Mircea Eliade - Oglinda literara

ATITUDINI
Despre regi, saltimbanci
şi maimuţe
De pe internet: într-o dimineaţă, un tăietor
de lemne dobora un salcâm la marginea
unei ape. Din grabă, scăpă securea în
râu. Cum era foarte sărac, cum râul era
adânc, începu să plângă.
Deodată apăru Dumnezeu cu o secure
de aur în mână şi îl întrebă: Aceasta este?
Nuuuuu, răspunse omul, nu-i asta. Şi Dumnezeu
se cufundă în ape şi apăru cu o secure
de argint. Nu-i asta? Nuuuuuuuuuu,
refuză omul, nu. Şi Dumnezeu apăru atunci
cu securea lui în mână. Asta-i, se bucură
omul.
Şi atunci Dumnezeu îi dărui toate trei
securile.
În dimineaţa zilei următoare, soţia lui
alunecă şi căzu în râu. Omul începu se
plângă şi atunci apăru iar Dumnezeu şi-l întrebă
de ce plânge.
Mi-a căzut soţia în râu, suspină bărbatul.
Dumnezeu se aruncă în ape şi se întoarse
cu Jenifer Lopez.
Asta-i?
Daaaaaaaaaaaaaa, strigă bărbatul
Dumnezeu se supără şi îl întrebă cu
mânie:
De ce m-ai minţit, omule?
Păi, se cutremură, dacă o refuzam pe
Jenifer Lopez, o aduceai pe Catherine Zeta
Jones. Şi dacă o refuzam şi pe ea, îmi aduceai
nevasta. Şi cum eu strigam da, aceasta
este!, mi le dădeai pe toate trei. Puteam eu
să le întreţin? Făceam eu faţă la toate trei?
Draga Cornel, am vazut ieri un film
"Pollock" cu siguranta romantat, posibil prost
dar care m-a impresionat tare. Nu-ti scriu
despre cum sunt lucrarile, le vei vedea oricum
iti scriu ceva despre ce sint ele.
Nora
Vorbim.
M-am incapatinat, mult timp in urma,
sa tin un jurnal. Abia tirziu am inteles ca sinele
meu nu agrează ideea de clepsidră, de
timp trecut si timp rămas iar jurnalul este, in
perceptia mea, un fel de a măsura timpul.
Nu am ceas si nu vreau sa fiu constrinsa
de el. In « Cartea ceasului de nisip »,
Ernst Junger spune la un moment dat ca lucrul
acesta este « o revendicare a libertatii
in zonele in care nu am fost inca aservirti ».
Asa m-am hotărât sa pun un semn doar momentelor
care au un anumit inţeles, o anumita
semnificatie sau valoare, sa le marchez
cumva importanta.
A urmat perioada scrisorilor (un straniu
jurnal totusi) , sute de scrisori , insemnari
zilnice, sau mai precis semn distinctiv al fiecarei
zile, unele trimise, majoritatea nu, corespondenţă
care de la un punct nu mai ştiu
dacă era cu o persoana reală sau fictivă.
Mult timp nimic, apoi un alt tip de insemnări
«scrise» cu instrumente
specifice: culori, pânze, hârtie specială, construite
pe o metastructura simbolică, adunate
intre coperţile simbolice ale prozei,
specie literară prin excelenţă narativă, confesivă.
Se intimpla in timpul facultatii. Iar
nimic, numai rar fragmente picturale si multime
de ginduri, idei, din ce in ce mai multe
intrebari, dorinţa recuperarii trecutului. De
aici si ciclurile de lucrari «Ordonarea Amintirilor»
si «Cu luare aminte».
Acum « insemnez » cu cerneala sau
culoare prin alature, juxtapunere sau suprapunere
şi mi-e drag Cărtarescu prin faptul
ca răstoarnă regulile fundamentale ale
unei convenţii literare respectată vreme de
vreo doua secole. Imi concep la fel nu jurnalul,
ci «insemnarile picturale» cu intenţia
marturisită de a fi citite imediat dupa incheierea
procesului de creaţie.
