Mircea Eliade - Oglinda literara

ISTORIE
Cum se falsifică istoria
Care este realitatea istorică întemeiată pe examinarea –
fără ură, fără părtinire – a evenimentelor şi mărturiilor?
Constituirea statelor naţionale unitare este un proces istoric
general european, ce cunoaşte desfăşurări importante în sec.
XIX şi care nu se încheiase până în 1914 pentru popoarele polonez,
ceh, slovac, iugoslav, român, leton, lituanian, finlandez. ( Ar fi de
dorit ca şi A. Lazarev, campion al răstălmăcirilor şi interpretărilor
strâmbe, să cunoască o atare evoluţie logică a istoriei Europei).
În 1917 şi 1918, ce urmare a victoriei M.R.S.O., a crizei
generale provocate de anii îndelungaţi de război, a radicalizării şi
luptei maselor pentru dreptate şi libertate socială şi naţională, imperiile
ţarist şi hasburgic se destramă. O idee forţă, formulată şi
fundamentată de V.I. Lenin şi cuprinşi în actele de guvernământ ale
Puterii Sovietice, a fost dreptul la autodeterminare al popoarelor, inclusiv
constituirea de state naţionale.
La Conferinţa a 7-a a P.M.S.D.R. (b) V.I. Lenin sublinia, la
7 aprilie 1917: “Toate naţiunile care fac parte din Rusia trebuie să
dobândească dreptul la despărţirea liberă şi la formarea unui stat de
sine stătător… Numai recunoaşterea de către proletariat a dreptului
naţiunilor la despărţire sigură solidaritatea deplină a muncitorilor
diferitelor naţiuni şi constituie la o apropiere cu adevărat democratică
a naţiunilor”. În acest sens, guvernul sovietic a adoptat documentul
privind independenţa de stat a Finlandei, sau acela privind
anularea tratatelor încheiate de guvernele ţariste referitoare la împărţirea
Poloniei şi a recunoscut dreptul poporului polon la independenţă.
Statul naţional unitar al României, desăvârşit la finele
primului război mondial, se înscrie în acest amplu proces istoric
de o incontestabilă legitate. El reprezintă stadiul final şi necesar
al unei foarte lungi evoluţii clădite pe etnogeneza poporului
român, pe continuitatea şi dezvoltarea sa în acelaşi cadru geografic
– din Maramureş şi Munţii Apuseni până la Dunăre şi ţărmul Mării
Negre -, pe unitatea de limbă, de civilizaţie materială şi de creaţie
culturală, spre continuitatea vieţii politice, de stat cu independenţă
organică a provinciilor locuite de români şi aceleaşi opţiuni majore
în etapele decisive. Desfăşurările cunoscute ale istoriei au făcut ca,
la începutul sec. XX, mai mult de jumătate din români să se afle
sub stăpânirea imperiilor vecine. Printre naţiunea română, considerată
în totalitatea ei, în aria ei tradiţională de existenţă, progresul
major, material şi spiritual, rămânea indisolubil condiţionat de
realizarea statului naţional unitar.
Mărturii incontestabile atestă până la evidenţă că realizarea
acestui deziderat istoric vital a fost rodul luptei maselor largi populare,
a muncitorimii, ţărănimii, intelectualităţii, a cercurilor
înaintate ale burgheziei, a principalelor clase şi pături ale societăţii,
opera întregului popor, a întregii naţiuni. Formarea statului naţional
unitar s-a realizat prin acţiunea şi lupta directă a întregului popor,
prin manifestarea limpede şi liber exprimată a hotărârii sale de autodeterminare
şi de unire într-un singur stat. Tratatele internaţionale
4920
Petre Moldoveanu
(urmare din numărul anterior)
www.oglindaliterara.ro
nu au făcut decât să consemneze aceste rezultate care au sintetizat
evoluţia de peste două milenii şi jumătate de istorie a poporului
român şi a înaintaşilor săi daco-romani.
Preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur
(la începutul anului 1990)
Printre Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, în ziua
de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, 1226 de delegaţi ai tuturor claselor
şi categoriilor sociale şi peste 100.000 de ţărani muncitori, orăşeni,
veniţi din toate părţile acestor provincii, au hotărât, într-un
entuziasm şi cu o emoţie pe care numai actele de excepţională însemnătate
le pot determina în viaţa unei naţiuni, “unirea acelor români
şi tuturor teritoriilor locuite de dânşii la România”.
