Mircea Eliade - Oglinda literara

„O clipă-ncremenită-ntr-un
cuvânt / Un picur din lumina
ne-nserată / Un bob de rouă
pe încins pământ / Atât suntem,
o lacrimă vărsată”. E o
strofă care se apropie de cuvintele
spuse de André Mal-
Victor Sterom raux: „Nu există demnitate
care să nu se întemeieze pe
durere. Bine observa şi poetul
Constantin Ghiniţă pe coperta
a acestei masive cărţi de mărime cât un roman:
„Cezarina Adamescu dă măsura propriei sentinţe a unui spirit
în permanentă căutare de lumină”.
Gândite în chip de sonet, poemele Cezarinei Adamescu
relevă măsura chemării ontologice prin asocieri insolite
provenite din mediul spiritual al bibliei, recompunând –
semne – de credinţă ştiute şi asumate de fiecare dintre noi,
amintindu-ne de structura noastră creştină, fundamentală.
„Doamne, strigătul primordial /Întâlnit în cartea cu
versete / Îmi aprinde ochiul pineal /Ca un mir sortit să mă îmbete
/ Port de frunte-aureola morţii / ca pe un ciulin însângerat
/ Flacăra întreţinând a sorţii / Liber să mă aflu de păcat /
Înţelept şi orb precum pământul / Sufletul drept pravilă mi-a
fost / Numai Iisus aşa mai cântu-L / Fiindcă ştie moartea pe
de rost./ Cântul meu să-ţi fie adăpost / Căci şi mie mi-a
fost…” (Sufletul drept pravilă – p. 276).
Îmbrăcată într-o – haină – prozodică de stil clasic,
marcând năzuinţa spre credinţă şi purificare – dacă nu chiar
spre mântuire – înfiorată de puternice aspiraţii spirituale, poezia
Cezarinei Adamescu dezvăluie o existenţă umană în
credea cu fanatism şi care avea să revoluţioneze viaţa oamenilor.
Doamne, cât patos, câtă inimă pusese în acest proiect! Se
angajase cu toate forţele, nu avea odihnă, nu avea timp liber,
era devotat trup şi suflet. Impulsiona personal lucrul echipelor de
muncitori ce se formase din cetăţenii din sat, care, fie vorba între
noi, nu prea îi trăgea inima la muncă.
Cu Ioan Petrescu, Ilie nu a avut raporturi, nici rele, nici
bune. Nu a avut raporturi. Ilie nu era de prin părţile locului, aşa
că nu putea să se apropie de neica Ioan, cum îi ziceau toţi, şi
cum se apropiaseră ceilalţi săteni. Se aciuase aici dintr-o zonă
săracă de munte unde pământul, din când în când, o lua la vale
ducând cu el şi casele, şi grădinile, şi acareturile oamenilor cu
păsări, animale, cu toată agoniseala de-o viaţă. Venise de mult
timp dar încă nu prinsese rădăcini, cu toate că nevastă-sa era
de prin apropiere, fe-a locului, nefiind considerat încă unul deal
lor. Şi acesta a fost un criteriu pentru care a fost numit primar.
În ultimul timp căuta prilej pentru a-l întâlni. Rar se întâmpla
acest lucru pentru că neica Ioan era un om gospodar, un om
tare ocupat şi nu-şi permitea să piardă timpul. Evenimentele
care aveau loc în ţară, şi în satul lui, nu-i erau indiferente. Intuia
încotro se îndreaptă situaţia. Cunoştinţe politice avea destul de
multe, ceea ce îi permitea să înţeleagă ce se întâmplă şi să prevadă
ce urmează.
La cei aproape şaizeci de ani, înalt, spătos, cu părul
încă negru, cu o mustaţă ca pana corbului ce îi dădea o prestanţă
deosebită şi îi reliefa maxilarele, şi o dată cu acestea trăsăturile
de caracter puternice, se ţinea încă bine. Sprâncenele
negre, frumos arcuite îi întregeau o figură ce impunea nu numai
respect dar şi ascultare. Bunătatea sa era recunoscută de majoritatea
sătenilor. Când le era mai greu la neica Ioan apelau.
