Mircea Eliade - Oglinda literara

AESOTERICAE
4888
Culegătorii de lumină
De fapt imediat ce cunoaştem
constelaţiile vom avea perfecta
orientare a locului şi timpului în
care ne aflăm
Am pătruns în ritual. Era o
mişcare senzuală, hipnotică, un
mister. Acolo regăseam tot ce descriseseră
autorii biblici, Homer, Pitagora,
Apuleius, Augustin, Ficino,
Dante, Dumas, Bolintineanu. De
fapt Pico della Mirandolla şi Marsilio
Ficino au dezvăluit Europei renascentiste opera legendarului Hermes
şi ale Înţeleptului Thoth, cei care l-au înrâurit pe Moise în iniţierea sa
egipteană. Înţelepciunea antică şi textele lui Platon conduc spre adevărata
esenţă a lui Dumnezeu, adevărul pur religios, nealterat, o flacără a
iluminării divine2 . Esenţa lor poate ridica discipolul deasupra amăgirilor
raţiunii în înţelegerea Spiritului Divin. Profeţii egipteni, adepţi ai gândirii
divine anticipaseră întruparea în om2 , venirea lui Cristos. Magie şi ocultism.
Ritualul nu poate exista fără ca mediumul să ridice energia rugăciunii
creştine sau a altor religii înspre eter. Mediumul extrage energie şi
din ambientul încăperii. Memoria regnului regnurilor integrate fac parte
din identitatea eterică a încăperii. De aici sacralitatea templului şi eficienţa
ritualului.
Prin intermediul numelor sacre din ebraică mulţi gânditori, iluminaţi
sau rosicrucieni, alchimişti, francmasoni sau părinţi ai bisericii creau
o legătură cu Dumnezeu, cu puterea magică a spiritului, fără nicio restricţie
impusă de doctrină. Libertatea gândirii o întâlnim însă la cei care
au depăşit în cercetarea lor cerurile – Giordano Bruno, John Dee. Călătoria
unui iniţiat începe din lumea fizică a pământului, trece prin eter sau
văzduhul purgatoriu îndreptându-se către rai, lumea celestă, nirvana.
Ca şi cum în luntrea solară, în carul mnemonic am trece prin spirala din
clopot spre fântâna iniţială, spre izvor. Totul se desfăşoară ca în scrierile
călugărului veneţian despre armonia universală 2 , la fel cu teoriile lui
Einstein şi ale discipolilor săi de azi privind unitatea armonică a tuturor
energiilor universului. Deci Cuvântul e'n toate şi în noi.
În protoistoria discutată de noi pe larg în capitolele de iniţiere ale
neofitului, înainte ca rolul bărbatului în actul procreării să fi fost înţeles pe
deplin, femeile reprezentau depozitul tainic al vieţii şi morţii. Fiind cele
care dădeau viaţă, ele cunoşteau misterele zeilor, fiind iniţiate în înţelepciunea
divină. Apropierea de adevărul ştiinţific în care principiul masculin
îşi aducea în mod clar contribuţia sa în apariţia vieţii, a fost pur
solară, apolloniană. Cognoscibilitatea solară a eclipsat viziunile extatice,
mistice ale ritualurilor lunare. Contopirea acestora constituie însă şi azi
cea mai bună cale de înţelegere a lumii. Totul este lumină, ca la sărbătoarea
de Candlemas 2 , timpul când binecuvântarea divină coboară asupra
lumânărilor din altare şi locurile sacre. Umbrele sunt la rândul lor
entităţi pe care doar trupul şi le asumă, aparţinând în exclusivitate pământului
2 . Dacă Pablo Picasso a spus că “Dumnezeu este un artist. El
a inventat girafa, elefantul şi furnica. De fapt, nu a căutat niciodată un stil
– El a făcut pur şi simplu ce a vrut.”, atunci de ce să nu înţelegem de ce
noi ştim ceea ce ni s’a hărăzit să ştim. “Când apucăm calea noastră, ne
cuprinde o mare teamă. Ne simţim obligaţi să facem bine fiecare lucru.
