Mircea Eliade - Oglinda literara

În căutarea aurei cuvintelor
Nicolae Dorel Trifu m-a intrigat de cum l-am cunoscut.
Aflasem că este economist – un economist bun şi cu
notorietate – şi puţin a lipsit să-l întâmpin cu nedelicata întrebare
a lui Cioran: “a qui bon a wuitter Coasta Boacii”. La
ce bun, eram tentat să-l întreb, să părăseşti un domeniu în
care poţi dobândi performanţe şi poţi spera în recunoaşteri
publice, pentru a te irosi într-un domeniu colateral în care spiritul
reclamă achiziţii robuste şi o bună conectare la devenirea
fenomenului cultural contemporan?
Ar fi fost, desigur, o gafă, pentru că Nicolae Dorel
Trifu chiar este un tip cultivat, cu stagii serioase de adăstare
la rafturile bibliotecii şi cu avizări stenice în ceea ce priveşte
frământările spirituale ale acestui veac. Ştie literatură cât nu
poate exhiba un filolog cu pretenţii şi, în plus, stăpâneşte
bine sistemul consacrat de noime şi principii cu care operează
curent şi cu bune rezultate. Îl ţin în atenţie de multă
vreme şi-i urmăresc cu interes fiecare nouă izbândă livrescă.
Am mai scris despre el (despre poezia lui), iar în actualul
volum de cronici “Sub aura cuvintelor”, Editura Fundaţiei
Culturale Antares, Galaţi, 2008) mi se pare incitant, provocator
şi în multe privinţe sporitoare de cunoaştere pentru că
ne implică într-un univers perceptibil ce nu ne-a fost totdeauna
la îndemână.
În această carte Nicolae Dorel Trifu reacţionează la
cărţile confraţilor săi care, cu unele excepţii n-au prea fost
răsfăţate de critica literară. E un semn că autorul este un cititor
harnic şi nu refuză nimic din ceea ce ajunge pe masa lui
de lucru. Comentează tot şi într-o partitură îngăduitoare, deşi
unii dintre autorii ajunşi sub observaţia sa sunt anonimi, discutabili,
încă în fază de ucenicie.
N-aşi zice că autorul – altfel un poet cunoscut şi bine
apreciat printre confraţii săi – dovadă c-a devenit de curând
membru al Uniunii Scriitorilor - are un gen preferat de literatură.
Poeţi, prozatori, critici, eseişti sunt, deopotrivă, lecturaţi
de autorul nostru cu bunăvoinţă, cu o pupilă larg deschisă şi
cu o voluptoasă dispoziţie perceptivă. Apreciind efortul de aşi
fundamenta comentariile prin apelul la principii şi doctrine
literare consacrate, nu putem să ne reprimăm şi unele ne-
gheţate a poetului, ca spaţiu devitalizat, în care acesta s-a retras,
e pusă în evidenţă prin repetarea identică (sau în variantă sinonimică)
a substantivului (odaie), căruia i se alătură alte câteva atribute,
pentru a potenţa ideea vidului: „Pustie şi albă e camera
moartă”, „Chiar alba odaie în noapte-a murit”, „E moartă odaia şi
mort e poetul” (s.n.). La Şt. Aug. Doinaş, repetiţia obsedantă a imperativelor
(„veniţi!”, „priviţi!”) subliniază prezenţa vânatului miraculos:
„Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn / Mistreţul cu colţi de
argint...”, „Priviţi cum pufneşte şi scurmă, stingher, / Mistreţul cu colţi
de argint...”, „Priviţi unde-şi află odihnă şi loc / Mistreţul cu colţi de
argint...” (s.n.).
În Noaptea de decemvrie, repetarea sintagmei „Şi el e emirul”
creează imaginea unui basorelief, în care se pune accent pe
unicitatea emirului, faptul că el este un ales. Meka - cetatea
ideală, care se arată prinţului la orizont -, obsesia ei, ca absolut intangibil,
este sugerată tot cu ajutorul repetiţiei: „cetatea preasfântă“,
„alba nălucă“, „alba cetate”. Personalitatea de excepţie a emirului
se conturează din acumulări enumerative: „E tânăr, e farmec,
e trăznet, e zeu”. (s.n.).