Deopotrivă, Hotărârea votată atunci privea cu egală îndreptăţire
naţională şi confesională a naţionalităţilor conlocuitoare,
vot obştesc, direct şi secret, reformă agrară radicală, dreptul muncitorimii
ca în cele mai înaintate state industriale, eliminarea războiului
ca mijloc de rezolvare a diferenţelor internaţionale. Iar punctul
7 al Hotărârii are următorul cuprins: “Adunarea naţională cu smerenie
se închină memoriei acelor bravi români care, în acest război,
şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind
pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
Premisele şi etapele ce au dus la înfăptuirea unirii hotărâte
în deplină libertate de însuşi poporul român din Transilvania,
Banat, Crişana şi Maramureş cu fraţii lui munteni, moldoveni şi dobrogeni
sunt analizate în detaliu şi cu o foarte amplă bază documentară
de istoriografia românească din ultimele decenii.
Dacă A. Lazarev ar fi dorit realmente să se informeze, ar
fi putut consulta aceste lucrări. Ar fi aflat totodată că şi saşii şi şvabii
din amintitele teritorii au aprobat, prin adunările de la Mediaş ( 8
ianuarie 1919) şi Timişoara ( 19 august 1919) hotărârea de unire de
la Alba Iulia.
În loc de a se informa – aşa cum cere o regulă elementară
a meseriei de istoric – A. Lazarev preferă să dea o interpretare a
evenimentelor imaginată de el însuşi, pentru a se potrivi cu concluziile
hotărâte tot de el aprioric. Şi cu atari interpretări (reproduse
mai sus, pag 88-89) autorul amintit insultă o naţiune întreagă, care
a crezut, a luptat şi a realizat cu mari jertfe unitatea sa.
Aceeaşi manifestare de voinţă şi hotărâre pentru unirea
cu România este exprimată şi de românii din nordul Moldovei, din
teritoriul răpit de Imperiul Habsburgic la 1775 – şi numit de autorităţile
vieneze Bucovina. Aici, la 27 octombrie 1918, reprezentanţii
românilor se declară reuniţi în adunare constituantă, care la rândul
ei instituie un Consiliu Naţional din 50 de membri.
La 12 noiembrie 1918, Consiliul Naţional a numit guvernul
Bucovinei, cu un preşedinte şi 14 secretari de stat, iar la 15 (28) noiembrie
1918, Congresul general al Bucovinei, alcătuit din Consiliul
Naţional al românilor şi reprezentanţii comunităţilor polone, germane
şi al satelor rutene de peste Prut – a hotărât, în unanimitate,
unirea acestui teritoriu, în vechile sale hotare – Ceremuş, Colacin
şi Nistru – cu România.
Pentru înfăptuirea acestei unităţi şi nu pentru acaparări de
teritorii a participat România la primul război mondial.
Desigur, muncitorimea din România a condamnat cu hotărâre
războiul imperialist, declanşat în 1914. Dar, dimpotrivă, muncitorimea
din România s-a pronunţat, fără echivoc, pentru unirea
tuturor românilor. Au exprimat această necesitate fruntaşi ai clasei
muncitoare de o deosebită autoritate – de exemplu Constantin Dobrogeanu-Gherea
(în 1914) şi Mihail Gh. Bujor (1916).
Pentru autodeterminare şi unire s-a pronunţat limpede
Partidul Social-Democrat Român din Transilvania prin declaraţia sa
din 27 noiembrie 1918 şi prin participarea sa la Consiliul Naţional
Român, organul suprem al puterii în teritoriile locuite de români, în
Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, în octombrie – decembrie
1918. A. Lazarev ar fi trebuit să înţeleagă ce caracter a avut participarea
României la primul război mondial. Cu puţină atenţie ar fi
putut urmări analiza făcută de V.I.Lenin, care preciza următoarele:
“Epoca imperialismului… nu exclude câtuşi de puţin războaiele
naţionale, de pildă din partea statelor mici ( să zicem, anexate
sau asuprite din punct de vedere naţional împotriva
puterilor imperialiste, după cum nu exclude nici mişcările naţionale
pe scară largă în răsăritul Europei”.
Pentru ca astfel de războaie de eliberare naţională să fie
încununate de succes se cere, continuă Lenin, fie o îmbinare a eforturilor
unui foarte mare număr de locuitori ai statelor asuprite (…), (
de pildă, paralizarea intervenţiei puterilor imperialiste, provocată de
sleirea lor, prin războiul dus fie o îmbinare deosebit de favorabilă
a condiţiilor în cadrul situaţiei internaţionale (de pildă, paralizarea
intervenţiei puterilor imperialiste, provocată de sleirea lor, prin
războiul dus de ele, prin antagonismul dintre ele”).
(continuare în nr. viitor)