Dar, din moment ce avem o singură viaţă de trăit, cine a spus că trebuie
să păstrăm standardul ‘totul corect?’ Dumnezeu a creat girafa, elefantul
şi furnica – de ce trebuie să urmăm un standard. Un standard foloseşte
doar pentru a ne arăta cum definesc alţii realitatea lor. Deseori admirăm
modelele altora, şi de multe ori putem evita greşelile comise de alţii. Dar
pentru a trăi bine, doar noi ştim cum." 3 Liviu Pendefunda
Omul deţine o putere esoterică
lăuntrică care a fost folosită de iniţiaţii din vechime pentru a accesa înţelepciunea
străveche. Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat capacitatea înţelegerii,
am trăi într’o lume asemănătoare cu Flatland - A romance of
many dimensions de Edwin Abbott, 1833 în care fiinţele nu se pot deplasa
decât bidimensional. Dar noi, culegători ai picăturilor de lumină,
ne-am înălţat privirea prin aer spre sursa divină, apreciind reflectarea ei
în valurile răsturnate de paşii noştri pe pământ. Şi-am descoperit astfel
din focul ochilor noştri eterul.
Ştiinţele naturale nu sunt ştiinţe în sine ci ele definesc şi consemnează
fiinţa umană, fiind astfel parte a antropologiei. Putem experimenta
universul prin evenimente cosmice ce fac parte din condiţiile de
viaţă ale omului, dar fără de care, de fapt, nu putem înţelege, gândi şi acţiona.
Paradigma şi modelele realităţii oglindite în ştiinţele moderne se
extind în relaţiile interumane, în context social şi istoric, întreaga lume
oglindindu-se în noi. Extinderea este de altfel o reducere prin care gândirea
şi înţelegerea şi+au pierdut legăturile cu realitatea naturală în care
viaţa noastră se desfăşoară de mii şi mii de ani. Cum ar putea această
legătură să refacă ceea ce de fapt am pierdut cu atâta nonşalanţă ? –
Informaţia Tradiţiei
www.oglindaliterara.ro
(urmare din numărul anterior)
pare o întrebare epistemologică dintr'o antropologie empirică şi teologică
născută din contextul vieţii şi experienţa realităşii sociale şi istorice.
Epistemologia fizică a ştiinţelor naturale determină dimensiunile antropologice
ale percepţiei şi cunoaşterii, în final reflectând adevărul. Ne repetăm
discutând despre implicarea celor cinci simţuri într'un arc reflex al
omului în raport cu lumea înconjurătore, nu numai a reflexelor primare
şi comunicarea noastră cu universul material ci şi reacţia în cadrul evenimentelor
în care împreună cu ceilalţi ne implicăm.
Ce oare se întâmplă când introducem un scut în calea percepţiilor,
devenind orbi sau surzi, impasibili ? Simţim nevoia de a fi apăraţi,
sprijiniţi. Şi aici intervine Cristos, Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa
păcatele lumii, Dumnezeu chemându-ne prin Duhul Sfânt să'i devenim
discipoli, oricât de adânc ar fi abisul vieţii în această lume. "Iată, eu vă
trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi aşadar înţelepţi ca şerpii şi simpli
ca porumbeii". 3 Având o formaţie umanistă cât de greu am găsit treptele
necesare accesului la inima adâncă a credinţei în Cristos, apoi însă am
fost capabil să gândesc prin aceasta în celelalte situaţii şi iniţieri ale vieţii
şi să le pot deasemenea accepta. Relaţia subiect - obiect din ştiinţă,
ilustrată de filosofia transcedentală a lui Kant nu se poate aplica la relaţiile
interumane. Nu trăim într'o lume făcută numai din obiecte ci într'una
în care suntem cu toţii responsabili de utilizarea acestora în viaţă. Realitatea
antropologică este nu numai una în care inteligenţa teoretică comunică
cu noi ci şi o realitate pe care o cunoaştem prin dezvoltare
holistică şi personală, cu trup şi suflet, îmbinându-le în adevărata armonie
a spiritului care ne caracterizează. Avem tendinţa să experimentăm
criticismul empiric al inteligenţei noastre experimentale şi proiecţiile sale
în viaţa de zi cu zi. Societatea ştiinţifică virtuală sau industrială în care
existenţa noastră economică şi profesională ne încătuşează, determină
uneori reacţii împotriva pierderii noastre în pură funcţionalitate, eludând
bazele vieţii umane pe pământ. Reacţiile contorsionează factorii din exterior
şi interior, a proiecţiilor organice şi biologice cu procesele tehnologice
şi fizice într'o secvenţă a generaţiilor prin care istoria umanităţii
devăluie o nouă antropologie.
