în mii de bucǎţi oglinda iernii unor suflete, 

care uitǎ, secundǎ de secundǎ, cǎ, într-o zi, neştiutǎ de nimeni, pǎdurea cu 

braţele întinse spre cer îşi va pierde definitiv puterea de a privi in ochi Lumina şi 

va deveni, nimic altceva, decât scrum şi uitare... 

Astǎzi, sǎ stǎm o clipǎ şi sǎ ne întrebǎm sufletul, dacǎ mai poate sui. Din- 

IN MEMORIAM 

spre întuneric şi prǎpastie cǎtre Lumina, bineînţeles. Sǎ ne gândim cǎ ţipǎtul VIETII pentru TATIANA STEPA a fost sfâşiat vremelnic şi 

pentru totdeauna de ghearele morţii hulpave de duh sfânt şi de orice. Strigǎtul nostru interior e unul de lebǎdǎ mutǎ cǎtre o lume ancestral 

surdǎ, cǎtre un Univers care îi deschide acum porţile şi o aşazǎ acolo, unde vom locui, într-o anume clipǎ a acestei sfinte treceri, cu 

toţii, fǎcând-o sǎ nu mai fie pentru noi, aşa cum a fost o bucatǎ mult prea scurtǎ de timp, sprijinitǎ cu coatele de geam la cǎpǎtâiul gutuilor 

copilǎriei, care îngheţa orice putere a crivǎţului hǎmesit din iarna ce pǎrea nesfârşitǎ… 

Sufletul trǎieşte în orice anotimp. Sufletul POEZIEI, s-a mai însingurat, iatǎ, cu încǎ un anotimp… Sǎ ne aducem aminte cǎ, aidoma 

copacilor deloc veşnici, cu viaţa scrijelitǎ în lutul crǎpat de vreme al amintirii, lumea nu este decât Marele Poem nedescifrat, încǎ, al Creatorului 

sǎu neştiut, care ţine în Taina Sa nepatrunsǎ închis unicul şi, de cele mai multe ori, prea tristul nostru destin pamântesc… 

SENZAŢIONAL 

Evadatul Nicolae Ceauşescu, ascuns 

în turla Bisericii din Peştişani! 

Prin luna iunie a anului 1966, fiind elev în clasa a X-a la Liceul 

„Constantin Brâncuşi”, din Peştişani, am fost martor ocular 

la o întâmplare mai deosebită, cu un tâlc pe care l-am 

desluşit abia peste ani. 

Vizita tovarăşului Nicolae Ceauşescu 

Eram încă UTM-ist şi sârguincios la învăţătură, încât nu putea 

lipsi de la primirea călduroasă pe care noi, şcolarii, şi locuitorii comunei 

gorjene Peştişani trebuia s-o facem secretarului general al 

PCR, viitorul prim Preşedinte adevărat al României. 

Pe la ora matinală 8, mă aflam în faţa Primăriei de mai târziu, 

astăzi casa lui Jean Brâncuşi, confiscată de comunişti la acea 

vreme. Se făcuse de ora 10 şi oaspetele nu mai venea. Mai marii raionului 

Târgu Jiu îi pregătiseră o surpriză în pădurea Dumbrava, dintre 

Tismana şi localitatea mea natală, Peştişani. Pe atunci, traseiştii 

nu ajunseseră la perfecţiunea de mai târziu. La un moment dat, din 

tufişuri au apărut panduri călări cu plosca plină de ţuică gorjenească, 

pâine şi sare. Luaţi prin surprindere, securiştii i-au imobilizat pe pandurii 

călări şi până s-au lămurit lucrurile a trecut ceva timp. 

Ceauşescu s-a îmbrăţişat cu Preotul Paroh Vasile Brâncuşi! 

Urale, aplauze şi Nicolae Ceauşescu a oprit în centrul Peştişaniului. 

