Mircea Eliade - Oglinda literara

În casa cuvântului
„Între Da şi Nu”, spune Camelia Manuela Sava, „Toţi suntem
pământ”, recunoscând, pe de o parte, ponderea fiinţei
celei de carne şi oase, supuse pătimirii, ispitelor şi morţii,
creaţie efemeră ce urmează să se întoarcă, implacabil, în ţărâna
din care s-a fost ridicat; pe de altă parte, situarea între
negaţie şi afirmaţie nu înseamnă oscilaţia între extreme, ci
refuzul separaţiei tranşante, de tip manicheist. În context,
„da” poate avea conotaţia de viaţă, prin opoziţie, „nu” semnificând
moartea, între ele fiinţând o zonă în care se desfăşoară,
impetuos, existenţa umană.
Volumul de debut „Între Da şi NU” (Editura VALMAN,
2009) se plasează într-un orizont cumva auroral, pus sub
semnul iubirii şi al apartenenţei la specie. Camelia Manuela
Sava nu prea cultivă individualismul, locul lui „eu” fiind luat,
de cele mai multe ori, mai cu seamă în poemele de factură
filosofică, de „noi”. Chiar şi la nivelul interogaţiei – cel mai
adesea, retorice – întregul, colectivitatea primează, în defavoarea
eului liric: „Unii vin / Alţii trec. / - Şi noi ce facem? / -
Între timp noi stăm aici / şi ne odihnim” („Întrebare”). Trecerea
la reflexivitate se face subtil, în poezia de dragoste, unde
„noi” nu mai înseamnă „eu şi ceilalţi”, ci „eu şi cu tine”, legitimarea
lirică prin cuplul de îndrăgostiţi fiind un prim pas spre
autenticitate: „Între noi / sălăşluieşte / un somn adânc. / Faţă
în faţă / ne dormim unul în altul / puterea de a fi” („Podul”).
Discreţia şi timiditatea duc la teama de cuvânt. Discursul se
construieşte cu ezitări şi inhibiţii de protecţie, întotdeauna
mai existând ceva nespus, decelabil printre rânduri: „Cuvintele,
/ toate cuvintele mele / au adormit / şi chiar eu / obosită
/ îmi plec umerii / şi tac. / Mi-e teamă / de toate cuvintele pe
care le-am spus / sau pe care nu le-am pătruns / şi acum încerc
să fug” („Semn”). Poeta fuge / se ascunde fie într-un
„noi” care-o fereşte de exprimarea frustă a ceea ce este intim
şi dureros, fie într-un alter-ego - acel „tu” general, care permite
distanţarea de sine, privirea din exterior a propriei persoane:
„Pentru un vis / alergi printre lacrimi / şi strigi / Dincolo
de ecou nu mai e nimeni” („Nemărginire”). Surprinzătoare la
o poetă tânără este lipsa orgoliului: deşi pare de neconceput
să scrii poeme fără conştiinţa unicităţii tale – la nivel ideatic
şi emoţional – tânăra profesoară din Râmnicu Sărat scrie
ca şi când ceea ce este general-uman depăşeşte ca intensitate
şi importanţă particularul: „Recunoaşte / că toţi tăiem / în
noi idealuri / până la sânge/ sau poate sărutăm câte o stea /
până ne pulverizăm” („Credo”).
Camelia Manuela Sava alternează vocile lirice, îşi confecţionează
măşti, ajunge la tragismul
identificării cu ele şi, conştientă de
impas, apelează la tema religioasă, în
măsură să-i uşureze regăsirea propriului
eu: „În genunchi aşezatu-m-am,
Doamne, / Când Cuvântul Tău / fusese
răstignit între două ape: / Apa vie / şi apa
moartă. / Îl lăsasem acolo / răstălmăcit
şi biciuit! Ruga mea mută, / spre ceruri
ridicată, / a căzut în altă cale lactee... /
Abisul / mi-a cuprins toată fiinţa, / iar
Crucea pe care ai purtat-o în spate / se
întoarce acum” („Psalm”). „Ruga / Crucea
/ şi Cuvântul” ajung să intre în structura
de rezistenţă a poemelor, până ce
se ajunge la acel „colind de fiinţă”, de expresie
gnostică: „Un Dumnezeu Atotputernic
/ umbla prin mine”. Cu acest
„colind” se poate spune că începe regăsirea
identităţii de sine, într-un stil uşor
blagian, deşi influenţele livreşti sunt extrem
de puţine şi dificil de detectat: „Să
nu mă puneţi / să aleg între mine la tim-
MAEŞTRI
pul trecut / şi minutul ce sunt
acum. / Vă vor pedepsi norii, /
vântul, munţii şi soarele mutat
din locul lui. / pe Dumnezeu biciuit
de cer / îl vor răzbuna în
mine / Spicele” („Colind de fiinţă”).
