Mircea Eliade - Oglinda literara

Ioana Andreescu,
o altă perspectivă în
etnologia românească
Iulian Chivu
Fără îndoială că o apreciere de la Iordan Datcu este mai
întâi o competentă judecată de valoare şi, în consecinţă, un
certificat de garanţie. Nu ajung acum la această concluzie,
dar o repet citindu-i recentul eseu despre proza şi studiile
de antropologie ale Ioanei Andreescu (Ed. Grai şi Suflet –
Cultura Naţională, Bucureşti, 2009). Ca unul care i-a cunoscut
personal pe toţi marii etnologi ai secolului al XX-lea,
multora îngrijindu-le ediţii prestigioase la editurile în care a
lucrat (Editura pentru Literatură, Editura Minerva), Iordan
Datcu, se poate spune, scrie cea mai competentă istorie a
etnologiei româneşti o dată cu Dicţionarul etnologilor români,
ajuns la cea de a III-a ediţie în 2006. Posibilităţile unui
dicţionar sunt totuşi dictate de limitele filologice ale unei astfel
de întreprinderi şi din această cauză Iordan Datcu face
cuvenite iluminări în lucrări speciale asupra unor momente
din istoriografia etnologică (Repere în etnologia românească
-2002; Gh. I. Neagu, etnolog – 2004; Alte contribuţii la etnologia
românească -2005) sau asupra unor valori ale folclorului
românesc (Un mit – Toma Alimoş -1999). Aşa se
explică şi recentul său volum, Ioana Andreescu. Eseu despre
proza şi studiile sale de antropologie. Autorul, fost coleg
de editură pentru o vreme cu Ioana Andreescu, cunoaşte
evoluţia acesteia încă de la început, dar cum în România
acelor ani afirmarea personalităţii nu se făcea neapărat pe
criteriul valorii, Ioana Andreescu se va remarca abia după
plecarea ei, în 1972, la Paris. Soţia compozitorului şi muzicologului
Costin Miereanu, aflat la Paris în baza unui contract
cu Editura muzicală Salabert, va cere cetăţenie
franceză, dar aceasta i se aproba abia după patru ani
(1976). Căsătoria celor doi se va destrăma în 1985, însă
Ioana rămâne la Paris, unde reuşise să se remarce în rândul
unor conaţionali de talia lui Mircea Eliade, Eugëne Ionesco,
Emil Cioran, Monica Lovinescu şi să se bucure de
aprecierea lor. Înaintea plecării, Ioana Andreescu publicase
în ţară, la editura unde era angajată (Editura pentru Literatură),
romanul Soare sec, în 1968, al cărui nume aminteşte
cunoscătorilor folclorului magic din Muntenia şi Oltenia (autoarea
s-a născut în Stoina – Gorj, la 24 ianuarie 1934), de
descântecul cu acelaşi nume. El va cunoaşte în 1972 o traducere
în franceză (Soleil aride, Ed. Grasset), datorată lui
Claude B. Levenson. Dar Ioana Andreescu va începe curând
să-şi scrie lucrările în limba lui Voltaire. O primă realizare
este romanul Discours sentimental (Paris, La Table
Ronde, 1984), apoi scrie, în colaborare cu Mihaela Bacou
(Paris, Payot, 1986), studiul de antropologie culturală intitulat
Mourir à lˋombre des Carpathes, un studiu de thanatologie
românească centrat pe tradiţiile din Gorj, dar care
continuă la distanţă în timp şi spaţiu cercetările lui C. Brăiloiu
(Ale mortului din Gorj, Les chants du mort), ale lui Ov.
Densuşianu, Ernest Bernea, Ion Muşlea ori lucrări apărute
la Paris sub semnătura lui Mihail Vulpescu, Paul H. Stahl
etc. Iordan Datcu, un documentarist redutabil, în eseul său
privind opera Ioanei Andreescu, relevă afinităţi culturale româno-franceze
îndelungate începând cu Vasile Alecsandri,
N. Bălcescu, Grigore G. Tocilescu, Al. Lambrior, Iuliu A.
Zanne, Al. Rosetti, Ernest Bernea, tefania Cristescu-Golopenţia
etc. - un context favorabil inclusiv etnologilor prin
şcoala structuralistă de la Paris. Ioana Andreescu, prin Mourir
à l`ombre des Carpathes, dar şi prin Où sont passés les
vampires? (Paris, Payot,1997), precum şi prin studiile şi articolele
sale de etnologie şi antropologie culturală realizează
o „punte între două culturi” pe care comunică ştiinţele
exacte, artele plastice, muzica, medicina, astronomia, filosofia,
lingvistica nu neapărat pe temeiul afinităţii spirituale,
ci şi pe criteriile universale ale axiologiei. Iordan Datcu, cu
eseul său despre proza şi studiile Ioane Andreescu, face
doar un popas ispititor în substanţa acestei convergenţe a
culturilor a cărei fecunditate merită o atenţie specială, cel
puţin pe relaţia româno-franceză.
www.oglindaliterara.ro
NOTE DE LECTURĂ
Între vetust şi modern
Passionaria Stoicescu
Un teoretician al „Poeziei prin Poezie” mi se pare a fi Tudor Cicu.