Reluarea apelativului stăpâne, în balada lui Doinaş, are menirea
să-l readucă pe prinţ la realitate, însă răspunsul acestuia
www.oglindaliterara.ro
DE SERVICIU LA APLAUZE
dumeriri. Întâmplător, cunosc
unele creaţii comentate de
autor şi concluziile noastre nu
concordă, nici pe departe, cu
cele ale poetului Nicolae
Dorel Trifu, devenit critic literar
epistemic.
Bunăoară, îl cunosc Ionel Necula
bine pe Constantin Dogaru,
ştiu că a fost multă vreme
maistru mecanic, nicidecum poet cum crede exegetul de la
Ploieşti şi cum şi-ar dori chiar el, Constantin Dogaru, în timpul
ce-i rămâne la dispoziţie. Prins în activitatea de propagare
a Bisericii Ortodoxe Secrete – o breşă în neomologată
şi neomologabilă în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Ştim
că se consideră un sacerdot în contact direct cu divinitatea
de unde primeşte semnale despre destinul celui ce-i solicită
astrogama, că împarte cu o generozitate opulentă funcţii
ecleziastice, chiar şi la femei ( în funcţie cu suma cu care
contribuie la prozelitismul sectei) şi nu cred că trebuie considerat
“un mistic al apofanatismului”, un iluminat aparte şi
original.
Sigur că opiniile criticului trebuie respectate. Câtă
vreme valoarea unei opere de artă este legată indisolubil de
sensibilitatea subiectului perceptor, este firesc ca autorii (unii
dintre ei) să alimenteze mai multe puncte de vedere. Nu-i o
dramă că opiniile noastre nu coincid totdeauna cu cele propuse
de exegetul ploieştean, sau că operăm cu referenţiale
diferite. Nicolae Dorel Trifu are abilităţi eseistice evidente,
simte valoarea şi-o subliniază apăsat atunci când o întâlneşte
– poate uşor gonflat uneori, dar în general reverberează
generos ceremonios atunci când drumurile sale
calofile trec prin ostroave lirice. Personal îl creditez şi-l voi
urmări cu aceeaşi animă, atunci când îi citesc poezia şi cu
acelaşi animus, atunci când iau cunoştinţă de exegezele sale
literare.
(„Taci”) e foarte sugestiv în conturarea refuzului de revenire la realitate,
precum şi încăpăţânarea prinţului de a rămâne în universul
său himeric. Căutarea disperată a prinţului din Levant vizând zonele
purificatoare ale înălţimilor e redată tot cu ajutorul repetiţiei şi
enumeraţiei. Vânatul misterios trece pe sub fagi, pe sub ulmi şi pe
sub brazi.
În balada lui Doinaş, riposta spiritului pragmatic creşte în intensitate;
aceasta este evidenţiată printr-o serie de verbe însoţite
de adverbe de mod, care devin, în plan poematic, sinonime: „privindu-l
isteţ”, „zâmbind îndrăzneţ”, „râzând cu dispreţ”. (s.n.). A se
remarca atitudinea arogantă a servitorului, evidenţiată prin intermediul
celor trei verbe la gerunziu, fiecare în parte ilustrând o
mască a slugii duplicitare.
Ambele creaţii reflectă o străveche aspiraţie a poporului nostru
spre frumos, spre perfecţiune. Ambele poeme - profesiuni de
credinţă - exprimă cu mijloace diferite (şi imagini artistice apropiate)
convingerea în necesitatea sacrificiului, condiţie sine qua non a realizării
marii şi adevăratei opere - capodopera artistului. Drumul spre
marea, artă e anevoios, dar creatorul trebuie să fie animat de dorinţa
ardentă a atingerii perfecţiunii.
4863