Am fost intrebata de ce atita roşu, mi
4860
(urmare din numărul anterior)
s-a sugerat ca poate ar fi cazul sa-l mai
schimb. Nu pot. Il iubesc, il simt, il trăiesc, ii
sunt fidelă. Sunt un scrib in sensul in care
vechii evrei uzau de acest termen, incerc sa
fiu un interpret al legilor roşului.
Nora Blaj Demetrescu
10 februarie
Ce s-am mai întâmplat important în ultima
săptămână? În primul rând au fost lansările
cărţii lui Aglae Veterany, cu Copilul
fiert în mămăligă, întâi cu teatrul Odeon
adus de Artmedia Picăi, pe urmă cu lansare
a cărţilor Polirom la Uniunea scriitorilor, pe
urmă – momentul cel maiînalt – Aglae Veterany
la TRIADE. La Fundaţia Triade, care a
reuşit să le mobilizeze pe cele mai expresive
femei din Timişoara: Ildiko Jarcsek Zamfirescu,
Sorina Ianovici, Marie-Jeanne Jutea
Bădescu, Smaranda Vultur. de fapt, între celelalte,
Smaranda e suplă, filiformă.
Facem campionatele mondiale de
sumo feminin la Timişoara? Cum se poate
de n-au invitat-o şi pe avocata Novăcescu?
12 februarie
Tipărim numărul din Orizont,. aşa că
la ora 9 sunt în tipografie, iar Mircea: am vorbit
cu Ileana, trebuie să treceţi pe la ea. Nu
mai aveţi încotro, Ileana vrea să vă ajute. de
vreo două săptămâni mă roagă să candidez
la postulde decan, Dan îmi dă liber de la
Paris – nu e cazul să candidez?
Examenele lui Gabi Kohn, a Gabrielei
Glăvan, a Ioanei Cistelecan
Plan managerial, curricului vitae etc.
etc.
28 februarie
Ioana Bot la Timişoara – îşi lansează
două cărţi. Prezintă Adriana, Otilia Hedeşan
şi cu mine. Lume puţină, curiozitate zero.
Dar mai este şi Kazimir Jurczak, nu ştiu cum
ajuns din Polonia, cu ajutorul cărei burse.
Vorbesc de dinastia Bot, de devotamentul
universitar, de felul în care Ioana exprimă
şcoala clujeană. Insist asupra tatălui, Nicolae
Bot, personaj de o delicateţe şi de o bunătate
rarisime; de o căldură umană care a
salvat şi a împins în lumea bună a culturii o
serie de personaje teribile. A fost apropiată a
Ioanei Em. Petrescu, fiică a lui Dimitrie Popovici;
a continuat-o cu devotament.. O
şcoală culturală de face, totuşi, din fii şi fice,
dintr-o continuitate culturală bine pusă la
punct. Fiindcă era micuţă-micuţă, vorbesc
despre popolo grasso şi popolo minuto –
despre Timişoara ca o Florenţă a României.
Se subînţelege că doamnele din Florenţa
României sunt prietenele Adrianei şi
Adriana are o oarece ieşire – cu privitre la
fantasmele mele. Kazimir e nelămurit, explic
că voi organiza la Timişoara campionatele
mondiale de sumo feminin ale României.