A coborât din maşină, s-a îndreptat spre părintele Vasile 

* Tatiana STEPA, (21 

apr 1963 - 07 aug 2009), 

celebră cântăreaţă română 

de folk originară din Lupeni, 

judeţul Hunedoara. S-a lansat 

în septembrie 1982, pe 

stadionul din Făgăraş, la 

Cenaclul Flacăra, condus 

de poetul Adrian Păunescu, 

cu cântecul intitulat „Şi-am 

să-mi fac o doină". A fost 

componentă permanentă a 

cenaclului până interzicerea 

acesuia (şi a cântăreţei deasemenea) în anul 1985. 

Dupâ această dată a lucrat timp de 10 ani în mina 

Lupeni, apoi, ca tehnoredactor de carte, la Bucureşti. 

După revoluţie a început din nou să aibă apariţii 

pe scenă şi la televiziune. În 1992 la reluarea 

Cenaclului Flacăra sub titlul „Totuşi iubirea” a devenit 

din nou membru activ al acestuia, participând la 

peste 2000 de spectacole. La un concert aniversar 

la Galaţi, ţinut pe un stadion, a avut o audienţă maximă 

de peste 50.000 de spectatori. Din anul 1996 

şi până în prezent, cântăreţa a susţinut nenumărate 

spectacole pe majoritatea scenelor marilor oraşe din 

România, Bulgaria, Franţa, Germania, Italia şi Republica 

Moldova. A compus muzică atât pe versuri 

proprii, cât şi pe ale unor poeţi din literatura universală 

şi română precum: Adrian Păunescu, Elena Farago, 

Lucian Blaga, Federico García Lorca, Serghei 

Esenin... 

Discografie: două albume şi un dublu album 

(„Copaci fără pădure", CD aniversar lansat cu ocazia 

împliniri a 25 de ani de carieră). A participat şi la 

realizarea mai multor albume comune de muzică 

folk. A participat frecvent la evenimente majore de 

muzică folk, printre care festivalul Om Bun, Folk 

You, Sighişioara şi Folkfest. A fost foarte iubită de 

public. (GR) 

Brâncuşi, un preot paroh cu barba 

albă şi mare. S-au îmbrăţişat ca doi 

vechi prieteni, Ceauşescu a plâns, şia 

scos batista ştergându-şi lacrimile, 

au mai tăsfăsuit, după care a plecat 

făcându-ne cu mâna. Aveam să aflu 

mai târziu că preotul nostru nu era un 

oarecare. Fusese şi protopop de 

Târgu Jiu şi om respectat de toată 

lumea. 

Secretele ateului cam neateu! 

Plin de entuziasm, m-am bucurat 

de cele văzute. Curiozitatea nu-mi Ion Predoşanu 

dădea pace. De ce se-ntâmplaseră 

toate astea? Cum era posibil şi de ce? 

Ei bine, în anul evadării din Lagărul de la Târgu Jiu, Ceauşescu 

a stat ascuns la Peştişani. În turla bisericii, iar părintele Vasile 

Brâncuşi i-a dat mâncare şi apă timp de trei zile şi trei nopţi. 

Comuniştii îşi atrăseseră oameni de partea lor, încă din ilegalitate. 

Se spune că unul dintre ei se numea Dumitru Petrescu şi era 

comisar în siguranţa Regatului României. Acesta, se pare, făcuse 

planul evadării din Lagărul de la Târgu Jiu. Ştia că ai lui o să-l caute 

pe evadat în toate ascunzătorile posibile din drumul acestuia spre 

Bucureşti. De aceea, se zice, ar fi avut inspiraţia să-l ascundă exact 

în partea opusă. Adică spre nord-vest, unde nu l-a căutat nimeni. 

Aşa a ajuns Ceauşescu în turla Bisericii din Peştişani. 

Despre acest Dumitru Petrescu se ştie că ar fi ajuns mai apoi, 

după 1946, colonel şi chiar general, fiind într-o vreme, dacă nu ne 

înşeală memoria, numit preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal 

a Republicii Populare Române. 


