Mircea Eliade - Oglinda literara

MAEŞTRI
1
Noul spital din Untergrupenbah (cel în care exact peste zece
luni, într-o zi asemănătoare, avea să moară J. G.) a fost inaugurat
la sfârşitul iernii. Era frig şi rămăsese destulă zăpadă netopită în
grădina împrejmuită cu grilaj metalic. Albul acesteia, în special în
locurile unde contrasta cu negrul pământului, era exploatat cu măiestrie
de cameramanii tv , care, în instantaneele lor, îl contrapuneau
contrastului creat de halatele albe ale personalului sanitar cu costumele
negre ale oficialilor şi ale celorlaţi invitaţi la ceremonie. Era
fără îndoială un eveniment, iar pe fondul acestui peisaj răsunau cu
adevărat convingătoare cuvintele directorului spitalului, care, după
ce mulţumi guvernului landului Baden Vyrtenberg pentru grija acordată
şi după ce îi asigură pe cetăţenii din Untergrupenbah că împreună
cu întregul personal va face totul pentru a răsplăti această
grijă, îşi încheie alocuţiunea într-un registru patetic, ce îi făcu pe
mulţi să lăcrimeze. Să fiţi convinşi, spuse el, că în acest spital viaţa
va lupta împotriva morţii, lumina împotriva întunericului şi binele împotriva
răului. Vom lupta şi vom învinge.
2
Către Ministerul Afacerilor Interne al landului Baden Vyrtenberg,
Direcţia Emigrări.
Subsemnatul J.G. ex- cetăţean jugoslav, de naţionalitate albaneză,
de profesie ziarist, emigrat din R.F. Iugoslavia din motive
politice, mulţumind încă o dată guvernului R.F. Germania pentru
acordarea azilului politic, îmi exprim dorinţa ca, din raţiuni de securitate,
să mă stabilesc în Untergrupenbah.
După cum am declarat şi în cererea de azil politic, pe lângă
activitatea de ziarist, mă voi ocupa, ca şi până acum, de literatură
şi muzică.
Cu respect,etc., etc.
3
Către Direcţia spitalului din Untergrupenbah. În baza adresei
nr.311, din 3. V. 1980 a Ministerului Sănătăţii din landul Baden Vyrtenberg
privind protocolul de colaborare culturală între R.F. Germania
şi Jugoslavia, semnat de guvernele celor două ţări (punct 14
C al anexei privind schimbul de experienţă profesională), medicul
jugoslav G. Vidici, chirurg, este detaşat pe o perioadă de un an la
spitalul dumneavoastră.
4
Din investigaţiile private asupra lui G. Vidici. Vidici? Era un
bărbat înalt, de aproape cincizeci de ani, sau poate că aşa părea din
cauza tâmplelor grizonate. Era un bun profesionist, de multe ori
chiar m-am întrebat dacă a avut cu adevărat ceva de câştigat în
spitalul nostru. Vorbea bine germana, era prezentabil şi câştigase
simpatia unei părţi a medicilor datorită disponibilităţii ce o arăta în
privinţa înlocuirii gărzilor de noapte.
La început i-am cerut acest lucru cu prudenţă, de teamă să nu
abuzăm de amabilitatea lui, apoi însă am înţeles că făcea asta din
plăcere. Nu aveam de ce să ne temem, spuse într-o zi unul din colegii
noştri. Este străin aici şi având în vedere stilul său de viaţă cam
închistat în ceea ce priveşte petrecerea nopţilor, gărzile de noapte
constiruie cu siguranţă formula cea mai pertinentă, ca să folosesc
o expresie la modă.
Altceva?
Ce altceva să vă mai spun? În general era un tip calm. Însă îl
apuca un soi de nelinişte, poate că nu ăsta e cuvântul potrivit, un fel
de anxietate vreau să spun, dar poate că nici ăsta nu e cuvântul
potrivit. Nu ştiu cum să vă explic. Aş numi-o nelinişte, poate şi anxietate,
dacă nu ar fi avut ceva, ca un punct îngheţat în privire. Se
apropia de geamul mare de acolo, din sala de aşteptare şi aşa răvăşit,
privea strada. Uneori părea că aşteaptă ceva, sau poate că
dădea această împresie, fiindcă era străin şi se ştie că pentru un
străin strada reprezintă ceva mai mult decât pentru un băştinaş; de
acolo vin scrisorile, vreun pachet de Anuk Nou, veşti de acasă.
Şi că veni vorba de poştă, vreau să vă spun că era deosebit
de sensibil la soneria telefonului. Uneori chiar îl observa cu atenţie,
dând impresia că îl pândea continuu. Şi asta era de înţeles la un
străin, deşi trebuie să vă spun că nu-mi amintesc ca vreodată să fi
dat vreun telefon alor săi, cu excepţia vreunei ocazii, dacă îmi amintesc
bine.
Şi această pândă a telefonului nu s-a intensificat în ultima
vreme?
4890
Baladă pentru
moartea lui J. G.
