Mircea Eliade - Oglinda literara

LECTOR
Moto: „(…) critica literară nu mai este ce era. Există sriitori
la modă, promovaţi de critici care nu-i citeşte nimeni. De fapt,
totul este mimat. Scriitorii îşi dau cărţi unii altora şi se citesc între
ei, la o lansare de carte se spun doar cuvinte de laudă pentru că
cel lansat a pregătit o masă pe cinste şi toţi sunt grăbiţi să bea şi
să mănânce pe gratis. Nici măcar o carte cu adevărat bună nu se
mai bucură de o lansare pe măsură. Este şi ea băgată în acelaşi
şablon, într-un fel de „Pat a lui Procust”, din care iese mutilată. Şi
atunci, pentru cine mai scrii?
- Pentru posteritate!, - rostesc voit naivă …”
(Vara întâlnirilor – p.32)
Autoarea, o foarte apreciată profesoară de Limba şi literatura
română din liceele de performanţă ale municipiului Focşani, profită
de împlinirea a 20 de ani de la absolvirea facultăţii şi de
TRECEREA FERICITĂ PESTE UN MOMENT GREU DIN VIAŢA
PERSONALĂ şi doreşte să-şi revadă colegii, toţi colegii, de la cei
din clasa I (inclusiv întregul gimnaziu), dintr-un sat (Bădila),
din comuna Pîscov, judeţul Buzău, până la încheierea
a studiilor universitare, la „Dunărea de Jos” din
Galaţi(de fapt autoarea a absolvit la Bucureşti, dar personajul
principal – Selena – a fost studenta universităţii
gălăţene!).
De obicei, aceste „revederi” se fac vara (promoţia
de absolvire a liceului de către subsemnatul şi ai
mei – oho, ce generaţie! – se organizează toamna, când
„se numără bobocii”, ca să vedem cine mai zice „prezent”.
Naraţiunea (tot „poveste”, chiar dacă sunt rememorări
cu pretenţii de exactitate jurnalistică!) are câteva
episoade distincte şi câteva personaje bine
conturate (pregătirea metodică, didactică a autoarei o
ajută să controleze planurile şi interferenţele dintre prezent şi trecut)
curge antrenant, îmbinând armonios dialogul (uneori prea fragmentat)
cu evocarea faptelor şi portretizarea personajelor (unele creionate
viguros).
Personajele masculine deţin substanţa şi chiar emotivul
confesiunilor. Andrei Munteanu, tânărul ce trezeşte primii fiori lirici
în sufletul eroinei, Valentina Donose, studentul în care se întrevedea
un mare viitor şi Sergiu, colegul de învăţământ din Focşani al
eroinei, cavalerul de bună voie în căutarea vechilor colegi, cu trenuri
şi microbuze specifice Europei de Est, unesc toate cele aproape
150 de pagini şi cele 3 – 4 planuri majore ale volumului.
Selena, personajul principal (naratorul), este o fire parţial visătoare.
Ea însăşi, în discuţia cu Chantal (gazda sa într-o vizită prin
Franţa), îi mărturiseşte: „- Chiar asta este şi semnificaţia numelui
meu: Luna. Şi mi se potriveşte. Luna are o foarte mare influenţă asupra
mea, asupra comportamentului meu, asupra psihicului meu.
Când este Lună plină, nici nu pot să dorm. Parcă mă cheamă să ies
în curte, să o admiri (…) p. 107.
4892
Elena Stroe-Otavă: Vara întâlnirilor
MĂRGIOARĂ
Vai de pomul care creşte
la margine de livadă:
cine trece ştiu că-l pradă
şi de freamăt, şi de roadă.
Vai şi de copacul care
creşte-n marginea pădurii:
zi şi noapte-l ameninţă
plumbul rece al securii.
Of, că marginile-s grele
şi-ncep iară să mă doară.
Vai de omul ce trăieşte
la o margine de ţară.
Grea securea. Ca securea.
Cade, taie. Bietul, omul!
Tot venitul de aiurea
stăpâneşte, vede Domnul.
(4 martie 1971)
DUMITRU MATCOVSCHI
DE LA ÎNCEPUT
Am alergat cerul în lung şi-n lat
şi te-am căutat, printre stele,
dar nu te-am găsit şi-am obosit.