JURNAL TEATRAL 

Omul care vorbeşte cu noi... înşişi 

Acum zece ani, discutînd 

cu M.R.Iacoban în birou la el, 

unde beam şi un whisky, dramaturgul 

mi-a zis despre un critic din 

Moldova „scrie suspect de bine!”. 

Mă urmăreşte şi azi 

acest calificativ: ce vrea 

să-nsemne el? Poate, în primul 

rînd, faptul că un critic fără notorietate, 

are un condei remarcabil. 

Bogdan Ulmu 

Sunt multe cazuri de creatori care 

stau, pe nedrept, în planul doi, privind 

cu jind la unii care ocupă, tot pe nedrept, rafturile din faţă ale 

bibliotecilor. Dar, nu-i aşa, pe lîngă norocul de-a avea har, trebuie 

să mai ai şi harul de-a avea noroc... 

Silvian Floarea are har. Îi urez să aibă şi şansă. Aceasta 

apare greu, uneori, după un epuizant exerciţiu de răbdare & tenacitate. 

Ne-am cunoscut acum un an, cînd i-am prefaţat o carte de 

teatru; apoi, colaborarea a continuat în cadrul Clubului dramaturgilor 

al Uniunii Scriitorilor, unde i s-a citit piesa Sistemul. Mircea Ghiţulescu 

mi-a propus să mă ocup de regia spectacolului-lectură. Am 

acceptat cu plăcere, luîndu-i cu mine, în aventură, pe actorii craioveni 

Mirela Cioabă, Geni Maxim, Dorin Andone, Nicolae Poghirc, 

Laurenţiu Nicu şi pe bucureşteanca Irina Ungureanu. A fost o seară 

plăcută şi, bănuiesc, mai ales pentru dramaturg, profitabilă. 

Acum, scriitorul îmi propune, spre prefaţare, un volum de 

proze : De vorbă cu el însumi. O carte interesantă, cu subiecte bine 

alese, în care este radiografiată, cu sarcasm, ori sentimentalism, 

cu anxietate sau ironie, lumea contemporană. Realitatea imediată. 

Cu glisări în fantastic, ori oniric. Cu agreabile inserţii livreşti. 

Silvian Floarea e un duşman al spiritului gregar, al maselor 

ameninţătoare, al organizării sistemului dezumanizant. Mai găseşti 

ca trăsătură comună a prozelor, cu tematici aparent diverse, 

criza comunicării. E un război permanent, în carte, între Ics şi restul 

lumii. Acum realizez că Ics e frate cu Bèrenger cel din Rinocerii. 

E omul care refuză rinocerizarea. 

Despre personajul său Ics, Mircea Ghiţulescu spunea că 

e un caragialean Mitică. Just! Cu adausul : Mitică, după ce i-a citit 

pe Kafka şi Orwell, şi a trăit sub Ceauşescu... 

Dar să trecem la povestirile propriu-zise, comentîndu-le, 

pe fiecare, succint. 

Simpozion duty-free aminteşte de un pasaj din Douăsprezece 

scaune (Ilf şi Petrov), cînd locuitorii unui tîrg amărît, hipnotizaţi 

de Ostap Bender, se şi vedeau organizatorii campionatului mondial 

de şah. Simpozionul visat fireşte, şi aici, e ratat, visul locuitorilor 

urbei dovedindu-se un coşmar. Dar se mai ridică o problemă importantă 

pentru autor, aici : excesul de cuvinte, ostentativ, compensat 

de o afirmaţie, seducătoare – „de-asta s-a inventat 

necuvîntul, ca să-l înţeleagă toţi”.Corect! (de altfel, sugerez scriitorului 

să aibă puterea de-a mai renunţa la cuvinte, uneori, proza sa 

avînd o periculoasă tendinţă de-a aglomera vorbe văduvite de valoare 

artistică). 

