Mircea Eliade - Oglinda literara

nine şi împăciuitoriste cu măgăria făcută de revista Dilema din 1998,
în care Eminescu e făcut harcea-parcea de nişte derbedei încrezuţi
care-şi permit familiarităţi cu geniul limbii şi literaturii române.
Manolescu crede însă că reacţiile împotriva lor au fost isterice, şovine
şi aşa mai departe, învinovăţind mai mult decât pe aceşti derbedei pe
contestatarii lor. Mai mult, se îndoia şi de legitimitatea de numire a lui
Eminescu de «poet naţional», considerând că într-o anume epocă
«Biedermeier», în climatul acelei epoci doar, s-ar putea găsi o justificare
pentru sanctificarea de poet naţional a lui Eminescu, odată cu un
Hugo, Petöfi, Puşkin sau Miczkiewicz în alte literaturi. […] Dar la noi,
în ciuda domnului Cărtărescu şi chiar a domnului Horia Roman Patapievici,
până la Eminescu mai e mult!”(p.93-94)
„«În cele 33 de pagini dedicate în Istorie lui Eminescu, poetul
nefiind decât pe locul doi, după George Călinescu (38), iar poezia e
analizată pe 10 pagini. Să observăm că pupila sa, Mircea Cărtărescu,
are 11 pagini (dar pentru toată opera). Cred că domnul Cărtărescu se
simte totuşi foarte nedreptăţit că ansamblul operei sale e tratat doar
într-o treime de pagini faţă de Eminescu, deşi Domnia Sa a trăit deja
până acum cu vreo 13-14 ani mai mult decât fostul purtător al învechitului
schelet din debara.” (p. 94-95) […]
„Să ne-ntoarcem, cum am promis, la analiza operei poetice a
lui Eminescu. După ce succint desfiinţează poeziile publicate înainte de
Venere şi Madonă, după ce ne citează din aceasta, pe care o ştim cu
toţii foarte bine, se ţine scai de George Călinescu, jucându-se ca şoarecele
cu pisica cu marele maestru, punându-i la îndoială uşor, superficial,
uneori, constatările, dar neîndrăznind să se avânte în înţelegerea
unei poezii, care prin generozitatea şi aspiraţia ei stelară nu prea se
lasă prinsă în ghearele unui liliac la pânda părtinitoare a nopţii. şi
apropo de noapte, când se hotărăşte să spună ceva mai original face
o gafă oribilă: «S-a dat de obicei Luceafărului mai multă importanţă
decât merită, poate, din raţiuni mai degrabă de ideologie literară decât
propriu vorbind poetice.»” (p. 95)
„«Zău! M-am plictisit! Dar vai, ca să încheiem cu aprecierile lui
de netot despre Eminescu, nu putem să nu ne aplecăm asupra unor
alte constatări şi mai jegoase. Iată cum începe, când se hotărăşte să
treacă la proza marelui poet şi prozator: «Proza lui Eminescu est, în
general, supraapreciată.» După asta nu mai încape nimic. Dacă
Cezara, Geniu pustiu, Sărmanul Dionis şi toate celelalte sunt supraapreciate,
atunci la ce să ne mai aşteptăm? A! Da! Mi-a venit o idee!
Scârbă mai sunt! Ia să vedem ce spune despre proza lui Mircea
Cărtărescu: «Proza lui Mircea Cărtărescu nu e cu nimic mai inferioară
poeziei.» Citiţi voi inepţiile din Orbitor şi din alte infecţii prozastice, eu,
un ruginit, ca mulţi alţii, rămân cu Cezara, cu Dionis, cu Tlà, cu Toma
Nour şi cu ceilelţi.” (p. 96)…
…Iată că, după noaptea de nesomn, cadoul prietenului Gigi Istrate
m-a cadorisit şi cu o zi la fel de albă, de data asta la computer…
Nici nu se putea altfel, prea este interesant, incitant şi revelator volumul
lui Puşi Dinulescu, prea atractiv stilul cursiv, cu accente de umor
de-a dreptul homerice, pentru a nu-i face cuvenitele onoruri! Regăsim,
în el, scrise însă chiar mai bine, reproşuri aduse de alţii (şi de noi!) vechiului
edec de la România literară:
superficialitatea, suficienţa critică, lipsa de criterii: „Dar lui N.
Manolescu nu-i place să citească şi cu atât mai puţin să scrie. Practica
îndelungă de scriitor săptămânal se face simţită. şi prinde câte-un autor
şi-l execută uneori, ca pe Filimon şi Gib. I. Mihăescu, vrând să-i minimalizeze.
