Mircea Eliade - Oglinda literara

EUROPEANA
PEDEAPSĂ DIVINĂ
(Evocare literară despre bombardamentele NATO pentru
oprirea genocidului sârb din Kosova)
Luni, 5 aprilie 1999
Azi este luni. Iar cu ziua de luni începe o nouă săptămână.
Asta o ştim cu toţii. Dar eu mai ştiu ceva, ce face această zi de luni
mai frumoasă şi mai scumpă. Azi ne întoarcem acasă şi asta este
foarte important. Soarele zâmbeşte cu amabilitate naturii, în timp
ce noi curăţăm casa în care am stat şi de îndată ce totul va fi gata,
vom pleca. Atât de mult mi-e dor de casa mea, încât m-am despărţit
în mare grabă de oamenii satului. Unii s-au întors pe jos, alţii cu
maşina. Casa mi s-a părut foarte frumoasă şi grădina, cu primele ei
flori de primăvara, ne-a primit sărbătoreşte. Azi trebuie să începem
să aranjăm grădina, pentru ca aceasta să nu se simtă singură şi
părăsită. Am mângâiat cărţile la rând, aşa cum fac rândunelele cu
puii lor, părăsite de multă vreme. Le-am găsit în aceeasi stare în
care le-am lăsat. Mi s-a părut că şi ele s-au bucurat, fiind obişnuite
să stea mereu în preajma mea. M-am bucurat sincer, cu inima îngreunată,
simţindu-mă eu însămi vinovată. M-am întrebat cu asprime:
„Cum îndrăzneşti să te bucuri, când în acest moment mii de
copii mor, sau îşi plâng rudele ucise?” Un glas, ceva mai blând, răspunse
primului: „În atâta amărăciune, oricine are dreptul să guste o
picătură de dulceaţa”. Dar până să ne bucurăm de revenire a trebuit
să ne amintim şi de membrii familiei mamei, despre care nu ştiam
nimic şi nu aveam cum să aflăm.
Când cineva nu ştie mai mult decât ceea ce se întâmplă în
cercul său restrâns, nu are cum să se bucure. Bucuria se diminuează.
Şi în aceste vremuri grele, primăvara îşi întinde liber aripile
sale verzi pretutindeni. Se agaţă şi de ramurile copacilor, care treptat
se îmbracă în flori. Pare că spune: „Chiar dacă mi se ucid florile
şi mi se otrăvesc păsările, când îmi va veni vremea, voi domina natura,
înveşmântată într-o rochie frumoasă zâmbitoare! În clipele
mele de meditaţie, îmi amintesc cu nostalgie de şcoală. Ne-am despărţit
atât de brusc, căci nici nu am apucat să-mi iau la revedere.
Acum a rămas singură şi poate că îi este frică. Nu mai exista
aproape nici un copil care prin prezenţa sa să o consoleze puţin.
Doresc foarte mult să merg la şcoală, dar presimt că asta se va întâmpla
mai târziu, peste luni şi luni de zile!
Sămbătă, 10 aprilie 1999
Cineva poate crede că fiind o astfel de stare de izolare şi frică,
viaţa este monotonă şi din cauza acestei tragice monotonii treptat
poţi înnebuni. Deşi este perfect adevărat, cu mine nu s-a întâmplat
aşa ceva. Individul trebuie să se adapteze mediului şi condiţiilor în
care trăieşte. Ascultând de aceste reguli, pot spune detaşată că zilele
le petrec destul de bine, chiar într-un mod folositor. Până la ora
unsprezece ajut la treburile casei, apoi, până la ora şase stau în tovarăşia
cărţilor, cu excepţia unor scurte pauze, pentru prânz, spre
exemplu. Citind şi învăţând, mintea se detaşează de realitate, chiar
dacă uneori mă pierd într-atât în altă lume, încât, când mă întrerupe
vreo bubuitură, cred că şi asta se întâmplă în roman. Este o
treabă bună că aceste cărţi au o asemenea putere magică capabilă
să-ţi hrănească mintea. Mă culc devreme, deoarece este mai bine
să dormi decât să fi trează, în întuneric, sub presiunea permanentă
a nesiguranţei. Dar nu se întâmplă aşa şi cu ceilalţi. Sunt foarte speriaţi
şi tresar la cel mai mic zgomot. Stau tot timpul gata de plecare,
chiar dorm îmbrăcaţi, cu geanta sub cap. Asta mi se pare greşit,
deoarece omului nu trebuie să-i fie frică de moarte, căci această va
veni negreşit. Dar cui să-i explici? Mi se spune cu necaz: „Tu nu ştii
nimic despre moarte, nici măcar despre război!” Mie puţin îmi pasă,
dar dacă scăpăm vii şi vine eliberarea, ţara nu are nevoie de oameni
înnebuniţi de frica războiului. Omul trebuie să-şi păstreze mereu şi
în orice situaţie sângele rece şi să nu intre în panică.
UNEORI AVEM IMPRESIA CĂ TRĂIM ÎN INFERNUL LUI
DANTE / NGANJËHERË KEMI PËRSHTYPJEN SE JETOJMË NË
FERRIN E DANTES
Duminica, 18 aprilie 1999
Suntem în a patra săptămână de izolare şi nu am ajuns la
nicio înţelegere cu oamenii care se află în afara cercului nostru restrâns.