Ritualurile înţelegerii conduc şi azi către o viziune spirituală. Toate
religiile lumii, ordinele şi organizaţiile oculte focalizează lumina spre Dumnezeul
unic cu care omul se află dintru început în relaţie transcendentală
universală. Marele Arhitect al Universului, Creatorul necreat este Dumnezeul
lui Abraham, al lui Isaac şi Iacob, Dumnezeul lui Moise şi al poporului
lui Israel 3 , cel întrupat în Isus Cristos, cu toţii deschizându-ne
inimile în faţa spiritului Său, fără de care nu i-am putea cunoaşte miraculoasa
creaţie. În dialogul biblic dintre popoare şi Dumnezeu zărim limitele
inteligenţei noastre fizice şi metafizice. Convingerile ştiinţifice şi
filosofice, determină pe rând acceptările şi îndoielile noastre cu El, certurile
şi reconcilierile care întăresc prezenţa lui Dumnezeu în viaţa umanităţii.
Fiecare generaţie are ocazia şi menirea să poarte acest dialog,
după înţelegerea şi experienţele trăite, impulsionându-le apropierea de
Spiritul etern al lui Dumnezeu, trecătorul om atingându-l cu viaţa ce i-a
fost hărăzită. Doar astfel ne descoperim identitatea în imensitatea creaţiei,
noi, fiii lui Dumnezeu. 3 Numai îmreună înţelegem de ce suntem unici
şi în acelaşi timp comunicăm într’un tot cu divinitatea. Spiritul nostru nu
este închis în noi de puteri oculte, ci tinde să fie legătura cu Marele Arhitect
ce acţionează şi vorbeşte prin noi, prin ceea ce suntem în natura
fizică, un templu al Duhului Sfânt. 3 Atât antropologic cât şi teologic acesta
este trupul nostru.
Fiind forme, fiinţele din noi, ne limitează individualitatea. Trecerea
noastră într’o etapă superioară implică restrângerea formei într’un
punct vital, singurul capabil să treacă porul fântânii. Cred că până şi
poarta de acces îşi modifică natura pentru a completa devenirea noastră
şi a concentra calităţile ce au făcut posibilă eliberarea, desfacerea
pecetei în visul realităţii. Toată fatalitatea noastră se adună înaintea trecerii.
Acolo e Păzitorul Pragului care ne arată duşmanul din noi într’o
oglindă ascunsă. Toate păcatele acceptate cu indulgenţă, deficitele
noastre deghizate în slugile ce ne înconjoară şi în realitate stăpâni ai vieţii
noastre terifiante trebuie îndepărtate, eliminate chiar pentru ca subiectivul
să se închine obiectivului. La poarta ce poate fi şi a Raiului dar
tot atât de bine şi a Iadului, Pazitorul ne arată cine suntem. Şi moartea
trupului îl eliberează pe profan. Iniţiatului i-ar fi suficientă doar cea iniţiatică.
Când mor lucrurile devin simbolice, aşezându-se sub lumina porţii
strâmte şi primesc strălucirea de dincolo. Crepusculul îşi pierde forma rămânând
doar spirit.
Prin lumina acestui spirit, Isus este activ în trupul nostru. Respiraţia
aceasta pare a fi departe de misticismul neo-platonic, gnostic sau
esoteric. Lumina credinţei prin care ne cunoaştem pe noi înşine e ceea
ce am inspirat prima oară ca să devenim oameni. În acest context Cristos
este în noi şi noi în El, pentru că astfel se realizează legătura cu Marele
Arhitect al Cerului şi Pământului. Dragoste şi Adevăr, iată două
precepte ale sensului unui arc reflex ce depăşeşte rolul lui Isus de profet
sau dascăl. Prin acest arc împărtăşim şi noi filosofia practică a Duhului
Sfânt ce nu poate fi înlocuită de dogmă. Parte a realităţii antropologice
î