Mircea Eliade - Oglinda literara

Artistul revoltei
Vreme de patru decenii, artiştii revoltei s-au dat la fund.
Odinioară revolta era foarte profitabilă. Organizate pe ascuns,
sau pe faţă, revoltele erau adulate de cele mai luminate minţi ale
vremii. De la Rousseau, Barbuse, la alţii… Apoi n-a mai fost nevoie
de ei, revoltaţii. S-au trezit fără de veste izolaţi, într-un fel de cuşti
fără gratii. Se plimbau tăcuţi de la un râu la altul, de la un munte la
altul şi tăceau.
Mulţimea le întorcea spatele. Din când în când, publicul mai
arunca o privire în cuştile fără gratii, zeflemisindu-i pe cei ce fuseseră
cândva spaima mapamondului. Milioane de priviri treceau apatic,
peste cuminţenia subită a revoltaţilor. Iar atunci când vreunul
dintre ei îşi pierdură cumpătul şi se revolta, îi aruncau câte un sac
de merinde, îndemnându-l să urle mai tare. Sperau să-i vadă pe
toţi alăturându-se. Dar rămâneau dezamăgiţi. Şi-n lipsă de altceva
începeau să arunce cu decoraţii în pieptul acelora ce fusese cândva
copii revoltei. Ba îi primeau şi în saloanele lor, momindu-i cu
bunătăţi şi fineţuri ispititoare. Şi se bucurau când liderii revoltaţilor
cuminţiţi se întorceau între confraţi şi se dedau la tot felul de ospeţe
necuviincioase. Ba pentru a le face în necaz, veneau ei înşişi, ca
buni vecini ce erau, şi pretindeau marafeturi, titluri şi onoruri costisitoare,
încercând în fel şi chip să-i determine pe artiştii revoltei la
o nouă revoltă.
Iar când stratagema nu le reuşea, turbau de necaz. Şi cum
era să nu turbeze. În locul unde artiştii revoltei erau zmei odinioară,
ar fi putut fi ei înşişi stăpâni. Şi ce de bogăţii mai erau în acele locuri.
Adevărate edenuri lăsate pe mâna unor neisprăviţi de foşti artişti
ai revoltei. Şi-atunci se hotărâră. Trebuiau păcăliţi cumva. Mai
întâi cu filme şi cărţi. Apoi cu ţigări şi băuturi fine, apoi cu tot felul de
lucruri strălucitoare. Azi aşa, mâine aşa, artiştii revoltei începeau să
se trezească.
Mai întâi se treziră în ei instinctele. Cel erotic în primul rând.
Adică de să nu aibă şi ei case de toleranţă?! Şi de ce să nu fie ei
înşişi beneficiarii pulpelor frumoase şi goale văzute prin filme?
Apoi instinctul de proprietate. De ce să nu aibă şi ei câte o fabrică,
aşa să fie? Alţii cum de aveau?! Ce să facă ei cu un apartament?
Nu era mai bine să ai o uzină? Sau, de ce nu, o televiziune,
câte un ziar sau chiar mai multe la un loc? Azi aşa, mâine aşa şi revolta
din ei se făcea tot mai mare. Au început din nou să trezească
interesul vecinilor, care au încetat să-i mai firitisească pe lideri. Apoi
au continuat să ia măsuri de stimulare a revoltei.
Au trimis bani şi i-au dotat cu mijloace tehnice menite să sporească
eficacitatea revoltei. Iar când spectacolul era gata, au tras
de sforile cortinei. Reprezentaţia a fost desăvârşită, ba chiar su-
Victime nu erau doar “trăpaşii bărboşi de la malul mării, ci şi tineri
imberbi începători în ale poeziei”. Însăşi casa de creaţie de la Pelişor
a adăpostit amorurile tinerei nimfomane staliniste cu mai vârstnicii
Marin Preda sau...Ion Barbu. De pana pedepsitoare a lui
George Mirea are parte până şi Elie Wiesel (n.1928), cel din admirabilele
sale “Memorii” şi care îşi dă în petic prin tentaţia de a culpabiliza
întregul popor român pentru deportarea evreilor din
Transilvania… ocupată de trupele fascistoide ale lui Horty (“senilitate,
rea credinţă, antiromânism, împins până la primitivism agresiv,
grotesc?! )”. În schimb, în Paul Goma recunoaşte “cel mai
important şi real disident căruia i se refuză şi azi cetăţenia şi revenirea
în ţară”. Aceeaşi boală incurabilă de care suferă, dragostea de
oameni, îl face pe George Mirea să scrie despre duplicitatea şi metamorfoza
lui Octavian Paler, ataşat cultural la Roma sub Gheorghiu-Dej,
parlamentar sub Ceauşescu, director al ziarului « Romînia
liberă », decorat cu multiple ordine şi medalii, : “Un scriitor de mari
profunzimi şi autentic talent. Stăpân pe tainele şi frumuseţile limbii
române, cu nemăsurată putere de muncă. Cum a putut un om cu o
inteligenţă sclipitoare şi cu un talent uriaş să joace jocul minciunii şi
să se lase manipulat ?”. Iubitorul de Eminescu ( vezi “Eminescu. În
durată eternă” (100 de poeme la centenarul trecerii Poetului în eternitate),
selecţie şi studiu introductiv de Geoge Mirea, Ed. Eminescu,
1989) nu putea să nu denunţe necontenita cabală antieminesciană,
precum şi diversiunea numită raportul Tismăneanu de condamnare
nu a comuniştilor din rândul cărora au făcut parte chiar iniţiatorii şi
raportorii, ţine să nuanţeze autorul, ci a comunismului.