Între „da” şi „nu”, adică între
fiinţă şi nefiinţă, speculaţia de tip
metafizic este adesea înlocuită
de expresia pură a vitalităţii, a luminii
şi a iubirii: „În pacea dimineţii
de vară / un tânăr soare /
îmi şopteşte la ureche; / dulci cu- Valeria Tăicuţu
vinte - / de trezire, de iubire, de
vară” („Trezire”). Trezirea / naşterea
/ renaşterea au simplitatea şi măreţia ritualurilor vechi,
reluate ciclic: „Se plămădeşte o viaţă / din viaţa ta... / idee
fecundă a eternităţii: / din bărbat şi femeie. / E o viaţă plăpândă,
firavă moleculă / a dorului de nemurire. / eşti tot aici,
/ în pântec de mamă, / sămânţă infimă de tată” („Naştere”).
Dintre anotimpuri, este preferată primăvara, poate pentru
„soarele preschimbat în fluture”, poate pentru osmoza dintre
eul liric şi natură („părul meu verde e seva amurgului”), poate
pentru sentimentul că zborul / înmugurirea / înflorirea sunt
„credite transferabile” de la natură la om: „Dacă ai fi fost aici,
/ lângă umărul meu gol, / ai fi văzut că degetele întinse în
zbor / mi-au înmugurit / de bucurie. / La gândul că vei veni /
ochii mi-au înflorit / şi soarele s-a preschimbat în fluture”
(„Rânduri pentru primăvară”).
Meditaţia gravă, impersonală şi calmă face loc, treptat,
tensiunii emoţionale capabile de descătuşări spectaculoase:
„Oare până când / voi merge desculţă / peste cioburile unui
suflet amorţit? / un strigăt, / un izvor, / o lacrimă / am adunat
în pleoapa închisă / peste lumea dinăuntru. / până când voi
închina / acest pocal / în cinstea celui uitat? / Tot singur voi
fi / Când strălucirea stelei o voi aprinde. / până când îi voi
porunci cântecului / să tacă / şi visului / să nu mai fie vis?”
(„Până cănd?”). Poemul concentrat, de expresie filosofică,
uneori ermetizat cu bună-ştiinţă, se transformă în „baladă”,
de fapt într-un poem de mai largă respiraţie, uşor sentimental,
echilibrat ca structură, şi senin: „atunci / s-a ivit liniştea....
/ şi alerg după amintiri / până se pulverizează / în mine... / îmi
voi regăsi senină steaua / când smochinii vor creşte în grădina
Raiului / peste tot se lasă înserarea / de aceea nu strig,
/ ci privesc înapoi / unde întotdeauna mai e ceva de privit...”
(„Baladă”).
Volumul „Între da şi Nu” este uşor eclectic, fapt ce se explică
prin aceea că reprezintă vârste şi etape succesive de
creaţie. Important este că el dovedeşte
gândire poetică şi că tensiunea din stratul
emoţional este autentică. Mania de a
filosofa la modul general despre viaţă,
om şi rostul lui în lume, proprii adolescenţei,
dispare relativ uşor, atunci când
talentul este autentic, iar poezia, mijloc
esenţial de comunicare. Că este aşa o
dovedesc două versuri numai, dintr-un
poem intitulat „Renaştere”: „Un cal păştea
iarbă / Din sângele meu”. Probabil că
poeta va exploata o temă care-o avantajează,
cea a simbiozei de tip fantastic
cu natura, mai ales datorită panteismului
furişat în stratul ideatic: „Vezi? / Pomii
aceştia înfloriţi erau / Copiii mei / Înainte
să fie mare şi val. / Ce să îţi mai spun? /
Uneori florile şi fluturii / Erau casa cuvântului
neşters din poveste / Poezia pomilor
/ Este palma fiecărei clipe, / Pe
atunci primăvara / Era îndrăgostită / De
sufletul meu” („Poezie”).
www.oglindaliterara.ro 4905