Mircea Eliade - Oglinda literara

NOTE DE LECTURĂ
O poezie matură aflată sub o distincţie stilistică aparte
Printre manuscrisele găsite în mapa concursului interjudeţean
de poezie “În dulcele stil... modern”, ediţia 2008, organizat de
Asociaţia Scriitorilor de Nord-Vest, din Satu Mare - am găsit un grupaj
de poeme, care, de la prima lecturare, mi-a trezit interes. În final,
am avut satisfacţia să aflu că şi ceilalţi colegi din juriu aveau aceeaşi
impresie, despre grupajul de poeme în cauză. Tânărul Filip Cristinescu,
elev în clasa a X-a a Colegiului Naţional “Doamna Stanca”,
din Satu Mare (căci despre el e vorba!), scrie o poezie matură aflată
sub o distinţie stilistică aparte, recunoscându-i-se forţa lirică puţin
obişnuită, ţinându-se cont de vârsta poetului, care forţă, cu siguranţă,
prin volumul său de debut "Poeme între coperţi de proză" apărut
la editura "Citadela" Satu Mare 2009, îl va plasa atât în atenţia publicului
cititor cât şi în atenţia criticii, vine să complecteze noului val de
creatori ai poeziei şi prozei româneşti din acest Nord de ţară. Grupului
de tineri sătmăreni care au debutat editorial: Robert Laszlo, Andrei
Paşca, Teho Guşat, Dan Marius Cosma, Răzvan Roşu, şi
Loredana Ştirbu, adăugându-i-se acest nume despre care cu siguranţă
vom mai auzi.
Filip Cristinescu, “adolescentul mereu grăbit să rămână singur”,
se distinge prin viziunea personală a vremurilor tumiultuoase în
care trăim - şi ea poate fi perceptibilă în felul de a se înfăţişa drept
realitate poetică, trecută în registrul liric. Declaraţia sa este patetică
- acceptarea pur bărbătească, acoperită de o crustă, e rezultatul unei
mizantropii profetice, al impulsului pasionat de a împinge fiinţa spre
metafizic: ”de fapt el nu este decât / un timid vânzător de iluzii // ar mai
putea fi poetul / sinonimul uitări de sine / căci memoria lui nu încape
/ nici ultima poezie // dacă s-ar fi întâmplat vreodată / poetul ar fi putut
confundat / cu amintirea...” (Sinonimul uitării de sine). Sunt cazuri
în care poetul forţează treptat-treptat bariera realului: “el nu are
definiţie / şi numai acestă constatare perplexă / îi seamănă puţin întrucâtva
// lumea lui suntem noi cuvintele toate / înşiruite fără vreun
înţeles / la capătul cărora ne aşteaptă / ca un semn al mirării” (Poetul
ca parte de vorbire).
Poetul aduce în prim planul realităţi cotidiene - neliniştea,“o
lume plecată cu sorcova jiji / umblând cu steaua închis în valiza / târâtă
pe străzi de celopatra stratan” - sau starea în care se află, în
aceste momente, cultura: “o manea dată la maximum / acoperind
toate bârfele din oraş / autorizaţia de a zbiera unii la alţii”, dar şi milă
faţă de cei care şi-au luat lumea-n cap pentru un trai mai bun: “o cutie
poştală în care vrăbiile / îşi fac cuib printre scrisorile parfumate / ale
căpşunarilor de pe insula elba” (Clipul zilei) Vizionarismul tânărului
poet Filip Cristinescu cuprinde atât sensul moral, cât şi cel metafizic,
într-o expresie rafinată: “în parc ziua copilului vine cu trenuleţul // din
el coboară preşcolarii ţinându-se de mână / încolonaţi doi câte doi
sub braţ / cu blocurile lor de desen” (Vernisaj).
