Mircea Eliade - Oglinda literara

MAEŞTRII
Brâncuşi şi mitologiile
In timp ce citeam piesele de la dosar, priveam fotografiile reproduse
de Ionel Jianu în monografia sa (Arted, Paris, 1963): Brâncuşi
în atelierul său din Impasse Ronsin, patul, soba sa. Este greu să nu
recunoşti „stilul" unei locuinţe de la ţară, şi totuşi e vorba de ceva mai
mult; este locuinţa lui Brâncuşi, este „lumea" lui, pe care şi-a făurit-o
singur, cu mâna lui, s-ar putea spune. Nu este replica nici unui model
preexistent, „casă de ţăran român" sau „atelier al unui artist parizian
avangardist".
Şi apoi, este de-ajuns să priveşti mai atent soba. Nu numai
pentru că necesitatea de a avea o sobă ţărănească ne spune multe
despre stilul de viaţă pe care Brâncuşi a ales să-l păstreze la Paris. Ci
pentru că simbolismul sobei sau al căminului este capabil să lămurească
anumite mistere ale geniului lui Brâncuşi.
Este, într-adevăr, faptul - paradoxal pentru numeroşi critici -
că Brâncuşi pare să fi regăsit sursa de inspiraţie „românească" după
ce a făcut cunoştinţă cu anumite creaţii artistice „primitive" şi arhaice.
[...]
Pentru a reveni la discuţia noastră, chiar dacă acceptăm
punctul de vedere al lui Sidney Geist, mai ales cu privire la influenţa
decisivă exercitată de şcoala din Paris în procesul de formare a lui
Brâncuşi, în timp ce „influenţa artei populare româneşti este inexistentă",
este la fel de adevărat că există o legătură strânsă între capodoperele
brâncuşiene şi universul formelor plastice şi al mitologiei
populare româneşti, uneori purtând chiar nume româneşti {Măiastră
de exemplu). Cu alte cuvinte, „influenţele" ar fi suscitat un fel de anamneză,
conducând în mod necesar la o auto-descoperire. întâlnirea cu
creaţiile avangărzii pariziene sau ale lumii arhaice (Africa) va fi declanşat
o mişcare de „interiorizare", de întoarcere spre lumea secretă şi
de neuitat, fiind în acelaşi timp lumea copilăriei şi a imaginarului.
Poate că, după ce a înţeles importanţa anumitor creaţii moderne,
Brâncuşi va fi redescoperit bogăţia artistică a propriei tradiţii
ţărăneşti, va fi presimţit posibilităţile creatoare ale acestei tradiţii. Aceasta
nu vrea în nici un caz să însemne că, începând cu această descoperire,
Brâncuşi a început să facă „artă populară românească". El
nu a imitat formele deja existente, nu a copiat „folclorul". Dimpotrivă,
a înţeles că originea tuturor acestor forme arhaice - cele ale artei populare
din ţara sa, precum şi cele ale protoistoriei balcanice şi mediteraneene,
ale artei „primitive" africane şi din Oceania - era adânc
înfiptă în trecut; şi a mai înţeles că acest izvor primordial nu avea nimic
de-a face cu istoria „clasică" a sculpturii, în care s-a trezit aşezat, ca
de altfel toţi contemporanii săi, în B cursul tinereţii sale la Bucureşti,
Miinchen sau Paris.
299.
Geniul lui Brâncuşi constă în faptul că a ştiut unde să caute
adevăratul „izvor" al formelor pe care se simţea în stare să le creeze.
în loc să reproducă universul plastic al artei populare româneşti sau
africane, şi-a dat silinţa, ca să zicem aşa, de „a-şi interioriza" propriai
experienţă de viaţă. A izbutit aşadar să regăsească „prezenţa-înlume"
specifică omului arhaic, fie el vânător din paleoliticul inferior ori
agricultor din neoliticul mediteranean, carpato-dunărean sau african.
