Mircea Eliade - Oglinda literara

HEPTAMERONUL
PRIMA ISTORIE
Nu ştiu de unde voi începe, aşa că voi începe cu mine. Vin, probabil,
dintr-un neam de luptători, de călăreţi care descălecau ţinuturi necunoscute,
deoarece am avut mereu în suflet dorinţa de a nu sta în
acelaşi loc şi de a pleca mai departe. Dumnezeu, în schimb, vru altminteri.
El m-a silit (dacă e acesta cuvântul) să rămân cât mai sedentar.
Acum, gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că nu s-a întâmplat
nimic deosebit în viaţa mea. Nimic deosebit! Sunt un exemplar excepţional
al banalităţii, al mediei şi al normalului, în vreme ce sufletul îmi dă
în clocot sperând cine ştie ce aventură ocultă şi extravagantă. Asta e.
Prin urmare, am învăţat să ascult. Vecinul meu de la apartamentul
45, fost ospătar, care s-a îngrăşat îngrijorător în ultimul timp, îmi
tot relata istorii despre un prieten de-al lui de demult, căruia îi zicea Micul
Mo, fiindcă ăsta e singurul nume sub care l-a cunoscut. L-am rugat să
mă lase să-l înregistrez. Peste o săptămână m-am pomenit cu un plic
unde scrisese următoarele:
4878
MICUL MO
Timpul se apropie de sfârşit pentru mine şi n-aş vrea să plec de
aici fără a istorisi cea mai mare faptă la care am fost părtaş pe această
lume. Totul a început într-o zi de vară, când Inamicul şi-a chemat trei dintre
cei mai puternici îngeri şi le-a zis:
E vremea să porniţi la secerat.
Trebuie să vă explic că omenirea se afla în mare suferinţă: banul
era drogul şi idolul popoarelor, lăcomia, sexul, violenţa, minciuna triumfau
în majoritatea sufletelor şi trupurilor; ce mai încolo şi încoace, de
multă vreme Inamicul se dovedea un manager de mare succes. Totuşi,
de fiecare dată mai rămâneau cel puţin 36 de drepţi în lume şi asta era
un chin pentru Inamic, căci acei 36 de drepţi îi salvau pe toţi. Reprezentanţii
negri, deghizaţi în oameni de cultură, oameni de afaceri, preoţi,
politicieni, poliţişti, avocaţi şi câte altele (unii erau chiar cerşetori şi prostituate)
băteau planeta în lung şi-n lat căutându-i pe cei 36, ca să le ia
gâtul. Uneori reuşeau, dar reuşeau cu întârziere, fiindcă până ucideau
unul, se ivea altul, iar această situaţie îi provoca multă traumă sufletească
Inamicului. Când îl apuca valul mâniei se întâmplau hecatombe
printre reprezentanţii negri, ceea ce s-a dovedit oarecum neproductiv,
căci dura oleacă până antrenau alţii noi. Nimeni dintre apropiaţii Inamicului
nu pricepea cum reuşeau cei 36 să scape, aşa că au început să
bănuiască vreun amestec al lui Dumnezeu. Supărat de-a binelea, Inamicul
s-a deplasat până în ceruri unde, bineînţeles, a dat nas în nas
cu Arhanghelul Mihail. Arhanghelul, ca de obicei, pusese mâna pe arma
lui luminoasă, aşa că Inamicul s-a grăbit să intre într-o relaţie de comunicare
directă:
– Stai, că vin cu o mare întrebare!
– Ce întrebare?, zise Arhanghelul.
– Vreau să-L întreb pe Tată de ce scapă mereu 36 de drepţi
dintre oameni. Sunt doar oameni uşor de strivit. Corup unul, lichidez
altul, martirizez vreo 7-8, aduc la disperare sute şi mii, mă rog, îmi fac
cu vârf şi îndesat treaba, însă cel puţin 36 supravieţuiesc mereu. Iar
aceştia, conform hotărârii de sus, au puterea împreună să mă împiedice
de la declanşarea Marelui Măcel, singura plăcere care mi-a mai rămas
şi mie. Atunci se auzi vocea Tatălui:
– Helel, ştiu la ce te gândeşti. Ţie întotdeauna ţi-a plăcut să-ţi faci
singur rău. Nu-ţi dai seama că dacă pui la cale sfârşitul lumii o să fii azvârlit
în foc şi ţinut acolo? În locul tău, eu aş proteja această lume a oamenilor.