Dar totul e fără criterii.” (p. 19); „şi văd cum domnul
Manolescu nu prea dă importanţă poeţilor naţionali, poeţilor emblematici
pentru limba şi naţiunea noastră. Îi suportă, e drept, dar faţă de
preferinţele sale perverse într-un Cărtărescu şi alţi indivizi din Cenaclul
de Luni sau din zonă sunt puşi în umbră. Chiar dacă unora li se recunoaşte
statutul de mare scriitor, ca lui Bacovia sau Pillat, care cu 4
şi respectiv 6 pagini sunt umbriţi de Cărtărescu (11). Nici Blaga (10
pagini) nu stă mai bine ca M. C.! Ce să mai vorbim de Macedonski (8)
sau Minulescu (6) Topîrceanu (3), Coşbuc (6), Goga (4), şt. O. Iosif
(4).” (p. 250)
carierismul: „Iartă-mă, dar pentru dumneata, cel mai important
lucru pare a fi cariera. Eşti ca o molie d-aia, înţepenită într-un loc
de pândă, din care mai ieşi noaptea, mai sfâşii un pulovăr, mai faci o
gaură-ntr-o haină şi stai acolo nevăzut, rezistând eroic, simţit însă de
toţi, respectat de cei care mai au speranţă că o să-ţi intre în graţii şi-n
alte feluri de aţii.” (p. 95);
stilul tern, pedestru: „Când scrii cu opintiri, domnule
Manolescu, parcă mergi într-o căruţă cu roţi pătrate şi aşa se şi citeşte.
Sigur că cititorului i se face milă şi mai ales auzind că de 25 de ani teai
luptat cu materia. Te-ai luptat doar să scrii pagini multe şi chipurile
să prinzi totul, dar câtă plictiseală în asta!” (p. 129) „Dar stilul dumitale,
domnule Manolescu, e încâlcit, mohorât, lipsit de aer şi apă. E un fel
de apă, sigur, dar glodoasă, cum era Dâmboviţa pe vremuri, cu sălcii
superbe pe margini, aşa, aici, cu scriitorii, pe care îi pui ca să te dai
mare, scriitori recunoscuţi, sub care apa ta e ca apa aceea, mâloasă
şi plină de dejecţiile unei capitale, care-şi varsă toate păcatele-n ea.”
(p. 87); spiritul de gaşcă: „Sunt neglijaţi, unii până la excluderea din
LECTURĂ LA A DOUA MÂNĂ
literatură, de dirijori de taraf de tipul lui Nicolae Manolescu. Poeţi ca
Vintilă Ivănceanu, Mihai Elin, Gheorghe Pituţ, Marius Robescu, Azap
şi prozatori ca Ştefan Stoian, Iulian Neacşu, Sânziana Pop, Pan
Izverna sau Iolanda Malamen şi alţii, pe care poate îi pierd din viteza
condeiului, ar putea figura liniştiţi alături sau în locul aleşilor lui
Manolescu, unii lăfăindu-se în această istorie cu totul nemeritat, de
cele mai multe ori conform negruzzi-enei formule «cu iaurt şi gogoşele/
te făcuşi vornic mişele», ori pe considerentul de pretenar al în curând
septuagenarului învăluit în ceaţă şi-n zăpadă alunecoasă Maestru.” (p.
153);
lipsa de caracter: (1) lipsa de gratitudine - „Dumneata pari un
şarpe, nu un miliţian, care-ai ieşit din bălăriile unor autori ambiţioşi de
azi şi fără nici un har, un şarpe crescut de generosul Ivaşcu, părăsit şi
el ca mulţi alţi tovarăşi de drum” (p. 88); (2) profitorismul - „Acum, de
curând, azi e 19 martie 2009, cică două tinere şi-ar fi dat doctoratul cu
Manolescu. şi cum e obiceiul să se facă o masă acolo cu profesorii
după, acum domnul Manolescu le-a pus în vedere celor două să facă
masa la Carul cu Bere. şi n-a venit singur! şi-a adus cu el toată redacţia
de la România literară. Vă daţi seama, bietele fete, să trebuiască să-i
sature pe toţi ăştia, mai ales că printre ei trebuiesă fi fost şi Alex Ştefănescu,
care trage în viu singur cam 120-130 de kilograme.” (p. 217);
(3) modul de gestionare al Uniunii Scriitorilor - „şi când te gândeşti că
Uniunea Scriitorilor avea o editură a ei. Reeditarea unor scriitori a căror
operă nu mai e de găsit n-ar fi fost o sarcină de onoare a ei? Printre altele…
Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar editura a fost înghiţită de Polirom,
o editură puternică de la Iaşi, care are,din păcate, un nume mizerabil,
de fabrică de vopseluri, seamănă cu Policolor! Treaba asta s-a întâmplat
acum, aici, în timpul mandatului lui Manolescu de preşedinte. şi
nu ştiu ce-au câştigat scriitorii din această tranzacţie, dar scriitorul din
fruntea lor se pare că da. La ora actuală, «Cartea Românească» de la
Polirom e condusă de un trio format din patronul Poliromului,
Manolescu şi Mircea Mihăeş. Probabil că Nicolae Manolescu şi prietenul
său de suflet Mircea Mihăeş, comilitonul său, nu fac «munca»
asta pe degeaba.” (p. 226).