Mă mut la mine : ataşarea de obiecte (ca-n Ionesco). Lucrurile, 

abandonate, devin...duşmănoase! Fac rău, la propriu, proprietarului 

-„uzurpator”. Morala, dincolo de subiectul-capcană : nu 

oricine e pregătit pentru schimbare ( cum s-a văzut, de altfel, şi în 

istoria ţării noastre din ultimele două decenii). 

Dintr-una-ntr-alta : dorinţa de-a te autoperfecţiona, întruna, 

duce la tragedie. Seamănă puţin, cum observa şi M.Ghiţulescu, 

cu Insomnie a lui D.Solomon. De altfel, de la Socrate ştim 

că...nu ştim nimic. Şi mai ştim că, cu cît aflăm mai multe, cu atît ne 

dăm seama că nu cunoaştem nici 1% din cît ar trebui...Aici şi finalul 

e acroşant, căci Ics dă peste alt Ics şi urmează un ping-pong de 

4946 


replici scurte, gen Cum să înţăleg ţăranii a lui Caragiale. 

Cine ştie cine sunt să-mi spună şi mie! este transpunerea 

în proză a dramei Sistemul. O dramă turburătoare. Uciderea cinică, 

cu ajutorul unei birocraţii demonice, a insului care nu poate să accepte 

Sistemul. 

Oricît de frumoasă şi de dulce ar fi o femeie...Eroul se refugiază 

în realitatea... internetului : e un sindrom al secolului XXI. 

Relaţiile, care în viaţă se stabilesc mai greu, dezamăgitor, pe net 

sunt mai simple, fiind protejat de anonimat (nu dai fotografia reală, 

nu semnezi cu numele tău etc.). Diarismul, azi, nu mai are nevoie 

de carnet şi pix. Te mai amuză un poncif, ori o greşeală de gramatică, 

dar te şi turbură vreun gînd al unui suflet-pereche. Şi aici e 

vorba de o subterană criză a comunicării : crezîndu-se neînţeles de 

soţie, Ics se refugia în comunicarea cu cei de pe net. Dar trăieşte 

şi culpa ascunderii de viaţa reală, de soţie, ba chiar şi de mobilă 

:”s-a simţit spionat de toate obiectele din jur”(e o paranoie a secolului). 

Finalul e lovitura de teatru : partenera de dialog de pe blog 

era...nevasta, de care se ascundea . 

Proiect şcolar: o satiră necruţătoare, mîhnitoare pentru 

universitarul din mine, la adresa învăţămîntului anilor de după 2000. 

Ca să te încadrezi în baremul cerut de minister, ori Inspectaorat, şi 

să nu ţi se scadă leafa, trebuie să dai note mari ignoranţilor, ori să 

nu observi absenţele chiulangiilor.”Îţi dau 10 fiindcă ai bunul-simţ 

să nu răspunzi!” – zice un profesor, în ziua decretată de către director, 

a notelor bune.”Ora trecută am avut numai zece elevi în 

clasă şi a fost aşa de instructiv!” – adaugă un altul, în Ziua fără absenţe. 

E o proză, de data asta, scrisă cu concursul cadrului didactic 

S.Floarea... 

Reîntîlnirea mi s-a părut cel mai bun text al volumului. Mia 

amintit de filmele ruseşti adevărate, tandre şi dureroase. Ics îşi 

caută o iubire din tinereţe, cu Pegasul de-acum 33 de ani, pedalînd, 

la un moment dat, chiar alături de el cel de-acum 33 de ani. Îşi 

întîlneşte fosta iubită, pentru care a bătut 33 de ani de drum (cifra 

Christică, evident!). Finalul prozei este emoţionant , este scris cu 

pană inspirată şi trezeşte-n fiecare cititor impunibile nostalgii. Şi neplăcute 

regrete, căci puţini mai au curajul de-a se confrunta cu cu 

imaginea iubirii d’anţărţ... 

