Mircea Eliade - Oglinda literara

SCIENCE FICTION?
NUUU, MULŢUMESC!
(Însemnări pentru cei cărora nu le place
literatura SF)
Episodul 1:
„Nu încercaţi să mă convingeţi. Oricum vă pierdeţi timpul...”
Aşa să fie?
Ei bine, nu vă aşteptaţi să fac aici muncă de apostolat...
În fond, de ce n-aţi avea dreptul să nu vă pese câtuşi de
puţin de science fiction — sau, cum era el denumit până în 1990 —
„literatură ştiinţifico-fantastică”, traducerea literală a rusescului
„naucinaia fantastika”? Doar pentru că a fost îmbrăţişat pe parcursul
ultimelor două secole ale existenţei sale de nişte „aiuriţi” geniali
pe nume Mary W. Shelley, Edgar Alan Poe, Jules Verne, J.-H.
Rosny-aîné, Herbert George Wells, Maurice Renard, Arthur Conan
Doyle, Edgar Rice Burroughs, Aleksandr Beleaev, Evgheni Zamiatin,
Jack London, Karel Čapek, Aldous Huxley, Isaac Asimov, Arthur
C. Clarke, George Orwell, Ray Bradbury, Philip K. Dick, Stanisław
Lem, Hermann Hesse, Arkadii & Boris Strugaţki, William Golding,
Doris Lessing, Margaret Atwood sau Kazuo Ishiguro? Şi nu i-am
numit decât pe cei care au scris şi altceva în afară de S.F....
Iar acum, întrebare: dacă tot nu vă place science fiction-ul,
operele „mainstream” ale celor menţionaţi le-aţi citit? A, nu ştiţi ce
e acela „mainstream”? Vă spun eu, simplificând la modul cel mai
grosolan: tot ceea ce se află în afara unui curent de nişă — în cazul
de faţă, nişa fiind science fiction-ul. Păi, dacă le-aţi citit, nu v-a încercat
nici măcar un pic demonul curiozităţii, să vedeţi de ce şi-ar
pierde vremea marii scriitori cu un gen literar care n-a fost în stare
nici măcar să cadă de acord asupra propriei definiţii, după aproape
200 de ani de existenţă? Iată, de pildă, ce zice Michel Butor în
această privinţă: „Literatura S.F. este o literatură care explorează
câmpul posibilului, aşa cum ne permite
să-l întrezărim ştiinţa. Ea este un fantastic
încadrat într-un realism.” Măi, să
fie! Păi asta o ştiu până şi cei care nu iubesc
literatura science fiction. Să vedem
o altă definiţie... Kingsley Amis: „S.F.-ul
este o manieră anumită a prozei narative,
care prezintă o situaţie într-un mod
în care aceasta nu s-ar fi putut petrece în
realitate. Mai mult, sunt presupuse ipotetic
situaţii care se întemeiază pe o invenţie
în ştiinţă sau în tehnică sau în
pseudoştiinţă sau pseudotehnică şi care
pot fi de provenienţă umană sau extraumană.”
Ei da, am mai avansat — dar e
vorba tot de formă, nu de conţinut. Să
mai încercăm una: „S.F.-ul este (...)
cazul ideal de literatură trivială, care ţine
seama de conştiinţa consumatorilor săi.”
(Michael Pehike & Norbert Lingsfeld) Sau: „S.F.-ul este literatura de
masă a unei «biruinţe» mic-burgheze a societăţii imperialiste.”
(Frank Rainer Scheck) Mă rog, astea din urmă sunt nişte glumiţe,
lucru evident chiar şi pentru neiniţiaţi. Care „literatură trivială”? Care
„«biruinţă» mic-burgheză”? Care „societate imperialistă”? Hai domnilor,
vedeţi-vă de treabă, cred c-aţi citit altceva — oricum, aţi greşit
„ograda”, ca să mă exprim mai neaoş. Vreţi totuşi o idee
serioasă? Iat-o: „S.F.-ul este încercarea unei definiţii a omului şi a
statutului său în univers, care vrea să se bazeze pe nivelul nostru
avansat dar confuz de cunoaştere (ştiinţa), şi care a fost turnată în
tiparul gotic sau post-gotic.” Aparţine lui Brian W. Aldiss, autorul unei
istorii critice a genului, Billion Year Spree, publicată prima oară în
1973 şi reeditată de atunci de mai multe ori, sub titlul Trilion Year
Spree — The True History Of Science Fiction. (O puteţi comanda
on-line, nici nu costă chiar atât de mult!) (Foto 1a, 1b) Mai sunt şi
alte încercări de definire a genului S.F., acolo de unde le-am luat pe
cele de mai sus, şi anume în volumul Literatura S.F. de Florin Manolescu
(Ed. Univers, 1980) — o lucrare de exegeză excelentă, realizată
după toate canoanele criticii literare „mainstream”, şi pe care
www.oglindaliterara.ro
SCIENCE FICTION
cred cu tărie că ar trebui s-o citiţi,
înainte de a vă reconfirma ideea
că intelectualii adevăraţi nu trebuie
să aibă de-a face cu această
„subliteratură” numită science fiction.
