Mircea Eliade - Oglinda literara

NOTES
Despre lirica lui Cezar Ivănescu în fireasca
ei desfăşurare (de la debut până la mijlocul
deceniului întâi al sec. XXI) s-au pronunţat
critici literari de seamă (Gheorghe Grigurgu,
Victor Felea, Marin Mincu, Mircea Iorgulescu,
Petru Poantă, Costin Tuchilă) şi creatori de
prestigiu al căror gust estetic nu poate fi pus la
îndoială (Ştefan Augustin Doinaş, Marin Preda).
I-au trasat liniile caracteristice, particulare,
cum ar fi originalitatea, vitalismul, caracterul
orfic şi modern, noutatea limbajului poetic,
şocul imaginilor frustre. S-au căutat confiniile
(Arghezi, Baudelaire, Dante, Eminescu, Emil
Cioran) şi s-a notat despre imposibilitatea de al
situa într-o lirică generaţională. Unicitatea poeziei
lui Cezar Ivănescu a fost impusă mai ales
prin lectura adâncă şi specializată a lui Gheorghe
Grigurgu din volumul Poeţi români de azi 1 .
Dealfel aceluiaşi exeget îi datorăm profundele,
veritabilele şi de nerăsturnat opinii estetice,
care prefaţează ultimul volum autum semnat de
acest „prinţ al sângiuirilor” din „intermundii” 2 .
Răscolind mitologiile, plămădind, frământându-le
demiurgic, insuflându-le o nouă viaţă
şi trecându-le prin focul sufletului său („crater
necuprins”), Cezar Ivănescu şi-a creat solul din
care creşte păgâna – serafica lui poezie. Din
acelaşi aluat magic sunt făcute divinităţile feminine
ale templului său: Nenumita, Briena,
Maria, Aurora, Dora, Dara, Rimaya, Femeia în
roşu, Aletheia, Besne, tot atâtea femei ideale.
„! aceea care nume n-a -
aceea care nume n-a -
aceea care nume n-are,
cărei-i ziceau Aletheia
cei vechi n-o voi numi aşa
o voi numi aceea care!”
[Jeu d'Amour. (Nenumita)] 3
Din categoria jocurilor dragostei neprihănite
fac parte două poeme închinate Sfintei Geneviève
şi un altul în care, asemenea lui Dante
cântând-o pe Beatrice, o descrie pe Briena.
Trubadurul nostru pune în consonanţă trei dintre
limbile neolatine cele mai muzicale dintre
câte se cunosc: franceza, româna şi italiana.
„! douceur de miel et de souffrance
Geneviève de Toute les Frances,
douceur de miel amère souffrance
Geneviève de Toute les Frances !
geri
4856
Recitindu-l pe Cezar Ivănescu
! când atâtea drumuri sânt
pe pământ şi sub pământ
cum să te mai ţin şi port
roabă-n văl de verde cort?
! fruct puţin de chiparos
cu sfinţenia miros,
cade fruct ca lacrima
pe pământ ca faţa mea !”
[Jeu d'Amour. (Geneviève)] 4
„! tinereţea mea, Mignon, Briena, Briena,
în al maică-tii cocon, Briena, Briena,
nimfă pură, magic trup de cereşti răsfrân-
intteletto d'amore cetelor de îngeri !”
[Jeu d'Amour. (Briena)] 5
Din oceanul culturii universale, în Fragmente
din Muzeon şi-n Rod (antologie bilingvă
româno-engleză) răsar mituri biblice, suprapuse
peste cele culturale greco-latine, indiene,
egiptene, nordic-germanice dar şi peste cele
autohtone; legende şi ritualuri precreştine. Floarea
de tot rară a liricii lui Cezar Ivănescu îşi are
rădăcinile în multiple straturi culturale, asimilate
şi metabolizate de artist. Puterea de seducţie a
poeziei cezarivănesciene se explică prin atotcuprinderea
spaţiului şi timpului, combustia erotică
şi viziunea tanathică (presentiment şi
sentiment dominator) împinse în absolut şi înfăşurate
într-o muzică inefabilă ori grea, de cvadrigă
antică în alergare. Iubirea sublimă,
disperată, nelecuită prin asceză trupească rămâne-n
nesfârşire prin trecerea în eternitatea
slovei tipărite, iar moartea, plenara, neagra flamură
se iveşte peste tot, ca implicare în existenţă
şi nu accident biologic. „Flautul funebru”
anticipează extincţia dar fiinţa-nefiinţa, notată
cu majuscule în toate poemele, revine cu mai
multă persuasiune în poeziile din ciclul Turn,
Rod, Leviathan, Sunseri, (termen straniu în
aparenţă, creat prin eliminarea sunetului „t” din
rostirea verbului existenţei, la timpul prezent) şin
Wandersage din ciclul Cupe.
„! mă apără cuţitul de bezmetic
de sete şi de foame grijă n-am
îndură totul trupul meu ascetic
pe cruce stă ca frunzele pe ram !