Foarte bună e şi Povestea lui Omu’...: ea-mi aduce aminte 

de anecdota aceea genială, care, din păcate caracterizează mentalitatea 

românului de rînd (unchiul din America promite bani nepoţilor 

de-aici, le dă banii promişi , timp de şase luni, apoi nu le mai 

dă, fiindcă vrea să-şi construiască o vilă; şi nepoţii-s indignaţi :”să 

o facă, da’ nu cu banii noştri!”). La fel, aici cel ce cîştigă o sumă 

mare la loto, e somat de cei care n-au cîştigat, deşi au jucat, să-i împartă 

cu ei. Proza e dură şi, zic eu, noroc că grobienii nu vor citi volumul, 

altfel, cine ştie... 

Ics concediază amintirile : chiar asta-şi propune. Dar unele 

din ele sunt amintiri...fără amintiri (sintagmă inspirată). Uneia-i zice 

„nu-mi amintesc de tine, amintireo!”( alt bun joc de cuvinte). Intenţia 

lui eşuează, deoarece amintirile copleşesc prezentul.Uneori, nu 

numai pe Ics... 

Din faţă, pe partea stîngă este o proză de asemenea dureroasă, 

care are ceva din Vizita bătrînei doamne a lui Dürrenmatt 

: un automobilist care vrea să scape de un irlandez obişnuit să circule 

pe sensul invers, pînă la urmă se ascunde într-o scorbură încăpătoare, 

de furia mulţimii, convinsă că eroul este, de fapt, un 

criminal care a călcat cu un an în urmă, în acelaşi loc, un copil, apoi 

a fugit de la locul accidentului. Mulţimea dezlănţuită – de oameni, 

ori chiar obiecte – hotărîtă să linşeze individul, repet, rămîne una 

dintre obsesiile scriitorului ( personal, am aceeaşi fobie, de cînd am 

văzut Zorba grecul şi am trăit mineriadele). 

Prozele lui Silvian Floarea îngîndurează – şi cînd aparţin 

gravităţii şi cînd sunt scrise-n cheie ironică. Urez cărţii un destin 

prietenos.

cu... Gheorghe Mocanu 

DUNĂREA DE JOS, nr.88, iunie 2009 

Revistă lunară a Centrului Cultural Dunărea de Jos. Am trecut 

direct la pagina 8, unde am citit interviul cu sculptorul 

Alexandru Pamfil. 

Acesta doreşte să 

realizeze o serie de 

expoziţii cu lucrări 

de artă plastică cât 

mai valoroase din 

punct de vedere artistic, inspirate din universul poeziei lui 

Cezar Ivănescu. « Poezia acestui autor are subtlităţi şi e nevoie 

de prudenţă, răbdare şi multă stăpânire de sine pentru 

cel ce doreşte să-l înţeleagă şi să-l prezinte la adevărata sa 

dimensiune. » Motiv pentru care speră că va reorganiza în 

2011 a doua ediţie a Bienalei « Cezar Ivănecu » cu lucrări 

de artă plastică de nivel calitativ şi cantitativ cel puţin la nivelul 

expoziţiei din acest an. Mai puteţi citi materiale semnate 

de Simona şi Constantin Frosin, George Lateş, Angela 

Baciu, , Radu Moţoc, Nicolae Colceriu, Valeriu Valegvi, Carmen 

Racoviţă, a.g. secară, Sorin Atanasiu, Corneliu Stoica, 

Gabriel Borş, Viorel Dinescu ş.a. 

PORTO FRANCO, nr. 158, aprilie 2009 

Porneşte în forţă cu « Mărturii” la 77 de ani” – Fănuş Neagu : 

« Cum am scris « Îngerul a strigat ».Urmează un fragment 

din acest roman care a văzut lumina tiparului în anul 1968. 