Fie că li se terminaseră mălaiul sau gazul din lampă mereu găseau
uşa deschisă şi nu era nimeni lăsat în voia sorţii. Faţă de
FULGURAŢII
Cezarina Adamescu: Ultima logodnă,
editura Ariodna, Galaţi, 2008, 352 p.)
lupta continuă dintre materie şi spirit. Aşadar, poezia ei caută
să descifreze moartea surdă şi imparţială pentru a-şi lumina
calea întru veşnicie şi implicit, întru desăvârşirea cunoaşterii
de sine. Cu alte cuvinte, poeta Cezarina Adamescu scrie
meditativ elegii armonizate în „surdină sentimentală” cum ar
spune Eugen Lovinescu.
Fluiditatea rarefiată a fluxului poetic – să-l numim
creştin – sau propensiunea către latura ontologică, împinge
textul într-un vers memorabil şi generalizator. Aceasta fiind
suspus – reflexiv – unui proces firesc de sacralizare.
„Te ştiu acum până-n
adânc de tine / Şi orice fibră
eu ţi-o recunosc: / Mi-eşti
aerul, pământul ce mă ţine /
Îmi răscoleşti miresmele de
mosc. / De-ar fi să-ţi caut sufletu-n
genune / Prin mii de
alte suflete pribege / Te-oi recunoaşte
într-o rugăciune / Şi
nimeni nu va mai putea să
nege. / Că tu eşti înţelesul
care doare / La fel cum
doare-n piept preasfântul dor
/ La fel cum doare blândanfiorare
/ De dinaintea misticului
zbor. / Te ştiu acum
până-n adânc de tine: / Un
sentiment sublim să te-nlumineze…”
(Te ştiu acum pânăn
adânc de tine – p. 72).
politică rămăsese departe. Fusese curtat şi de liberali şi de ţărănişti
şi de conservatori. I-a refuzat pe toţi, chiar dacă simpatiza
cu Ion Mihalache şi formaţiunea sa. Nu-l interesa chestiunea
aceasta. Prefera să se ocupe de munca pământului pe care-l
obţinuse cu multă trudă, cu multe sacrificii.
A fost o gazdă bună cu toţi cei ce i-au trecut pragul
casei. I-a omenit aşa cum se pricepea el mai bine. Şi avea şi
gusturi şi posibilităţi. În lungile discuţii i se promitea că va avea
un loc eligibil de deputat în circumscripţia sa electorală iar în
această calitate altele erau perspectivele. Era mai aproape de
fondurile ce erau destinate agriculturii şi satului românesc. Nimic
nu l-a făcut să cedeze. Era ataşat de acele locuri, de acei oameni.
Nu-i era indiferent ce se va întâmpla cu ei. Şi, apoi, mai
era ceva. Soţia doar ce se prăpădise. Avea în îngrijire o mamă
bătrână şi bolnavă, şi doi copii minori. Pe ceilalţi trei îi aranjase.
Cel mare, Ion, urmase seminarul teologic şi fusese
numit preot la câteva sate distanţă. Fata, Constanţa, cea care
urmase după băiat, o căsătorise într-un sat vecin cu un băiat
dintr-o familie de oameni gospodari. Cel de-al treilea copil, Nicolae,
era o fire mai rebelă. Evenimentele l-au prins în armată,
ca militar în termen. Aici a avut posibilitatea să se facă şofer şi
nu a ezitat nici o clipă în a învăţa această meserie. După ce şia
satisfăcut stagiul militar a plecat în celălalt capăt de ţară unde
s-a angajat şofer la o exploatare minieră de tradiţie, din bazinul
Caraşului. Neliniştea punea stăpânire pe el pe zi ce trece. Între
timp şi pe mama sa o chemase Domnul în împărăţia cerului.
Dar, ce va face cu ceilalţi doi minori, Costică şi Sanda? La orizont
nu se întrevedea nici o soluţie. Totuşi, de avarie exista una.
Cel puţin pe moment. Băiatul cel mai mare, preotul Ion, care
avea şi el problemele sale, era ultima.
(fragment din romanul”Canari în colivie”, în curs de apariţie)
www.oglindaliterara.ro 4907