Am alergat câmpia în lung şi-n lat
şi te-am căutat, printre spice,
dar nu te-am găsit şi-am obosit.
Am alergat pădurea în lung şi-n lat
şi te-am căutat, printre păsări, printre ciute,
dar nu te-am găsit şi-am obosit.
Am numit o stea cu numele tău.
Am numit o pasăre cu numele tău.
Am numit o ciută cu numele tău.
Şi-am adormit târziu,
cu numele tău pe buze.
Intriga propriu-zisă o
constituie, de fapt, returnarea unei
scrisori trimise lui Valentin, în care
îl ruga să preia rolul de moderator
al unei întâlniri cu colegii de generaţie.
Ea ştia că ajunsese profesor
la Liceul Pedagogic din Galaţi şi,
cum toţi îl apreciau şi respectau
de pe când era student, ar fi fost
de aşteptat să aibă puterea de
convingere. Plicul returnat purta
menţiunea: „Decedat, 19.XII…”. Virgil Răileanu
Selena a „plâns amarnic dispariţia
prematură a colegului” şi hotărăşte
să plece la prietena sa Cora - şi ea profesoară la acelaşi liceu
gălăţean – pentru ca împreună să refacă legături prieteneşti din perioada
studenţiei.
Drumul este motiv de dezbateri şi descrieri… filologice
(cum altfel!), cum ar fi cea despre „Caloian” ori
aceea legată de locul natal: „frumuseţea ce nu se lasă
descrisă”, trimiţând cititorul cu gândul la Creangă şi imensul
său regret când a venit vremea să-şi părăsească
satul „cu tot farmecul frumuseţilor sale”. Autoarea enumeră
peste douăzeci de specii forestiere ale dealului „pe
care se răsfaţă Bădila”, cu „păduri seculare (…), cu păşuni,
unde cresc şi înfloresc tot felul de plante, ce formează
un covor multicolor, care nu poate fi ţesut de nici
un meşter de pe pământ” (p. 15).
Dar, dincolo de aceste digresiuni descriptive, textul
este alert şi se bazează pe dialog (uneori incitant – a
se vedea discuţia cu inspectoare de limba română, de la
care află că Valentin Donose trăieşte şi este sănătos).
Partea cea mai convingătoare şi consistentă se vrea – şi cred că
este, oricât ar provoca reacţii dinspre cei care nu sunt din domeniul
învăţământului – întâlnirea şi conversaţiile profesorilor vizitatori focşăneni
– Selena şi Sergiu – şi cei gălăţeni – Cora şi Valentin, deşi
motivaţia şi miezul replicilor SUNT uneori – voit?! – fragile, ca să nu
spun… adolescentine: „- Selena, tu crezi că toată lumea este bună
ca tine. (…) Oamenii sunt răi, crede-mă”. Răspunsul dat Corei de
Selena este din manualul de etică: „Cum să mai poţi trăi, dacă nu
mai ai încredere? Cum se poate trăi fără respectul oamenilor şi dragostea
copiilor? De ce ne-am făcut profesori?” Replica dată de Cora
este extrem de dură, dar în mare parte adevărată. La fel se va întâmpla
la dialogul cu Valentin, fie despre refuzul de a scrie şi el („se
publică maculatură pe cheltuiala proprie, din orgoliul unor impostori
de a-şi vedea numele tipărit pe coperta unei cărţi” – p. 32 ), fie despre
„sarcina de-ai supraveghea” pe elevi oriunde, chiar şi în afara
şcolii, căci „sunt tot copii noştri”. Cei doi profesori gălăţeni au ieşit din
„epoca de aur” a educaţiei.
Cartea este o reuşită şi se merită citită. Şi chiar comentată!
www.oglindaliterara.ro
Tu la fel m-ai căutat printre stele.
Tu la fel m-ai căutat printre spice.
Tu la fel m-ai căutat printre păsări, printre
ciute.
Dar nu m-ai găsit şi-ai obosit.
Ai numit o stea cu numele tău.
Ai numit o pasăre cu numele tău.
Ai numit o ciută cu numele tău.
Şi-ai adormit târziu cu numele meu pe
buze.
Noaptea stelele noastre au fulgerat.
Noaptea spicele noastre s-au scuturat.
Noaptea păsările noastre au răguşit.
Noaptea ciutele noastre s-au rătăcit.
Şi iar ne căutăm unul pe altul
de la început.