După ce ne delectăm cu poezie eminesciană, tradusă şi în 

franceză, trecem la « Sărmanul Dionis » - poemă scenică în 

cinci tablouri, scoasă şi adaptată pentru scenă din nuvela cu 

acelaşi nume şi din poeziile lui Mihai Eminescu – de Jean 

Bart, C Calmuschi şi G Orleanu, pentru festivalul dat în Galaţi 

la 14 iunie 2009. Cezar Ivănescu nu este uitat nici de revista 

Porto Franco, care se referă la aceeaşi Bienală a artelor 

– « Cezar Ivănescu ». Invitatul acestui număr de revistă este 

Ion Beldeanu. 

CAFENEAUA LITERARĂ, iunie 2009 

La rubrica «Remember» 

Cleopatra Lorinţiu ne oferă ultimul 

interviu filmat, acordat 

de academicianul Romulus 

Vulcănescu – «Pulbere mitologică». 

Apoi: Rodica Matis – Alexandru Jurcan, «Fuga insulelor». 

Nicolae Eremia, Adrian Dinu Rachieru, McLumea 

şi Cultura Publicitară, Denisa Popescu – «Femeia de 

luni despre femeia de duminică»; Marian Barbu, Ion Pantilie 

– «Dincolo de umbrele lumii acestea»; Ion Pantilie – «O carte 

a graficii»; Radu Cange – poezie; Michel Marton – poezie; 

Adrian Dinu Rachieru – «Traianus – poezia ca trăire». Virgil 

Diaconu – «Disputa». 

REVISTA NOUĂ , nr. 5, 2009 

Revistă fondată de Bogdan Petriceicu Hasdeu la 15 decembrie 

1887 – seria a 4-a, editată de cercul literar « Geo 

Bogza » şi fundaţia Hasdeu din Câmpina. « Transcendentul 

care coboară » - de C Trandafir ; « Turul culturii franceze » 

cu Julian Barnes – de Ştefan Ene ; « Din dragoste pentru 

Philaen Crăciun ; « Parodii sau vânzătoarea de manierism » 

- de Eugen Evu. Proza este reprezentată de Ana Hâncu – 

« Jupa jucăuşă », iar poezia de Ioana Geacăr, Valeria Manta 

Tăicuţu, Florea Iordache. La rubrica « Restituiri » citim : «Un 

savant vizionar » - o convorbire imaginară cu Const. Istrati – 

semnat de Arcadie Percek. Pentru editorii de reviste culturale, 

în pagina 50 se găseşte « Comunicatul APLER » în 

urma întâlnirii reprezentanţilor Ministerului Culturii Cultelor şi 

Patrimoniului Naţional cu reprezentanţii editurilor. 

TECUCIUL LITERAR-ARTISTIC,nr. 18,2009 

Apare la Tecuci prin munca plină de pasiune a redactoruluişef 

Eleonora Stamate şi a directorului executiv Dr.Petru Blaj. 


REVISTA REVISTELOR 

Dan Movileanu semnează editorialul Cândva, azi, pentru ca, 

imediat, să recunoaştem grafica semnată de vrânceanul nostru, 

Alexandru Cucereanu. Seria vrâncenilor din acest număr 

continuă cu prof. dr. Adrian Botez : Sfinţi militari, genii protectoare 

de neam, mucenici şi martiri ai credinţei : Mihai Eminescu 

(1850-1889).Tase Dănăilă ne propune interviul realizat 

cu Fatma Sadîc, trăitoare în spaţiul dobrogean, româncă de 

etnie turcă, membră a U.S. Au mai semnat în acest număr : 

Nicolae Chiscop, Iancu Aizic, Angela Baciu, Ana Dobre, prof. 

dr. Dan Mihăilescu, Pohrib Mihail. 