Asta nu pot să afirm, mă înţelegeţi,
era ceva, ca să spun aşa, banal,
care, chiar dacă s-a întâmplat, era
greu de observat. Ceva care putea fi
puţin surprinzător, chiar dacă, ca să fiu
sincer, trebuie să recunosc că acum
când îmi amintesc, pentru prima dată
mi se pare altfel. Dar, înainte să ajung
la asta, vreau să vă spun că acea tulburare
de care am vorbit puţin mai devreme,
adică geamul, privirea
îngheţată, stada, etc., apărea îndeosebi
atunci când se auzea sirena ambulanţei,
care aducea accidentaţii.
Poate era o amintire personală, neli- Ismail Kadare
niştea dinaintea unei intervenţii de urgenţă
sau altceva greu de definit. Nu
era un medic începător, avea o mână sigură şi în afară de asta ştia
că întervenţia de urgenţă la un accidentat plin de sânge este întotdeauna
mai dificilă decât operaţia unui bolnav pregătit de câteva
zile.
Aşa că...ah, dar era vorba de acele lucruri bizare pe care leam
menţionat mai înainte. ..Aşadar, toate acestea erau oarecum
explicabile. Singurul lucru care putea părea surprinzător era acela
că curiozitatea sa pentru telefon (nu ştiu dacă cuvântul curiozitate
este cel mai potrivit), deci, curiozitatea sa pentru telefon în loc să se
diminueze la apropierea ambulanţei, se accentua. Astfel, ţin foarte
bine minte că odată, după ce şi-a pus mănuşile şi masca, spre mirarea
noastră şi-a smuls brusc masca de pe faţă, ca să întrebe "Nu
m-au chemat la telefon?" Este adevărat că soneria telefonului sunase
în salon, el însă nu şi-a pus masca decât după ce s-a convins
că altcineva fusese căutat.
În ziua de şaptesprezece ianuarie a vorbit cu cineva la telefon?
Nu, după câte ştiu.
5
Din declaraţia privind noaptea de şaptesprezece ianuarie, Zigfrid
D., german, locuitor din Untergrupenbah, vecin cu victima.
Trecuse de ora zece. Deşi era o noapte rece, am ieşit pe balcon
ca să iau o gură de aer proaspăt. Strada era pustie, astfel încât
am auzit foarte clar zgomotul produs de deschiderea uşii garajului
lui J.G, unde el şi alţi doi indivizi se îndreptau în mare grabă spre
maşină. Au rămas acolo o bucată de vreme, deoarece se pare că
strada era acoperită cu gheaţă iar roţile patinau. În cele din urmă sau
urcat toţi trei în maşină, dar nu au apucat să iasă. Cineva se
apropie din partea dreaptă, deschizând focul asupra maşinii, după
care se îndepărtă rapid. Au trecut două-trei secunde, iar din colţul
din care apăruse acesta, poate din altă parte, se apropie de maşină
un alt individ, diferit ca statură de primul, care, în loc de armă automată
ţinea în mână ceva mic, cu siguranţă un revolver sau o
bombă. Odată ajuns la maşină, deschise portiera din spate şi instantaneu
se retrase, deoarece una dintre victime i se prăvăli la picioare.
Sări peste trupul acestuia şi prin portiera deschisă se uită în
interiorul maşinii, după care se îndepărtă în grabă, la fel ca primul.
Strada era în continuare pustie, iar eu am intrat în casă pentru
a telefona la poliţie.
Din declaraţia lui Peter S., poliţist. Când am ajuns ( pe la unsprezece,
dacă nu mă înşel), am găsit una dintre victime căzută cu
faţa în jos. Cealaltă, care era la volan, părea că înţepenise pe loc,
aşa cum o surprinse clipa morţii. O femeie, probabil soţia sa, plângea
cu capul prăbuşit pe volanul maşinii. Cel de al treilea, J.G.,
după cum am aflat mai târziu, rămăsese aplecat pe jumătate în
dreptul portierii din spate, ca cineva care se pregăteşte să coboare.
Soţia îi freca fruntea şi un braţ. Ambii vorbeau într-o limbă necunoscută
(albaneză, după cum am aflat ulterior).
Din declaraţia lui Karl L., medicul de gardă de la spitalul Untergrupenbah.
Ambulanţa a ajuns la un minut după maşina poliţiei.
Două dintre victime decedaseră, erau chiar reci. Cel de al treilea,
J.G., mai trăia încă. În timp ce îl ridicau pentru a-l băga în maşină,
el a spus "Vreau să dau o declaraţie", fapt ce demonstra că era pe
deplin conştient.
"Mai târziu, i-am răspuns. Veţi avea timp mai târziu".
De îndată mi-am dat seama că avea multe gloanţe în corp.
Pe drum a repetat încă o dată că doreşte să dea o declaraţie. Părea
că acea idee îl liniştea.
www.oglindaliterara.ro
Traducere de Şerban Tabacu
(din volumul de nuvele şi povestiri "Visuri amăgitoare")
(continuare în nr. viitor)