În majoritatea poemelor găsim relitatea crudă în care trăim:
“căci viaţa este numai un soft / şi dragostea de ea o parolă” (Playstation),
dar actul trăirii cuprins de obsesia singurătăţii îl urmăreşte peste
tot: “de o ploaie nomadă / îmi pierd urma în primul internet // aşa trece
aproape toată adolescenţa // aşa îl ţin eu la respect pe poetul din
mine // aşa va trece apoi toată viaţa poetului / trudind ca un câine în
falansterul / despotul singurătăţii sale” (Despotul singurătăţii).
Poetul a renunţat la semnele de punctuaţie şi, cu toate
acestea, reuşeşte să ne prezinte poeme interesante şi valoroase, inspirate
din realităţile vieţii: “sufocat între patru pereţi de ziare / pe griul
lor murdar scriu versurile albe / ale poeziei...” (Grafitti). Erotismul din
poeziile lui Filip Cristinescu nu ia formele pornografiei, reuşind chiar
să prezinte cititorului sub o nouă formă de erotism, mult interiorizat,
încifrat, superior, în metaforă: “ultimul punct al liniei de ochire inima
mea / oricine ai fi încă îl mai aştept / pe mesagerul dragostei...” (Cupidon)
Poezia lui Filip Cristinescu nu este explozivă sau eufonică,
ci una care poartă tensiune prin repetiţiile existente, în cuprinsul unor
poeme: “pentru că asculta rap / când de fapt adora fusion / pentru că
îşi învăţase tăcerile să-mi vorbească // pentru că sub tricoul ei cu
SNAP / îi vibrau două boxe rotunde / pentru că o citisem citită / pentru
că nu mă căuta cu săptămânile / ca apoi să-mi trimită sms / un
haiku o terţină / pentru că era bună la / francezăenglezăromânămateistorie
/ şi la multe altele / pentru că mi-o voi aminti mereu / că pe
prima beţie pentru Că trecând / prin parcări declanşa larma maşinilor
// rămâi soarele meu cu dinţi / şi voi fi omul tău de zăpadă / aş fi
putut să-i spun” (Neiges d'antan)
Autorul poemelor cuprinse “intre coperţi de proză” are
câteva poeme scrise în formă fixă, se pare că în mare măsură preferă
versul alb, în care are libertatea deplină a creaţiei. El este poetul
ce promite, prin scriitura sa de înaltă vibraţie, un stil direct, original;
discursul liric propus de Filip Cristinescu, încărcat de o naturaleţe de-
4868
osebită, produce ecouri receptate
cu înteres, de cititorii de toate vârstele.
Viziunea peisagistică a poetului
Apare la Editura “Ateneul
Scriitorilor”, din Bacău, prin
grija redactorului de carte, poetul
Petru Scutelnicu, elegantul volum
“Umbre fără de contur”, semnat
de Ioan Prăjişteanu. Coperta şi Aurel Pop
ilustraţiile volumului, în deplină armotizare
cu viziunea poetului,
aparţin artistului plastician Mihai
Radu. Ioan Prăjişteanu (director al revistei de cultură şi atitudini
“Plumb”) apare destul de sporadic, în peisajul editorial... - rar, dar
bine! - aşa că ne prezintă acest volum, după volumul de debut
“Tăierea limbii”, petrecut în anul 1995, la Editura Junimea din Iaşi -
şi după cel de-al doilea volum “Impozit pe cuvinte”, apărut în anul
2001, la Editura “Plumb” din Bacău, ambele fiind bine primite de critici,
dar mai ales de cititori.
