Mircea Eliade - Oglinda literara

CONSEMNĂRI
Dacă am sta să medităm puţin asupra a tot ceea ce suntem,
am putea afirma, în linii generale, că ne naştem nişte plagiatori.
Copiem comportament, idei, concepte, stil de viaţă etc. Sunt
puţini cei care s-au născut cu adevărat pioneri, originali, interesanţi.
Cei care formează, creează. Sunt puţini care au curajul să trăiască
în stil personal, să caute în adâncurile personale un izvor. Ceilalţi,
mulţi, producem în masă copii; unii fac nişte copii reuşite după original,
alţii simple kitch-uri.
Despre copiatul sau plagiatul în literatură s-a vorbit dintotdeauna,
s-a observat, s-a criticat fenomenul care, cu timpul, ca o
flacără stârnită de vânt, se extinde, în loc să se stingă. Ca să-şi
vadă numele pe o carte, mulţi încheie pactul faustian cu imoralitatea,
riscând să-şi ardă veşnic numele în focul criticii.
Personal, am rămas interesată
de subiectul plagiatului după lectura articolelor
ce vizau personalitatea lui Alexandru Donici,
un mare fabulist, după mine. Crescută în
limitata literatură basarabeană, apreciam ingeniozitatea
poetului, considerându-l, în
multe privinţe, superior lui Al. Grigorescu, prin
simplitatea şi tehnica sa artistică. Articolul lui
I. Nădejde Donici – plagiator (al lui Krîlov), ma
şocat prin nişte exemple evidente ce demonstrau
plagiatul. De fapt multe dintre
fabulele lui Donici nu sunt decât simple traduceri.
„Dar apoi cari din autorii lumei
n-au fost plagiari ori compilatori, ca noi scriitorii români, sau nu s-a
poveţuit cu acele ce au scris alţii înaintea lor, fără de Omir şi Moisi,
cari cu anticul lor geniu răspândesc şi pân-astăzi lumina tuturor cărturarilor
lumei, inspirându-le şi învăpăindu-le fantezia, aşa precum şi
vechiul psalmist şi proroc David a înveţat pe om cum să se roage lui
Dumnezeu şi pe care toţi teologii imită şi până acum. (...) Asemenea
şi noi românii, în cele mai multe scrieri şi fabule, am imitat pe autorii
streini. În fine, ştiut este că toţi cei mai faimoşi autori, când au
vrut să scrie ceva eroic – dumnezeiesc – strălucit, iarăşi au sorbit din
anticele izvoare de lumină ale lui Omir, Moisi şi David.” (Constantin
Stamati) Acest citat, regăsit pe coperta cărţii Corsarii minţii, cu
subtitlui Istoria ilustrată a plagiatului la români, de Alexandru Do-
4936
Ochiul rece al posterităţii
Anul
putorii
Adrian Georgescu
" Eu-fiul port pe spinare
crucea invizibilă a maicii mele
prea bătrâne-mai degrabă iluzie
decât realitate. scriu despre toatea
Alexandra Popa zilele de la începutul lui 07 şi chiar
cu patru mai înapoi- ca să las o
poartă deschisă spre îndărătul aşa
de prezent că se făcu viitor: Asta
mă aduse în faţă paginii opace atât de des încât foile scrise deveniră
una. " cu acest citat, autorul îşi prezintă foarte pe scurt cartea.
Această este cu adevărat o carte a non-identităţii, a disperării, a alienării,
a unei trăiri atât de intense a momentului de disperare, moment
care se întinde pe un întreg an, încât, realitatea nu pare decât
izolată undeva în stradă, în spaţiul exterior “imparaţiei”( “Binecuvantata
este împărăţia:patru pereţi- doi sparţi de uşă şi fereastră.
Tavanul. Podeaua.”)
Este jurnalul unui bărbat, care nu are nume, ci ni se face
cunoscut prin raportarea la oamenii din jurul său. Existenţa lui e justificată
de existenţa persoanelor care l-au marcat : “Fară tatăl înmormântat
în cimitirul central; fără maica lui prea bătrână
pute.Singur. Neidentificabil. Inexistent.” ,“Iubito:eu-fiul sunt.-zise eufiul
iubitei lui creţe.” În acel spaţiu îngrozitor, apartamentul, care este
transformat de psihic într-un infern, o data cu spaţiul temporal reprezentat
de anul 07 : “Un put. O poartă neagră. Mai degrabă un puţ
negru prin care se pătrunde printr-o poartă.”, se nasc de nenumărate
ori scenarii ale unui sfârşit.
brescu, vine să justifice, cumva,
prezenţa acestui fenomen şi în literatura
noastră. Însuşi autorul
cărţii, care-şi propune să ilustreze,
prin exemple şi analize, existenţa
plagiatului la noi, susţine în Avertisment
(prefaţa cărţii) „Această
carte nu este o vânătoare de vrăjitoare.”
Şi se întreabă apoi retoric:
„Cine are tăria să pretindă, cu
sabia lui Damocles deasupra
creştetului, că e stăpânul absolut
al propriilor gânduri şi fapte?” Ala Murafa
Desigur fenomenul trebuie observat.
