Mircea Eliade - Oglinda literara

Lumea teatrului lui Matei Vişniec
- o lume zugrăvită în simboluri
(urmare din numărul anterior)
Clienţii – umbre din „Negustorul de timp” implică simbolistica
umbrei. În tradiţia românească există o credinţă conform căreia zidirea
umbrei în temelia unei clădiri va duce la moartea fizică a persoanei
căreia îi aparţine, în timp ce umbra va deveni paznicul
creaţiei pentru care a fost jertfită. În acelaşi timp, „considerată imagine
a sufletului, umbra reprezintă dublul omului, un fel de fiinţă astrală
care îşi continuă existenţa şi după moartea materială” 1 . Legată
mai ale de această ultimă semnificaţie, prezenţa clienţilor-umbre în
barul lui Bruno ne avertizează asupra morţii lui Liviu Dorneanu: deşi
nu-şi dă seama de acest lucru, acesta începe să se simtă bine între
umbre, trecând fără s-o ştie pe tărâmul umbrelor.
La jertfa în numele creaţiei, dar mai ales în numele libertăţii totale,
trimite şi umbra lui Cioran din „Mansardă la Paris cu vedere
spre moarte”. Personajul însuşi mărturiseşte într-un final dramatic:
„Vedeţi...Umbra mea a rămas la Sibiu...De când am plecat, umbra
mea se plimbă în fiecare noapte pe străzile Sibiului...Iat-o, e umbra
mea...În timp ce eu mor încet la Paris, umbra mea umblă haihui prin
Sibiu...Nimeni însă n-a ştiut că în Franţa n-am avut umbră, că
umbra mea nu era cu mine...”. La simbolistica jertfei se adaugă şi
cea a dublului. Din această perspectivă, toată viaţa lui Cioran – inclusiv
toată creaţia sa – se vădeşte a fi o permanentă călătorie în
căutarea propriei umbre, pentru a-şi reface întregul originar. Abia
atunci călătoria se poate sfârşi, iar marele neliniştit îşi poate găsi liniştea
, împăcarea şi, de ce nu, libertatea ...
O nouă conotaţie a acestui simbol este atinsă în „Hotel
Europa complet” când umbra fiului mort şi neîngropat după ritual
bântuie locurile familiare şi vorbeşte cu tatăl său. Graniţa dintre lumi
este relativă, doar mama nu poate depăşi această graniţă decât
atunci când îşi găseşte fiul.
Tot ca o umbră apare şi Fiica întoarsă acasă. E oare moartă
şi ea? Sau ororile pe care le-a trăit i-au ucis încetul cu încetul spiritul
transformând-o într-o moartă – vie.
Ca element simbolic, cheia apare atât în „Mansardă la Paris..”
căt şi în „Omul cu o singură aripă”. Conotaţiile sale duc spre permiterea
sau interzicerea accesului, deoarece cheia încuie sau descuie
o uşă dintre două lumi, dintre două dimensiuni sau pur şi
simplu dintre două camere. A găsi cheia potrivită – la momentul
oportun - şi a şti când şi cum s-o foloseşti devine mai important în
piesele lui Matei Vişniec decât cheia însăşi. Ceea ce o face echivalenta
unui cod. Descifrarea acestuia permite accesul. Cheia pe
care o deţine Cioran poate încuia toate uşile dar nu deschide decât
una singură. Inconştient, se pare că acesta deţine codul: mai întâi
trebuie să rupă toate legăturile cu viaţa pentru a putea păşi liber în
moarte... E, oare, codul scris în subconştientul fiecăruia şi care este
accesat de apropierea eternităţii? Întrebarea rămâne deschisă...
Omul cu cheile din „Omul cu o singură aripă” completează
sensul prin ideea că fiecare cod are un termen limită pentru a fi descifrat.
Altfel ... e prea târziu. „Aşa se întâmplă întotdeauna. Când ai
cheile... e prea târziu...” constată el însuşi.
Simbolul cheii apare strâns legat de cel al uşii. Spre deosebire
însă de Eliade, la care uşa era „punct de plecare şi sosire, legătură
între lumi” 1 , în „Mansardă la Paris...” uşa deschide un drum cu
acces unic.
Într-o semnificaţie asemănătoare se înscrie fereastra. Fiind şi
ea un punct de legătură dintre două lumi, sensul său principal vizează,
prin deschiderea pe care o oferă, accesul spre lumină, spre
libertate, spre lume, posibilitatea de a depăşi , chiar de a sparge,
barierele izolării. O piesă ca „Ţara lui Gufi” ne spune că uneori nu
e nevoie de o uşă pentru a scăpa din închisoare. E suficientă o fereastră
prin care visele tale să-şi ia zborul. Fereastra din „Văzătorule,
nu fi un melc!” e un avertisment referitor la pericolul insinuării
orbirii în lume, iar în „Caii la fereastră”, Mesagerul opinează: „Părerea
noastră este că ferestrele reprezintă o posibilitate sigură de
a lua legătura cu realitatea.”, ceea ce sugerează că dincolo de fereastră
te poţi ascunde de realitate, de tragicul cotidian.