Dar, în fine, nu vreau să-ţi ţin loc de minte. Am hotărât mai
demult să trimit un Apărător pe pământ, tocmai pentru că eşti violent şi
fără caracter.
Astfel a aflat pentru prima oară Inamicul despre existenţa Micului
Mo. Însă nu-i ştia nici numele, nici locul, nici chipul, iar toate încercările
sale de a-l trage de limbă pe Arhanghelul Mihail s-au soldat cu
un eşec lamentabil (despre care nici nu vreau să pomenesc).
Aşa că Inamicul s-a întors la casa lui cătrănit şi i-a chemat pe cei
trei îngeri după cum v-am spus mai înainte. Planul era să-l scoată pe
Apărător la iveală, obligându-l să-şi facă datoria. Cei trei îngeri negri
aveau vaga bănuială că e ceva în neregulă, dar nu îndrăzniră să comenteze.
Ba, încă, s-au mai şi bucurat, căci stătuseră cam mult în inactivitate.
Drept pentru care începură în forţă: au zgâlţâit zdravăn pământul
într-un ocean asiatic ridicând un val uriaş care a ucis sute de mii de
suflete. După care râdeau de se prăpădeau ascultându-i pe savanţii
lumii cu teoria plăcilor tectonice. Apoi au ridicat vânturi uriaşe şi numeroase
cutremure, până când Şamael s-a plictisit în China, zicând:
– N-are niciun farmec. Îi omori pe capete şi parcă sunt mai mulţi.
Atunci au schimbat radical strategia. Azazel s-a făcut guru şi
conducea o sectă a iluminaţilor prin sex; Asmodeu devenise moderator
de mare succes şi toate marile companii de televiziune se băteau pe
el; iar Şamael dezvolta de zor Internetul. Renunţaseră la ipostazele de
politician, avocat ori bancher, fiindcă se plictisiseră şi de acelea.
Secta lui Azazel avea o reţea bine organizată prin care exporta
tinere din ţări sărace în ţări bogate, ca să ajute la iluminare. Într-o dupăamiază
de iulie, o maşină cu doi cetăţeni racolatori străbătea agale satele
româneşti dinspre Călăraşi spre Bucureşti, căutând un motiv de
bucurie. L-au găsit după vreo 50
de km, îndreptându-se către magazinele
din centrul satului. Era un
motiv de 18-20 de ani, excepţional
de convingător, îmbrăcat într-o
fustă scurtă şi cu şlapi în picioare.
Căldura toridă alungase oamenii şi
animalele de pe drum, iar cei doi
cetăţeni au crezut că e bine să
profite de împrejurare. Mai întâi sau
oferit s-o conducă pe jună unde
va vrea ea să meargă, însă juna
mai avea de mers doar 150 m
până la ţintă. Apoi s-au oferit să-i Radu Comanescu
cumpere o coca-cola, însă juna i-a
refuzat, politicoasă. Atunci, în disperare
de cauză, s-au dat jos din
maşină şi au răpit-o.
În caz de răpiri şi alte uşoare devieri de la cadrul legal, Azazel
avea proceduri riguroase. În primul rând, victima era legată la ochi şi
adormită pe tot parcursul transportului. Apoi se lua legătură cu adepţii
din poliţie, din poliţia de frontieră şi cu proprietarii de locuinţe conspirative.
Anchetatorii găseau martori care se contraziceau flagrant şi primeau
zeci de indicii pline de fantezie; dacă, totuşi, din întâmplare,
reuşeau să afle – de exemplu – numărul corect al maşinii, un poliţist
neatent îl transcria greşit în documente, şi aşa mai departe. Între timp,
cu o viteză demnă de admiraţie, victima era dusă din popas în popas
şi din ţară în ţară, până la destinaţia finală. În cazul de faţă, experţii sectei
constataseră, plini de uimire, că juna – să-i spunem juna Rodică –
este virgină. Prin urmare l-au contactat chiar pe Azazel în persoană,
deoarece virginele sunt păsări foarte rare. Iar Azazel a hotărât ca ea să
fie dusă la Roma, unde intenţiona să organizeze un spectacol de mare
clasă pentru publicul bogat şi blazat: o luptă ilegală pe viaţă şi pe moarte
al cărei premiu va fi o virgină.