Seara, în schimb, la discuţia cu Kazimir,
proaspăt traducător a lui Lucian Boia în
poloneză: încerc să explic că acel alb/negru
în care Boia vede istoria e mult mai riscant
decât i se pare. Şi dacă tot am vorbit despre
părinţi şi copii, mă iau pe mine cobai: fiindcă
tatăl meu a făcut haz de legionari – el era
notar, funcţionar al statului, nu trebuia să se
amestece în politică - după ce legionarii veniţi
la putere în septembrie 1939, l-au expediat
în Bărăştii de Vede, în Oltenia. Acolo era
coşmarul de pe lume, o mizerie cum nici în
visele sale rele bănăţeanul de tatăl meu nu
văzuse. Numai fasole mâncau, spunea
mama – altceva nu ştiau să facă. Aşa că,
după ocuparea Basarabiei, a solicitat post în
Basarabia. L-au repartizat la Vărticăuţi, un
sat în care nu vorbeau româneşte decât el
www.oglindaliterara.ro
Cornel Ungureanu
şi cu poliţistul. În hârtiile procesului care i sa
făcut la Cernăuţi (fiindcă a făcut închisoare
la Cernăuţi, pe urmă la Craiova) există acuzaţia
că ar fi adăpostit evrei; evrei răi, comunişti,
urmăriţi de toată lumea: de nemţi, de
români, de prietenul lui, poliţistul. I-a adăpostit
nu din calcule politice, ci doar fiindcă
era om de treabă. Mama era sigură că nu
evreii fuseseră de vină, ci geloziile poliţistului,
fiindcă tatăl meu a râvnit la rusoaicele la
care se fixase Gogu. Adevăr este că după
întoarcerea acasă, a făcut tuberculoză şi a
murit repede, fără să apuce cariera politică
previzibilă. Ani în şir vom primi (pe numele
tatei) vederi de la demnitari Budapesta sau
din Polonia cu Trăiască victoria socialismului
în întreaga lume. Nu am aflat de
semnificaţia ciudatelor scrisori până târziu,
după ce hârtiile astea (cu gloria carcerală a
tatălui meu) nu mi-ar mai fi fost de vreun
folos. În satul mamei mele era ruşine să faci
închisoare.
Dar dincolo, cu ilustrul medic Săbăilă,
fratele mamei? Aici legendele pluteau, erau
presante, fiindcă mama privea la fratele ei
ca la un vis frumos. El era mitul înălţător al
familiei. Cât de adevarate erau istoriile cu el?
Că făcuse primele operaţii pe creier din România,
că se căsătorise cu fata unui ministru
ţărănist, că fusese directorul Spitalului Brâncovenesc,
că fusese scos în februarie 1941
de pe listele de cercetări de un prieten din
Prisaca, doctorul Magda, medic-şef al nu
ştiu cărei armate, că a refuzat orice intervenţie
în favoarea tatălui meu (de ce era antilegionar?)
ţineau de adevărurile verificabile
– sosite din cel puţin trei surse, ar zice jurnalistul-şef.
Dar că l-a găzduit pe Horia Sima
(fusese adăpostit în noaptea 24 spre 25 de
cineva de pe strada Izvor – el locuia pe
strada Izvor, îl cunoştea pe HS din Banat),
că e tatăl natural al unei june vedete (la
Odesa, unde el era chirurg, unde făcea extraordinarele
sale operaţii pe creier, fusese
angajată o cântăreaţă de operă cu care el se
iubise şi consecinţa fu…) aparţineau istoriilor
secrete pe care le-am privit întotdeuna cu
ironie: de ce să fie el moţul politicii româneşti,
de ce să fie ilustru, şi în anii şaizeci,
ca tătic? Cât de mult înfloreşte anecdota, delirul,
fantascienza în faţa oamenilor cu adevărat
neobişnuiţi?Adevăr este că atunci
când veneam în vacanţe la Bucureşti (el mă
găzduia o săptămână sau două) furia lui nu
se îndrepta împotriva cuiva anume, ci, ca şi
în cazul lui Cioran, împotriva tuturor românilor.
La observaţiile mele că nu românii pofteau
comunism, izbucnea în râs şi-mi evoca
demonstraţiile din 1946 şi 1947, 48 în care
Bucureştii erau plini de fericiţi care asta
voiau: comunism. Coloane uriaşe, uriiiiaşe
strigau: Stalin şi poporul rus libertate neau
adus. Ce comunism ne-au adus ruşii, mă
întreba unchiul, poporul român a vrut-o. Aşa
că, îl întreb eu pe Kazimir, Lucian Boia ţine
echilibrul între aceste întrebări? Amândoi, şi
tatăl meu, şi unchiul meu veneau din familii
sărace, urcaseră ceva mai sus decât părinţii
lor – într-o lume care i-a demolat. Cum, de
ce? Aşa că , în zilele următoare, voi studia
cu atenţie Iosif Vissarionovici Stalin, Scurtă
biografie, Ediţia a III-a, Editura Partidului
Comunist Român, 1952.