Dacă am putut vedea în opera lui Brâncuşi nu numai o solidaritate
structurală şi morfologică cu arta populară românească, ci şi analogii
cu arta africană sau cu statuile din epoca preistorică a spaţiului mediteranean
şi balcanic, aceasta se datorează faptului că toate aceste
universuri plastice sunt cultural înrudite: „obârşiile" lor se găsesc în
paleoliticul inferior şi în neolitic. Cu alte cuvinte, datorită procesului de
„interiorizare" la care facem aluzie şi anamnezei care a urmat, Brâncuşi
a reuşit să „vadă lumea" aşa cum o vedeau autorii capodoperelor
preistorice, etnologice sau folclorice. El a regăsit într-un fel
„prezenţa-în-lume" care le permitea acestor artişti anonimi să-şi
creeze propriul univers plastic într-un spaţiu care nu avea nimic de-a
face, de exemplu, cu spaţiul artei greceşti „clasice".
Nu vom şti niciodată în ce univers imaginar se mişca Brâncuşi
în timp ce lustruia îndelung sculpturile sale. însă această intimitate
prelungită cu piatra stimula cu siguranţă „reveriile materiei"
analizate în mod strălucit de G. Bachelard. Era un fel de scufundare
într-o lume a adâncurilor în care piatra, „materie" prin excelenţă, se revela
misterioasă, pentru că îngloba sacralitatea, forţa, norocul. De-
dumneata, n-am cetit răutăţi ! Ei, lasă, nu te băga, tu să taci, la tine o
fi scriind aşa, la mine scrie altceva, şi-i numai şi numai de rău. Omu’
meu se oftică tare de tot că l-a făcut sărac, nu trebuia să i-o spună nimeni
până la moarte…
Am ajuns la tribunal, deşi nu credeam că voi ajunge vreodată
acolo din pricina unei cărţi.. Nu pentru a fi judecat, ci pentru a mă interesa
dacă a depus cineva vreo reclamaţie. Am găsit într-o zi un judecător
de serviciu care ştia toată tărăşenia. Îmi zice: Da, au călcat
pe-aici câţiva, dar i-am întrebat: Te numeşti Vasile Cobzaru, aşa cum
văd că scrie aici, în carte ? Nu, eu sunt Vasile Ciubotaru ! Dar dumneata
te numeşti Ilie Boroghină ? Nu, eu sunt….. Da’ eu stau acolo,
eu am dat de pomană datoriile, deci eu sunt Ilie Boroghină ! Omule,
4898
scoperind „materia" ca sursă şi loc
de manifestare a divinului şi a semnificaţiilor
religioase, Brâncuşi a
putut să regăsească sau să întrevadă
emoţiile şi inspiraţia unui artist
din vremurile arhaice.
„Interiorizarea" şi „scufundarea"
în străfunduri făceau parte
din Zeitgeist-ul de la începutul secolului
al XX-lea. Freud tocmai pusese
la punct tehnica explorării
inconştientului; Jung credea că
poate sonda şi mai adânc ceea ce
el numea inconştientul colectiv;
speleologul Emil Racoviţă era pe
punctul de a identifica, în fauna
peşterilor, „fosile vii" cu atât mai
preţioase, cu cât aceste forme or- Mircea Eliade
ganice nu erau fosilizabile; Levy
Bruhl izola în „mentalitatea primitivă"
o fază arhaică, pre-logică, a gândirii umane. [...]
Este semnificativ faptul că Brâncuşi a regăsit în Coloana fără
sfârşit un motiv folcloric românesc, columna cerului, care reia o temă
mitologică atestată deja din vremuri preistorice şi care, de altfel, este
destul de răspândită în lume. „Columna cerului" susţine bolta cerească;
altfel spus, este o axis mundi ale cărei numeroase variante sunt
cunoscute: coloana Irminsul a vechilor germani, stâlpii cosmici ai populaţiilor
nord-asiatice, Muntele central, Arborele cosmic, etc. Conceptul
de ax/5 mundi prezintă o simbolistică complexă: axa susţine
Cerul şi asigură în acelaşi timp comunicarea Pământului cu Cerul. în
preajma unei axis mundi, socotită a fi în Centrul Lumii, omul poate comunica
cu puterile cereşti. A concepe axis mundi ca o coloană de piatră
susţinând lumea reflectă foarte probabil credinţele caracteristice
culturilor megalitice (mileniile IV-III înainte de Christos). Dar simbolismul
şi mitologia coloanei cereşti s-au răspândit dincolo de graniţele
culturii megalitice. în orice caz, în folclorul românesc, Columna cerului
reprezintă o credinţă arhaică, pre creştină, dar care a fost destul de
timpuriu încreştinată, deoarece se regăseşte în colindele de Crăciun.