Pe vremea aceea, la Roma, luptele ilegale fastuoase se ţineau
într-un mare castel aflat în restaurare. Firma care-l restaura fusese preluată
de Şamael. Cei trei îngeri negri, care conlucrau strâns, aleseseră
castelul pentru că era încăpător, iar în trecut aparţinuse papilor (ceea ce
le producea frisoane de jubilaţie). Mii de oameni aşteptau pe liste speciale
invitaţiile pentru luptele ilegale patronate de Azazel, pentru că avea
mereu idei noi şi inovatoare. De data asta, v-am zis, el hotărâse că va
fi o bătaie pe viaţă şi pe moarte între doi luptători închişi în cuşcă, iar
câştigătorul va beneficia de serviciile integrale ale unei virgine imobilizate.
Actul beneficierii urma să se petreacă tot în public, în aceeaşi
cuşcă, spre deliciul asistenţei. Virgina este, evident, juna Rodică.
Totuşi, în preziua spectacolului, Azazel încă nu stabilise luptătorii.
De fapt, responsabilitatea căzuse pe umerii lui Asmodeu, care-i
cunoştea pe toţi impresarii semnificativi. Asmodeu nu obişnuia să întârzie,
dar acum întârzia şi nu răspundea nici la telefonul mobil. Enervat,
Azazel era gata să folosească glasul îngerilor negri pentru a se face
auzit, când Asmodeu îl sună, extaziat:
– Am găsit ceva extraordinar, ceva nemaipomenit!
– Ce anume?, tresări Azazel.
– Am găsit un luptător senzaţional. Mi l-a prezentat Fra Cezare.
Îl cheamă Micul Mo, omorâtorul de lei.
Fra Cezare, zis şi Fratello Metallo, e un călugăr de 60 de ani
care în ultimii 15 s-a dedicat cu abnegaţie muzicii metalice şi underground,
motiv pentru care Asmodeu tocmai îi organiza un turneu în Japonia.
Avea o barbă mare, albă, ciudată pentru un monah catolic şi o
voce care îl entuziasmase pe Asmodeu. În plus, Lucifer îl considera un
element foarte promiţător. Aşadar, Azazel deveni de-a dreptul atent:
– Ce-i aşa nemaipomenit la luptătorul ăsta?
Trebuie spus că Azazel trăise atâtea în miile de eoni ale existenţei
sale, încât era greu de uluit.
– Ai nevoie să-l vezi ca să înţelegi, preciză Asmodeu. L-am rugat
pe Şamael să vină împreună cu Nemesis.
Atunci Azazel a înţeles că situaţia e serioasă. Nemesis este un
fel de bijuterie a coroanei, fiindcă în urmă cu multă vreme, pe la anul 107
după ivirea celei mai mari înfrângeri, pe când imperatorul Traian celebra
victoria asupra unei populaţii numite ba geţi, ba daci, în magnificele
jocuri de arenă, a sfâşiat un bătrân din Antiohia, numit Ignaţiu, care
cânta întruna versuri evreieşti şi Îl pomenea pe un stăpân al său, Iisus
Hristos. Bătrânul a fost ros zdravăn, rămânând din el numai câteva oase
mai lungi, dar chestia este că Nemesis, leul care l-a mâncat, a suferit o
transformare. Ochii îi deveniseră focare de foc, dinţii i se lungiseră şi păreau
de fildeş, blana i se schimbase în solzi de aur, iar din gură îi ieşeau
flăcări ucigătoare. Din când în când, un vânt ivit de ne unde îi agita
coama, iar leul răgea înfricoşător. Ajunsese imun la armele omeneşti.
Se pregătea să radă întreaga Romă, începând cu imperatorul Traian,
ceea ce în mod cert nu i-a convenit lui Belial, care la timpul respectiv supraveghea
animalele din Coloseum. Aşadar, a trebuit să-şi ia înfăţişarea
de înger luminos, ca să poată rosti marele blestem al biciului de foc,
singurul în stare să-l pună cu botul pe labe pe numitul leu. A reuşit cu
brio, salvând astfel civilizaţia greco-latină pentru două secole. Partea
www.oglindaliterara.ro
î