La capătul unei nopţi şi-o treime de zi, albe una după alta, îl binecuvântez
pe prietenul George Istrate că, în locul Istoriei critice… a
d-lui Manolescu, Providenţa l-a îndrumat să-mi trimită Gaşca şi Diavolul.
Istoria bolnavă a domnului Manolescu de Puşi Dinulescu! Fiindcă
este o carte scristă cu talent, fluidă ca un pârâu de munte şi tot atât
de năvalnică în îndepărtarea nămolului şi zgurei depuse de N. Manolescu
în literatura română cam aşa cum gârla leneşă a Colentinei colmatează
treptat-treptat lacul Mogoşoaiei. De fapt, să fiu sincer, după
lectura acestei cărţi, după lectura recenziei făcute de Ion Murgeanu şi
după reacţia privind tratamentul aplicat de N. Manolescu lui Simion
Mehedinţi a d-lui Costică Neagu, mi s-ar părea un act de gratuit snobism
să-mi încarc spaţiul din ce în ce mai restrâns al camerei de lucru,
cu „cărămida” respectivă, care îmi apare acum, prin enormele-i lipsuri
şi treceri sub tăcere (de exemplu Paul Goma, pentru exilaţi un punct de
referinţă şi printre disidenţii români un gigant), dar şi prin gravele-i exagerări
pe considerente mai degrabă extraliterare, drept coaja unei roţi
de caşcaval elveţian, locuită de şoareci. şi, dacă aş fi chiar atât de
snob, aş prelua mai degrabă obiceiul la modă pe vremea Ciocoilor noi
ai lui Filimon, punând să mi se picteze pe-un perete (mai degrabă la
toaletă) cotorul opului manolescian. Recomand deci cititorului acestor
rânduri lectura cărţii lui Puşi Dinulescu, iar în ce priveşte Istoria critică…
de N. Manolescu, acelaşi „tratament”.
Ca să nu închei lăsând cititorului impresia că Puşi Dinulescu
ar fi unul dintre veleitarii demni de tăcerea monumentală a d-lui N. Manolescu,
voi cita din spaţiul generos (2 ½ pagini, culese cu corp mic,
circa 8 pagini de volum format A5) oferit scriitorului de către Marian
Popa, în a sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine. 23 august
1944 - 22 decembrie 1989 (versiune revizuită şi augmentată, Editura
Semne, Bucureşti 2009, Vol. II, pag. 919 - 921):
„Dumitru/Puşi Dinulescu (27.8.1942 Bucureşti -; fiu de inginer;
studii de filologie română încheiate în 1965; oarecari activităţi
redacţionale; debut în Amfiteatru, în 1966) a publicat prima culegere de
proză cu titlul Robert Calul (1968), care este şi titlul unui „microroman”;
alte proze similare în Linda Belinda (1979) şi Eu şi Robert Calul. Proze
scurte şi un roman scurt (1982), Galaxia burlacilor (1980) dispunând de
precizarea „roman” doar pentru a dovedi lipsa suflului romanesc, iar
Îngerul contabil (1985) inexistenţa lui. […] Dinulescu a scris şi piese în
care vocaţia prozatorului n-a avut cum să se manifeste cu aceeaşi
vigoare şi naturaleţe: O fată cu suflet (1982), Fericirea (idem), Dresură
de porumbei (1987), Meandrele vieţii (1989).”
Pentru conformitate: Eugen Evu
N. red.: Domnul Radu Barbulescu este editor Verlag R.B. si director al revistei
Observator din Muenchen, care a publicat scriitori hunedoreni, între care
Iv Martinovici (unchi al său, recent decedat la Hunedoara, fost preşedinte de
onoare al revoluţionarilor CMPUN Hunedoara, elogiat odinioară de N. Manolescu,
concitadin al dsale din Ploieşti ) – dar şi poeme de Ovidiu Băjan, Constantin
Stancu şi Ioan Evu. Un motiv special pentru noi de a prelua acest text
apărut recent în Romanian Vip- Texas, U.S.A. (red. şef Adina Cicort, colaboratoare
a noastră). Gestul este inclusiv un omagiu post mortem la Iv M.
www.oglindaliterara.ro 4853