Brâncuşi a auzit fără îndoială vorbindu-se în satul său natal despre
Columna Cerului, sau la stâna din Carpaţi, unde şi-a făcut ucenicia de
păstor. Imaginea 1-a obsedat, cu siguranţă, căci, aşa cum vom vedea,
ea se integra în simbolistica ascensiunii, a zborului, a transcendenţei.
Un fapt remarcabil este că Brâncuşi nu a ales „forma desăvârşită" a
coloanei - care nu putea să semnifice decât „suportul", „propteaua"
Cerului - ci o formă romboidală repetată la infinit şi care o face să •semene
cu un arbore sau cu un stâlp împodobit cu crestături. Cu alte cuvinte,
Brâncuşi a scos în evidenţă simbolismul ascensiunii, căci, în
închipuire, doreşti să te caţeri pe acest „copac ceresc". Ionel Jianu
aminteşte că formele romboidale „reprezintă un motiv decorativ împrumutat
de pe stâlpii arhitecturii ţărăneşti". Or, simbolismul stâlpului
locuinţelor ţărăneşti depinde şi el de „câmpul simbolic" legat de axis
mundi. în numeroase locuinţe arhaice, stâlpul central serveşte de fapt
drept mijloc de comunicare cu cerul.
Insă ceea ce-l obsedează pe Brâncuşi nu este ascensiunea
către Cer proprie cosmologiilor arhaice şi primitive, ci zborul într-un
spaţiu infinit. îşi intitulează coloana „fără sfârşit". Nu numai pentru că
o astfel de coloană nu ar putea să fie niciodată terminată, ci mai ales
pentru că se avântă într-un spaţiu care nu poate avea limite, fiind întemeiat
pe experienţa extatică a libertăţii absolute. Este acelaşi spaţiu
spre care îşi iau zborul Păsările. Din vechiul simbolism al Columnei
Cerului, Brâncuşi nu a reţinut decât elementul central: ascensiunea
ca formă de transcendenţă a condiţiei umane. însă a izbutit să le arate
contemporanilor săi că este vorba de o ascensiune extatică, lipsită de
orice caracter „mistic". Este de ajuns să te laşi „transportat" de puterea
operei pentru a regăsi beatitudinea uitată a unei existenţe eliberate
de orice sistem de condiţionări. [...]
Semnificativ este faptul că Brâncuşi a fost toată viaţa obsedat
de ceea ce el numea „esenţa zborului". Extraordinar este însă că
el a reuşit să exprime elanul ascensional folosind arhetipul însuşi al
gravitaţiei, „materia" prin excelenţă, piatra. Am putea aproape să spunem
că a operat o transmutaţie a „materiei", mai exact, că a efectuat
o coincidentia oppositorum, căci în acelaşi obiect coincid „materia" şi
„zborul", gravitaţia şi negaţia ei.
www.oglindaliterara.ro
în buletin cum scrie ? Păi, Domnule judecător, iertată să-mi fie îndrăzneala,
dar cred că trebuie să ne schimbăm cu toţii buletinele, că
pe mine, spre exemplu, tot satul mă strigă Ilie Boroghină, pe el, Vasile
Cobzaru şi tot aşa, după cum ne-a botezat Gheorghiţă !
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu personajele mele, că după un an de
zile, când am mers în sat, m-au întrebat, cu zâmbetul pe buze, dacă
am scos volumul doi al romanului.
Suntem tare curioşi să vedem ce-ai mai scris despre noi ! Unul
bătrân zice : Scrie mai repede Gheorghiţă, că eu î-s bătrân şi vreau
să mai citesc despre unul, despre altul. Să scrii ceva şi despre mine,
auzi…! Ce vrei tu, taică… !
Şi uite-aşa m-am hotărât să trec la volumul al doilea, despre