(Foto 2a, 2b)
Pe de altă parte, ar spune
unii „contras”, ce atâtea definiţii?
Cui nu-i place, nu-i place şi gata,
end of story! Cum zicea unul dintre
scriitorii „voştri”, Theodore
Sturgeon, parcă? „80% din S.F. e
gunoi...” Sigur, tot el adăuga: „Dar
la fel se poate spune despre 80%
din mai orice!” Însă fraza asta o
putem ignora... Importantă e re- Ştefan Ghidoveanu
cunoaşterea venită din partea
unei autorităţi a science fictionului
mondial. Ce vreţi mai mult de-atât?
Păi... vreau/vrem să vă conving(em) în privinţa celorlalte
20%! Oricum v-ar trebui o viaţă ca să puteţi citi numai ceea ce este
cuprins în acest procent, aşa că de ce să nu încercaţi? Cum spuneam,
măcar din curiozitate sau pentru că pur şi simplu nu putem
citi literatură „grea” în fiecare zi. Deşi există
în S.F.-ul „de idei” creaţii care fac unele
cărţi de „mainstream” să pară cel puţin jenante,
ca să nu spun mai mult. Până la
urmă, cred că aici se află esenţa problemei:
în faptul că majoritatea celor care declară
că nu suportă science fiction-ul au întâlnit
în viaţa lor de cititori numai lucrări provenind
din celebrele „80 de procente” ale lui
Sturgeon. Fiindcă, în rest, literatura bună e
literatură bună indiferent din ce gen ar proveni.
Iar dacă au mai văzut şi o serie dintre
filmele de la Hollywood încadrabile în genul
pe care încercăm să-l promovăm, nu e de
mirare că atitudinea generală e una negativă.
Tocmai de aceea am iniţiat acest serial.
Parafrazând titlul unui celebru hit al trupei Beatles, haideţi să
dăm literaturii science fiction o şansă. Pe care — de altfel — o merită
cu prisosinţă...
Iar ca să pătrundem în natura absolut specială a S.F.-ului,
iată în cele ce urmează câteva analize venite „din interior”, dar nu
mai puţin lucide, legate de modul în care se grupează creatorii genului
(exemplele sunt citate de altfel şi de Florin Manolescu, în cartea
amintită).
Brian W. Aldiss, comparând Oameni ca zeii (1921) de H. G.
Wells şi Pellucidar (1923) de E. R. Burroughs, ajunge la concluzia
că autorii de S.F. pot fi împărţiţi în două mari categorii: la un pol se
află cei care gândesc („the thinking pole”), la celălalt - visătorii („the
dreaming pole”). Primii scriitori oferă analize, ceilalţi aventură şi fantezii.
Între aceste două categorii există nu numai diferenţe de atitudine,
dar şi una de stil: „La polul gândirii se află mari scriitori, cu
toate că e penibil de uşor să scrii mai rău decât ei; la polul visătorilor,
deşi este vorba de figuri monstruoase, nu
se află scriitori mari, dar a scrie mai bine e un
lucru aproape imposibil.”
Iar Vera Graaf, alt teoretician recunoscut
al science fiction-ului din anii 70, distinge
trei tipuri de literatură S.F., în funcţie de structura
internă a textelor:
1) cea în care acţiunea (obişnuită, de
altminteri, oricărui tip de science fiction) devine
scop în sine. Elementele principale ale
textelor din această grupă (denumite în majoritatea
cazurilor pulp fiction) sunt numărul
cât se poate de mare al peripeţiilor, caracterul
ornamental al scenei (deseori mutată în
mod artificial în spaţiul cosmic), accentele
melodramatice şi romanţioase, ca şi recursul la elemente de
pseudo-ştiinţă. Eroul (de fapt, supereroul), prinţesa cosmică şi
monstrul extraterestru de tip B.E.M. (bug-eyed monster) sunt personajele
de bază ale acestei secţiuni.
2) cea în care predomină perspectiva tehnică, ducând astfel
la un S.F. gadgetizat. Problemele înfăţişate aici sunt privite în general
ca un joc intelectual şi un exerciţiu al logicii imaginative, dar
î
4911