O cale de evadare sau de evitare a aceluiaşi tragic cotidian e
cântecul. Venind de undeva „din străfundurile unei suferinţe ancestrale”,
cântecul murmurat de fata din „Hotel Europa complet” pe care
războiul a condamnat-o la prostituţie – un fel de moarte vie, reluată
zilnic ca într-un coşmar înscris într-o buclă temporală – este utilizat
de aceasta ca o armă de apărare magică împotriva agresiunilor.
Stranietatea lui îi îndepărtează pe agresori trezindu-le memoria
DIN CULISE
unor sentimente ascunse de mult
timp – poate de prea mult timp –
în spatele unor măşti ale durităţii
şi lipsei de milă care au devenit
acum un mod de trai asumat, ducând
la dezumanizare („Ia te
uită... Făcut-ai glas... Mă Europa
Shengen, tu vrei să-mi rupi
inima... Fir-ai dracului, cu cântecu'
tău...” – o apostrofează Peştele
pe fată). Această dezumanizare o
remarcă Godot în „Ultimul Godot”. „Cine mai ştie azi să poarte o
mască?” se întreabă el retoric, ca un îndemn la meditaţie. Nu
cumva oamenii nu mai ştiu să poarte o mască pentru că au devenit
ei înşişi nişte măşti ce ascund adevărata faţă a umanităţii.
Bocetul (îl întâlnim în „Mansardă la Paris...” şi „Hotel Europa
complet”), pe lângă rolul său pur ritualic, se poate înscrie în aceeaşi
dimensiune semantică fiind un mod de a depăşi realitatea morţii
celor dragi. Alungând durerea celor rămaşi, bocetul îi însoţeşte pe
cei plecaţi pe drumul fără întoarcere ca o ultimă mărturie a vieţii.
Calul apare ca un mesager al morţii, al destinului implacabil,
exercitându-şi funcţiile de călăuză şi de mijlocitor”.
Să nu uităm că, într-un cadru ce poartă amprenta modernităţii,
există şi elemente simbolice ce ţin de această epocă. Aş enumera
aici: fotografia şi aparatul de fotografiat, valiza şi luneta sau
telescopul.
În „Negustorul de timp”, în „Mansardă la Paris cu vedere spre
moarte” şi în „Văzătorule, nu fi un melc!”, fotografia este, înainte de
toate, un simbol al timpului suspendat, al amintirii ce se sustrage,
prin încremenire, tiraniei efemerului. În „Mansardă le Paris...”, însă,
fărâmiţarea acestora trimite la trecerea spre moarte prin distrugerea
legăturilor cu viaţa. Aparatul de fotografiat devine, de la simbol
al luptei împotriva uitării, un „instrument al locuirii în moarte” 1 şi un
instrument de tortură.
Valiza trimite la simbolismul cutiei care „închide în ea şi desparte
de lume ceea ce este preţios, fragil sau periculos” 1 Cristina Bîndiu
şi este importantă
mai ales prin conţinutul ei. Întotdeauna, a deschide o cutie
presupune a-ţi asuma un risc. Aşa că, din această perspectivă, se
deschide o întrebare: ce risc şi-ar asuma Omul cu o singură aripă
dacă ar deschide valiza din care se aude un zgomot ca de pasăre
închisă? Valiza care le apare altora goală conţine ceva ce numai el
poate descifra?
Valiza din care se scurge firul de nisip, ca dintr-o clepsidră
unidirecţionată pare să ascundă secretul veşniciei iar cea în care
mama aşează hainele fiului ce pleacă la război va duce cu ea toată
grija , spaimele şi speranţele acesteia.
Luneta şi telescopul au rolul de a contribui la cunoaştere prin
apropiere, prin detaliere, prin descriere amănunţită. Deşi, indiferent
cât de puternic e un telescop, nu poate pătrunde dincolo de suprafaţă...
Şi lista rămâne deschisă, aşa cum şi posibilităţile de interpretare
ale fiecărui simbol pot fi mult mai multe.
_____________________
1 Luc Benoiste, „Semne, simboluri şi mituri”, editura Humanitas,
1995
2 idem
3 Bogdan Creţu, studiul citat
4 idem
5 Luc Benoiste, studiul citat
6 Luc Benoiste, studiul citat
7 Bogdan Creţu, studiul citat
8 Doina Ruşti, „Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade”,
edituraTritonic, 2005
9 idem
1 Doina Ruşti, „Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română”,
editura Univers Enciclopedic, 2002
1 Doina Ruşti, „Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade”,
editura Trident, 2005
1 Mircea A. Diaconu, « Teatrul interogativ », în România literară,
nr. 39 din 29 septembrie 2006
1 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, « Dicţionar de simboluri », vol
I, Editura Artemis, Bucureşti, 1993
www.oglindaliterara.ro 4873