Cu toate că trăieşte în spaţiul liric bacovian, alături de bunii
lui prieteni: Petru Scutelnicu, Calistrat Costin, Sergiu Adam, Nicolae
Mihai şi alţii, creaţia lui Ioan Prăjişteanu nu se identifică cu nici unul
dintre ei, nu-i influenţată de operele acestora, Ioan Prăjişteanu nu-i
un spirit polemic, mobilitatea spiritului său creator e mare, pot să afirm
cu siguranţă că poetul este un nostalgic: “Încăpăţinat răsfoieşte / foi
de vreme-ngălbenite / ştiu că-s nume dar / le mai vreau o dată citite”
(Nostalgie)
Citindu-i poemele, am descoperit că universul său e cuprins
de teamă: “În noaptea fosforescentă / un frig cosmic îmi muşcă / bocancii
/ şi aşa am dispărut / sub greutatea fulgilor / tânjind după verdele
ierbii / neâncolţită / fiara cu carnea vineţie / nu mă scapă din
privire” (Fiori), dar şi preocupat de starea sa poetică: “mă lupt cu moliile
/ le-mbat cu nicotină / şi coniac de două stele / în lumina lumii /
prinpungi de plastic / ascund cu-nfrigurare / visele uitate / vânate de
molii” (Aşteptare)
Devenită obsesie, scurgerea timpului pare a fi o altă preocupare
majoră a poetului: “fiincă timpul cată să-şi pună / ştreagul la
gât” (Inutilă binecuvântare), uneori “timpul trece strada / prin locuri
nepermise / riscând să-şi scurteze / existenţa” - ca apoi să devină
“detectiv / al timpului pierdut” (Revelion) şi totuşi sunt cazuri în care
cade; “prizonier în timp / un cariu / macină miezul / vopsit în verde”
(Ieri, azi). Spre a dăinui, suntem puşi în gardă, fiind avertizaţi că: “timpul
toarnă / în granit / toate aceste bucurii / şi tristeţi / statuie a unei
nopţi / cât o veşnicie” (Noapte la Odesa) - pentru ca în final să recunoască:
„timpul şi-a făcut datoria” (Nostalgie)
Cu toate că volumul are o tematică diversificată, erotismul
lui Ioan Prăjişteanu e cuprins în perioade de timp bine conturate: “O
iarnă absurdă / Precum un val de viscol / În miez de vară // Iubirea
pentru tine / Mereu mai veşnică” (Iarna obsesivă); chiar dacă uneori
“Iubita doarme şi visează / O primăvară, o vară, / O toamnă, o iarnă
...” (Idilă veche), iar poetul afirmă pe un ton categoric: “Mă preumblu
mândru / În costum de mire” bucuros că a prins ”ultimul tren”(Gara
care aşteaptă). Sunt cazuri în care poetul, pentru a fi cât mai
convingător, insistă asupra unor stări: “De o clipă / am nevoie / de o
clipă / pe note să-mi pun visele / apoi o veşnicie / să le-ascult / am nevoie
/ de o clipă” (Clipa de graţie)
Cu o naturaleţe aparte, poetul îşi declină identitatea: “În
această lume / N-am venit prin efracţie / Drept pentru care / Mi s-a repartizat
un nume / Să-l port ca pe o umbră / De colo colo / Pentru
orice eventualitate...” (La intrarea în viaţă). Tablourile lirice al poetului
Ioan Prăjişteanu e completat cu portretele părinţilor: “Mama, seara
târziu, / Ne-aduna de prin ogradă, / Din grădină, / Numărându-ne / Ca
pe ultimii bănuţi // Tata de la război s-a întors / Mirosind a sânge şi
noroi, / Bătrân, / Mult mai bătrân / Să moară, apoi, / Răpus de temeri
şi nevoi / Când vârsta-i înflorea...” (Război şi pace) - dar şi cu chipul
unui personaj decupat din basmele noastre: “Prâslea / a pus punct
poveştii sale / ultimul pe care / îl mai avea la îndemână // prâslea cel
voinic / a plecat să vegheze / liniştea mărului din rai / luând cu el / tăcerea
celui împovărat / de restul zilelor sale netrăite” (Povestea lui
Prâslea). Imaginile decupate din ieşirile autorului: “la Odesa” - vin să
încheie viziunea peisagistică a poetului.
Ioan Prăjişteanu a prins “contur” în lirica noastră actuală şi
sunt convins că vom mai întâlni creaţiile sale în paginile revistelor literare.
www.oglindaliterara.ro