ATENEU, nr. 6,7-2009 

Acest număr ne aminteşte, 

printre altele, de marele interpret 

băcăoan, Ion Drăgoi, 

un violonist de excepţie al folclorului românesc. Ne provoacă 

bucurie acest ieşiri neaşteptate din lumea literară spre alte laturi 

ale culturii, aşa cum o face revista Ateneu. De Sânziene, 

pe 23 şi 24 iunie s-a desfăşurat la Bacău, Festivalul Naţional 

de Folclor « Ion Drăgoi ». Eminescu nu este uitat în această 

parte a ţării : biblioteca judeţeană C. Sturza a organizat conferinţa 

Mihai Eminescu în canonul occidental : without love. 

Violeta Savu semnează: Transfigurări prin artă erotică, iar 

Carmen Mihalache nu uită scena, oferindu-ne: A treia gală, 

material ilustrat cu chipurile inconfundabile ale actorilor Virgil 

Ogăşanu, Valeria Ogăşanu şi Diana Lupescu. 

AGORA LITERARĂ, iunie, 2009 

Revista editată de Liga Scriitorilor din România apare trimestrial 

prin truda colectivului îndrumat de redactorul-şef Iulian 

Patca. Materialele interesante poartă semnăturile: Al. 

Florin Ţene, Daniela Brebeanu, Claudiu Iordăchescu, Ion 

Dodu Bălan, Ion Constantinescu, Geo Găletaru, Angela 

Baciu, Ilie Roman, Antonia Bodea Eugen S. Cucerzan, Maria 

Toma-Damşa, Graţian Jucan ş.a. 

LA QUINZAINE LITTÉRAIRE, 

nr. 996 / 16-31 iulie 2009 

Binecunoscuta revistă franceză condusă de Maurice 

Nadeau ne oferă un foarte interesant număr cuprinzând mai ales 

recenzii. Dar ce recenzii! Unele sunt adevărate eseuri în care, 

pornind de la teme ale unor cărţi recent apărute, autorii îşi dau 

întreaga măsură a culturii lor, a abilităţii hermeneutice şi talentului 

lor. Iar ceea ce le înnobilează atitudinea este respectul profund, 

sacru aproape, faţă de valori. 

Am parcurs cu mare plăcere paginile dedicate lui Maurice 

Blanchot (de către Christian Mouze), John Updike (de Hugo 

Pradelle), G.K. CHesterton (de Liliane Kerjan), Paul Claudel (de 

Odile Hunoult), Jacques Derrrida şi Philippe Lacoue-Labarthe 

(de René Major). Nu mai puţin m-au captivat, ba dimpotrivă, textele: 

Une voix d’outre-Rhin de Jean Lacoste, despre poetul 

(est)german Wulf Kirsten, cu o casetă ilustrativă (o minunată 

poezie a autorului prezentat, în reuşită traducere franceză); Une 

pensée de l’hétérogène de Régine Robin, referitoare la filozofia 

spaţiului, reflectată într-o amplă culegere tematică publicată de 

ed. La Découverte (Le Territoire des philosophes. Lieu et espace 

dans la pensée au XXe siècle); Religions et mathématiques de 

Jean-Michel Kantor, cu deschiderea sa metafizică şi implicaţiile 

mistice, prin cardinala problemă a „numirii”. Din acesta citez, traducând 

în româneşte, câteva fraze, spre o pregustare din partea 

cititorilor noştri: „Dumnezeu nu poate fi definit, dar poate fi numit. 

Numele său ţine deci de existenţa sa şi poate hrăni rugăciunea 

cea mai divină dintre virtuţi. A numi nu înseamnă a defini, ci este 

o operaţie suficient de bogată de sens pentru a antrena existenţa, 

la nivelul uman cel mai înalt”. Şi: „Pentru a numi, trebuie să 

crezi şi să iubeşti”. Să ne amintim că Dumnezeu l-a invitat pe 

Adam să dea nume fiinţelor lumii create. 

I.D.Denciu 

4947

Mircea Eliade - Oglinda literara

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?