Asumarea trecutului înseamnă recunoaşterea că nu
am fost îngeri (autorul însuşi recunoaşte că nu a fost un opozant politic,
dar nici un “pupincurist” precum răpostaul său coleg Eugen
Preda) ; nimeni nu e de tot neprihănit (Sf.Pavel) ţine să amintească
ESEU
blimă. Focurile de artificii şi focurile
în general, au fost de-a dreptul
dramatice. Gratiile invizibile au
fost suspendate. O mulţime de stipendii
au năvălit peste munţi şi
peste ape, în ceea ce fusese cândva
o cuşcă pentru artiştii revoltei.
Iar când cortina a căzut din nou,
când spectacolul s-a sfârşit, artiştii
s-au privit stupefiaţi. Nu le
venea a crede. Ei, vechi artişti ai
revoltei, acuzaţi. Acuzaţi de perioada
resemnării. Acuzaţi de pactizare.
Acuzaţi de lipsa unei
revolte după tipicuri şi programe
prestabilite. Acuzaţi de lipsă de
originalitate. Acuzaţi, acuzaţi şi iar Gheorghe Neagu
acuzaţi. Vecinii le retraseră subsidiile.
Gratiile coborâră din nou. De
data asta erau vizibile şi impuse de ei. Emisari cinici şi orbi veneau
să-i vadă. Se plimbau printre ei, impunându-le noi şi noi restricţii. Artiştii
revoltei îi priveau uluiţi. Nu le venea a crede că noii lor stăpâni,
noii valorificatori ai revoltei lor, îi priveau ca pe nişte exponate curioase.
Simţeau gratiile cuştii, mai puternic decât pe cele care şi le
autoimpuseră. Dacă până atunci erau curtaţi, acum ei, artiştii revolte,
erau priviţi ca nişte relicve nedorite.
Niciun vecin nu-i mai dorea, dar toţi îi vroiau supuşi şi ascultători
faţă de noile interese.
Vizitatorii se răreau. Alimentele aşişderea. Pentru că ei, artiştii
revoltei, nu concepeau să muncească. Cât fuseseră între ei, trăiseră
care cum se putuse. Acum nu mai erau între ai lor. Acuma
asistau neputincioşi la materializarea poftelor celor mari şi puternici,
care înspăimântaţi de recesiunea economică proprie, se îndreptau
cu ochi lacomi spre sărăcia lor aparentă. Cei puternici
vroiau să-şi salveze pieirea tot pe seama lor. O mai făcuseră, atunci
când artiştii revoltei fuseseră sacrificaţi propriilor idealuri.
Apoi interesul public faţă de artiştii revoltei scăzu. Erau tot mai
puţini aceia care veneau să-i vadă şi să-i încurajeze. Acum, nimeni
nu mai avea interese să-i susţină. Ar fi fost în defavoarea susţinătorilor
de interese ciudate. Cu fiecare zi, numărul celor interesaţi de
soarta artiştilor revoltei scădea. Până când, cineva, care făcuse
parte din rândurile lor, constată că nimeni nu le mai acorda nici un
interes. Degeaba se întrebă el şi-i întrebă şi pe ceilalţi. Nimeni nu
putea să-i lămurească. Apoi cu mult mai târziu, când pentru punerea
în scenă a unei noi răzvrătiri, cineva şi-a adus aminte de ei şi ia
căutat, a fost zadarnic.
Nimeni nu-şi mai aducea aminte măcar, să fi existat asemenea
meseriaşi. Şi-atunci pe planetă s-a instaurat fericirea veşnică…
autorul, şi totodată nu uită să precizeze ”că talentul nu garantează
şi moralitatea”. Alternanţa trecut/prezent, timpul pierdut/tipul regăsit
într-o sincronie a evenimentelor, aşa cum se învălmăşesc în memoria
afectivă, involuntară, despotică este arta narativă a acestei
cărţi de introspecţie şi ecografie a eului profund, a personalităţii încă
nedevolate public. Maestru al stilului incisiv, George Mirea este şi un
artist al apologiei în sensul benign al speciei retoricii clasice. Remarcăm
din cele zece medalioane ale recunoştinţei, pe cele dedicate
P.S. Gheorghe Gherasim, episcop de Vâlcea (de care autorul
este legat aproape ombilical), lui Alexandru Philippide, Ioan Ţepelea,
Doru Moţoc etc. Extrem de interesante ni se par consemnările
de călătorie ale autorului, tot atâtea prilejuri de a-şi proiecta meditaţiile
la nivel cosmic. Moscova, Pekin şi Marele Zid Chinezesc (anii
şaptezeci) presupunea aproape obligatoriu revelaţia marilor oraşe
din estul SUA; tabloul ar fi fost incomplet fără vestul Americii cu
Marele Canion, cu oraşele San Francisco, Las Vegas, Reno, ceea
ce îl determină pe scriitor să zboare la 76 de ani peste Atlantic spre
a pipăi cu ochii Pacificul şi deşertul Nevada. Face o inedită analogie
între Cara-su (Valea Neagră), fostă a morţii, devenită canalul
navigabil Dunăre-Marea Neagră, şi Death Valley din Parcul Naţional
South Nevada.
Prin aceste Memorii...”ficţionale” George Mirea probează
faptul că are conştiinţa unui luptător, idealul său fiind înainte
de toate unul de conţinut etic şi moral. Încheiem aceste rânduri
deloc întâmplător printr-un citat din I.D. Sârbu, de o expresivitate
unică, şi care ar putea fi nu doar moto la această carte, ci şi deviza
omului şi scriitorului George Mirea: “Sunt şi rămân ale noastre
numai operele şi faptele pentru care murim. Numai ţara pentru care
murim e ţara noastră, numai onoarea pentru care murim, este onoarea
noastră.
www.oglindaliterara.ro 4871