În plus: Încă nu ştim nimic de membrii familiei mamei. De câte
ori auzim că cineva a fost ucis, instantaneu ne gândim la ei. Mama,
în special, se supără cel mai tare şi deseori plânge. Când nu există
o alta cale de ieşire, poţi chiar să plângi. La fel ca în cartier, sau în
oraş, şi în Kosova oamenii continuă să se împuţineze, în timp ce necazurile,
înmulţite într-o proporţie tragică, apasă cu o putere infer-
4896
(urmare din numărul anterior)
nală asupra oamenilor care au
rămas. Peste tot în ţară au loc
masacre îngrozitoare, iar numărul
mormintelor creşte vizibil. Uneori
avem impresia că trăim în infernul
lui Dante. Eu, dorind să-mi păstrez
mintea limpede, nu ascult mai
deloc ştirile şi privesc realitatea ca
un vis urât, ce se va sfârşi cât de
curând. Pentru că omul trebuie să
se ferească de necazuri atât cât îi
stă în putere şi să stea departe de
ele până nu este obligat prin forţa
să intre în teribila vâltoare. Pentru
că dacă destinul tragic ne va
atrage şi pe noi în valurile sale, de
ce să fie retrăit de două ori? Besa Salihu
NATO a provocat distrugeri însemnate
şi asupra cazarmei a
lansat multe alte bombe. Poate că
libertatea este aproape, dar este şi puţin îndepărtată, deoarece nu
îndrăzneşte să vină atunci când războiul este în toi!
www.oglindaliterara.ro
Marţi, 20 aprilie 1999
Ce bine este când nu te temi! Nu mai mi-e frică. Nici măcar de
omul foarte rău. Discut cu el şi zâmbesc. Cuţitul însângerat a dispărut.
Personal nu mă simt nici furnică, dar nici gigant. Mă simt normal,
ca cineva care este în stare să obţină ceva chiar în condiţii
vitrege şi să ţină pasul cu vremea. Până am plecat din Pleshina am
citit patru cărţi de Shakespeare: „Richard al III-lea”, „Iuliu Cezar”,
„Regele Lear” şi „Othelo”, dramele „Teatrul vechi” şi romanul „Vreme
rea”. Aş fi citit mai multe, dar am mai păstrat din ele, pentru că mai
târziu nu mai am unde să le găsesc. Am început să învăţ despre
zeităţile greceşti şi despre poporul albanez. De asemenea învăţ biologie
şi geografie şi scriu câteva povestiri. Natura a înflorit foarte
mult şi este încântătoare, dar pare cam palidă şi melancolică. Oamenii
îşi văd de treburile lor şi nu prea au timp să-i dea importanţă.
Visul numărul patru: Eram în fruntea unei armate care pleca la război.
Deodată ne-a ieşit în faţă o armată de monştri, care ne-a atacat
cu săbii otrăvite. Am luptat ce am luptat, vitejeşte, dar fiind
foarte, foarte mici, monştrii ne-au măcelărit. În momentul în care
lama unei săbii îmi străpungea pieptul, m-am trezit acoperită de o
transpiraţie rece. Răsărea un soare frumos, primăvarătec.
Joi, 22 aprilie 1999
Nu vreau să vorbesc numai şi numai despre război. Azi am
scris câte ceva şi despre familia mea, dar şi despre preocupările
mele şi, în general, despre mine. Familia mea se compune din şase
membri. Tata este jurist, la fel şi mama. Suntem patru copii: Shqipja,
20 de ani, Besnik, 17 ani, eu, 13 ani şi Kaltrina, 12 ani. Am multe
preocupări. Fireşte, prima este scrisul, dar aceasta nu poate fi pus
la rând cu celelalte, e cu totul altceva. Scrisul îmi dă o satisfacţie
deosebită, uneori sunt chiar mândră ca pot să-mi exprim gândurile,
să exprim tot ce se află în interiorul sufletului meu. Când scriu mă
detaşez de tot, deprimarea dispare, redevin curajoasă. Cu toate că
nu am dobândit o cultură a scrisului, sper că dacă voi munci destul,
voi ajunge să scriu ceva valoros. A doua preocupare, cititul cu devoţiune
a diferitelor lucrări biografice şi istorice, mai mult îmi plac
cele ştiintifice şi de aventuri şi fac însemnări pe parcursul lecturii.
Preocuparea a treia, o mare curiozitate pentru ştiinţe diverse, îndeosebi
matematica. A patra, rămâne istoria şi mitologia. Îmi plac şi
celelalte discipline şcolare, dar matematica, mai mult decât toate.
Sunt o introvertită. Iubesc frumuseţea şi sunt foarte sensibilă, visătoare
şi cu o imaginaţie înflăcărată.
Vineri, 23 aprilie 1999
Când un lucru se repetă pentru a doua oară, nu pare atât de
tragic. Cu toate astea eu spun: ce grozăvie! Într-adevăr astăzi a fost
o grozăvie puţin mai diferită, o plecare ce s-a deosebit de prima plecare.
La ora zece dimineaţa, patru soldaţi au venit în cartier. De îndată
ce i-au văzut, oamenii au început să plece. Le-au ordonat să
se oprească, dar ei nu s-au oprit şi atunci soldaţii au folosit armele.
Cu această ocazie au fost răniţi doi oameni: un vârstnic şi un băiat.
Bubuiturile au fost de rău augur şi atunci am plecat. Ne-am îndreptat
din nou spre Pleshina, dar am aflat că nici acolo nu eram în siguranţă
şi atunci am poposit într-o casă dintre două grădini, care nu
avea nici uşi nici, ferestre. Plouă tare şi era mult noroi. În acea casă
era foarte frig şi oamenii puteau răci uşor. Dar nici de această dată
nu s-a îmbolnăvit nimeni. Nu am rămas mult acolo, iar la ora treisprezece
eram acasă. Eram foarte înfometaţi, pentru că nu mâncaserăm
dimineaţa. Din acea plimbare prin ploaie şi noroi ne-a rămas
ca amintire cum am trecut dealul, împotmoliţi în noroi.
(continuare în nr. viitor)