Desigur trebuie să deosebim
adevăratele valori de copii şi adevăraşii creatori de copişti, chiar
dacă (sau tocmai pentru că) „fructul oprit n-a atras irezistibil doar
spiritele mediocre, incapabile a zămisli prin propria-le sforţare şi, în
consecinţă, nevoite a compensa inaptitudinea biologică prin infieri
cu de-a sila, ci şi pe acelea recunoscute tocmai pentru naturala lor
prolificitate.” ( Alexandru Dobrescu) Şi trebuie să avem ochii deschişi
tocmai pentru că, precum afirmă autorul cărţii, „Accesibilă oricui,
fără vreo discriminare, lumea plagiatului e, probabil, cel mai
convingător exemplu de impecabilă funcţionare a principiilor democraţiei.
Căci se mişcă în cuprinsul ei, cu drepturi egale, inşi de toată
mâna: cerşetori şi oameni cu stare, derbedei şi persoane respectabile,
săraci cu duhul şi minţi sclipitoare, între care e mai la îndemână
să stabileşti note deosebitoare decât trăsături de unire, dar legaţi
prin aplecarea unanimă către însuşirea a ceea ce nu le aparţine.”
Astfel, Alexandru Dobrescu încearcă a scoate la lumină actele
de piraterie intelectuală, „împrumuturile” travestite formal în
creaţii de sine stătătoare, tehte – pastişă sau chiar simple traduceri
din alte limbi, care şi-au schimbat doar numele autorului (şi nicidecum
conţinutul), pornind de la literatura cronicarilor, amintind nume
precum Gr. Ureche, Macarie, Miron şi Nicolae Costin etc, trece prin
categoria savanţilor, pornind de la Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir,
Dimitrie Petrescu etc., trece sub lupă lumea predicatorilor, oratorilor,
a tălmăcitor şi juriştilor, împletite cu fragmente şi aprecieri
făcute de diverşi exegeţi pe parcursul istoriei literare.Exemplele
clare, puse în paralel, ilustrează, fără echivoc, dura realitate. Ochiul
www.oglindaliterara.ro
Au loc destăinuiri îndreptate către Dumnezeu, singurul care
poate ar asculta şi ajuta existenţa ce ţine de ”iluzia speranţa nebunia
singurătatea tot ce aparţine omului ăstuia nimic”. Rugăciunile cuprind
acelaşi perechi de sentimente caracteristice cărţii, frica,
deznădejdea, dar se îmbină cu speranţa, cu ideea că existenţa unui
demiurg, unui spirit superior, văzut ca tată ,” Cu lacrimi te caut. Te
tânjesc căci te ştiu. Eu sunt eu-fiul tău tatăl nostru-tatăl meu.” , oferă
cât de cât un refugiu în faţă lumii căzute în păcat. “Am trădat; Am părăsit;
Am minţit; Am urât; Am nedreptăţit-judecată noastră a justificat
teroarea şi răul în absenţa unei credinţe-criteriu-Domane-noi nu ne
putem autoarbitra.”
Atât spaţiul exterior cât şi oamenii legaţi de acest spaţiu, capătă
acelaşi însuşiri negative ca şi apartamentul, mama, sinele, doar că,
neputinţă de a depăşi întreagă dramă, obigă la acceptarea ei parţială,
adică la conştientizarea elementelor de care nu se poate desprinde,
fiind legat de ele prin destin, dar refuză răul care consideră
că nu-i aparţine, se dataseaza de această, aşa cum îmbrăţişează şi
face disperarea că o parte distinctă a firii sale. Oamenii sunt văzuti
ca nişte păcătoşi care nu fac decât să degradeze firea semenilor,
prin însăşi firea lor. “Nu te zice lor deoarece îţi vor spurca adevărul
măsluindu-l cu câteva fapte defăimătoare. Te vor dovedi în păcat.
Nu plânge. Nicio întruchipare să nu te dovedească de-al lor. Ei îşi însumează
trădări şi corupţia. Laşitatea. Frica. Delaţiunea.”
Prins de maica prea bătrână, prezentată monstuos, copleşitor,
precum nişte funii strâns legate de membre, care nu permit
nicio mişcare, personajul este înfrânt:” Nu mai pot trăi. Nu mai pot
muri.” Această e cocoşata de probleme, cu mirosul urinii care îi ţine
companie veşnică, “mama care va fi maica mea prea bătrână: o povara”,
transformare petrecută la scurt timp de la moartea tatălui. Iubita
creaţă, reprezintă liniştea, linişte născută însă, în mod
paradoxal, din abandon, din minciuni, urmări ale unei căsătorii dezbinate:
“Noi eram imorali, dar ne iubeam excedaţi de iubire” Cu timpul,
iubirea a devenit “rea şi se încaieră cu realitatea lumii”.
Dincolo de viaţă şi moarte, în anul 07, se naşte un roman
sfâşietor, plin de obsesii, de dureri, de neputinţă, după ultimile trei reguli
înscrise pe copertă: “Traieste tot ce ai scris. Smereşte-te. Nu
mai fi.”