! dar nu îndură, n-are îndurare
ăst boţ de carne şi nu ştie cum
atâta de iubire să măsoare
şi apărare n-are nicidecum!
! şi-atunce iese noaptea în răspânte
şi trupu-şi culcă-n cruce bâiguind:
mai bine viu îngropă-mă pământe
decât fără de dânsa mort trăind !
(Wandersage) 6
Trecerea, alunecarea vieţii în moarte, prezenţa
ei obsedantă se vădeşte într-o mulţime
de texte dintre care vom evidenţia ciclul Doina
cu subtitlurile „Moartea peste tot” şi „La margine”.
Unele poeme par aşezate pe „Cele şapte
cuvinte a lui Isus” din simfonia lui Haydn.
Poet al spaţiului balcanic, după cum se
defineşte în Jeu d'Amour. (Mantineea), Cezar
Ivănescu dezvăluie ceva din secretul prosodiei
sale:
„! eu sunt grec, albanez, turc şi moldov
am stat în lumina
razei de aur a ochilor
ei ca o mână de pulbere
de prav -
am încercat saphicus
major hexametrul
catalectic…” 7
Dar toată lirica e structurată pe melosuri
diferite. Vestirea logodnei dintre muzică şi poezie
se face prin înseşi titlurile preferate: Motet
(Îngerul splendorilor), Cantilenă, Balade şi cvartete,
secţiune muzical-poetică. À-propos de
această dominantă, Gh. Grigurcu scria despre
o „complexă maşinărie poetică”. Într-adevăr, nu
lipsesc din mijloacele de sonorizare nici sunetele
(lu, li, lu, la…), nici repetiţiile simple, nici
complicata ţevărie de orgă în care sunt atrase
versurile poemelor, nici refrenurile apropiate de
muzica wagneriană. O astfel de modalitate poetică
savantă, în cercuri concentrice armonice cu
tema şi contra-tema figurează în Jeu d'Amour.
(La princesse lointaine), cu o dedicaţie şi un
moto extras din Chanson de la croisade, III e siècle.
Orfeu şi Euterpe sunt zeii inspiratori ai poetului
de prea curând plecat, după ce
muzicalizase teritoriul moldo-valah şi lumea
balcanică.
Nu putem trece cu vederea nici amplele
poeme-eseu cu caracter reflexiv, nici încerca-
www.oglindaliterara.ro
Maria Cogălniceanu
rea de a formula o „teorie a erosului”
cu cele trei trepte succesive (staza,
entaza şi extaza), nici drumul invers
de la poezia cultă la cea folclorică.
Deosebim cu precădere maniera lui
Cezar Ivănescu de a filtra etosul şi
eposul naţional şi grecesc, vizibil în
Agamemnon.
Doar Şt. Augustin Doinaş şi
Gh. Grigurgu remarcau îndrăzneala
poetului de a fi sfidat cenzura şi de a
fi scris o poezie religioasă. În acest
sens, Şt. Augustin Doinaş observa
diferenţa dintre, „mentalitatea creştină
a ruşinii care trebuie ascunsă,
acoperită”(am putea preciza: a masculinităţii),
„separaţia stagnantă dintre
sacru şi profan”. Revenind
asupra textelor cezarivănesciene în
2005, celălalt exeget afirmă că „sub
unghi religios, Cezar Ivănescu pendulează,
previzibil, între credinţă şi
un patetic scepticism (…) însă pe un
fond de pietate solemnă, ireductibilă
ce ne duce cu gândul la catolicul
Baudelaire decât la fluctuantul agnostic
Arghezi 8 .
Când până nu de mult erau interzise
cuvintele purtătoare de stări
sacre (Maica Domnului, Tatăl, Fiul,
îngerii, sfântul potir, harizmă, trup liturgic,
metanoia, grijanie (cuminecătură),
copil divin, rai, paradis etc.
Cezar Ivănescu le include pentru a
sugera şi defini starea de graţie divină,
drama umană, damnarea şi
nevoia omului de izbăvire, de mântuire.
Ochiul său nu vede numai
„carnea muierii”; vrea să deceleze
între un suflet şi trup, etern şi efemer.
În consecinţă, în ambele cicluri
Doina (22 poezii) şi Rosarium (10
poezii) se dezvăluie un alt eu liric.
Poetul atinge coardele cele mai sensibile
ale sufletului uman, bolnav de
absolut, dornic să se reîntoarcă în
paradisul din care a fost izgonit, pierzându-şi
astfel nemurirea şi puritatea.
„trâmbiţe de Nouă-Apocalipsă
sufletul nu-l sperie în somn!
! zac aici şi plâng în Poarta
a Creştinătăţii, bun creştin,
gura-mi zice vorbe, - mâna-i
toarta
vasului cu care beau venin”
[Doina (La margine)] 9
(continuare în nr. viitor)