Ultimul său volum de versuri, publicat la Editura „Rafet” dovedeşte
această apetenţă pentru rotund. „Cântece la dairea” (83 pag.), deschide
cercul şi reînvie specia „cântecului” şi metrica populară de la începuturile
poematice, pentru a-l închide şi a reveni în contemporaneitate, la versul
alb, încifrat muzical în „Oglinzi spulberate”. Dar teoretizarea nu se
referă doar la formă, ci şi la conţinut. Poetul se identifică trufaş cu însăşi
Poezia („Tablou de familie”), Poezia e ethernul pheminin mai presus de
femeie („Frumoaso…”), iar naşterea poemului nu incumbă doar ridicatul
în picioare în semn de firesc respect, ci chiar ridicarea sufletului, în
semn de şi mai firesc extaz („Ridicaţi-vă sufletul!”).
Fidel memoriei sale afective, autorul aduce un elogiu liric stepei
dobrogene şi mării, care l-au născut şi crescut. Recuzita e sinceră şi tipică
acestui spaţiu geografic, în fond spaţiu sufletesc: ciulini rostogoliţi de
vântoase, ciori dând roată, bărci tăinuite în răchită şi stuf, plase pescăreşti.
Daireaua, instrument oriental folosit altădată în marcarea ritmului,
aduce cu sine geamia, bairamul, sânii de gutuie ai iubitei tătăroaice, vecina
bună de stepă şi mare, pentru care poetul îşi deapănă „Cântecele”
…Amestecul de etnii şi sonuri îngăduie astfel de rezonanţe din lirica rusă
(motivul mamei, al rapsodului popular, al confundării Poeziei cu însuşi
poetul – Esenin, Gogol, Maiakovski), din cântecul nostru popular, din clasicul
St. O. Iosif şi din mai „proaspătul” M.R.Paraschivescu.
Peste urma şi umbra lor, Tudor Cicu însufleţeşte „Cântecele”
sale cu o frazare poetică proprie, cu metafore proaspete şi cu melancolie
veche şi nouă. Daireaua sufletului său cântă „de ţară”, „de zare albastră”,
„stelar”, „promis”, „baladesc”, „de frunză verde”, „de ghioc”,
„prometeic”, „de salbă”, „pentru Inia Dinia”, „de curcubeu”, „din tărâmul
siniliu”, „îngânat la fereastră”, „risipit în zori”, „pentru Taras Bulba”, „ţigănesc
de dragoste”, „de lume”.
„Revenind” în contemporaneitate, autorul practică versul alb şi
oglindirea nu mai e întreagă şi luminos idilică. „Oglinzile spulberate” închipuie
spaţiul sufletesc al „jefuitorului de gânduri/ca în cronica prinţului
plecat/în căutarea preafrumoasei din vis”. „Ţara cea albă” versus Poezia
„nu există decât în cântecele (atenţie, cântecele, nu poemele!) cu care
… amăgesc poeţii”.
Concluzia? „Pradă acestei închipuite muzici/făptura (ta) se desprinde
de nori” („Oglinzi spulberate”)
Cântec baladesc
A intrat poetul în cetate să cânte;
dinspre o poiană de rai venea, dinspre un râu.
Avea pletele-n vânt, nimb de aur pe frunte
şi-am văzut cum săreau de peste tot să-l asculte,
supuşi, slujitori ai cetăţii, femei în desfrâu.
Soarele pâlpâia ca un tăciune pe vatră...
cei mai săraci se-ngrijeau de cartofii din jar.
Păsări smulse de vânt, grindini şi ploaie-ndesată
se păru că pornise-n cetatea de piatră
când se rosti poetul, ce le păruse bizar.
Urlau ca lupii iarna în zările nebune,
trezite prin coclauri tot felul de-arătări.
O fată smeadă însă, cu ochii de tăciune,
cu glas de ciocârlie, porni să îl îngâne,
iar glasul ei plutise în cele patru zări.
Îndrăgostit, poetul acelor vremi trecute
n-avea cum să priceapă ceva din viitor:
cai pietroşi, negrii ca păcura, pe nevăzute
cu crai şi domni de frunte, cu vrute şi nevrute
şi-un plescăit de vâsle rămas în urma lor.
Aflat poetul singur, ciupea lăuta-a dor
cum bate gospodarul în nucii de prim rang.
Codrii goliţi de păsări, din munţi nici strop de nor,
nici greierii prin iarbă cu ţârâitul lor;
şi-o umbră de tăciune, rânjea momâie-n ştreang.
A intrat poetul în cetate spun unii…
Nimeni nu mai ştia din ce zări şi mări a venit,
despre ce cânta, cât de adânc, ştiu bătrânii!
I-am găsit doar lăuta. Ninsă de colbul lunii,
povestea mea începe… a lui s-a isprăvit.
4899