Mircea Eliade - Oglinda literara

Potcoave pentru purici
Moartea unui artist
Medicii care l-au „tratat” pe Michel Jackson sunt anchetaţi
sub acuzaţia de omucidere. Şi ipoteza unei supradoze accidentale
acuză tot corpul medical, care i-a prescris şi facilitat megastarului
accesul la narcotice, anestezice, sedative etc. de-a dreptul letale.
Autopsia a pus în evidenţă un organism complet distrus: oricum,
Michel nu mai avea multe zile. Cu toate acestea, justiţia a început
cercetările pentru stabilirea culpei medicale, fiindcă în America nu
se ascunde gunoiul sub preş, mai ales în cazul omuciderilor. Cum
se petrec lucrurile la noi? Păstrând, desigur, proporţiile, reamintesc:
anul trecut a murit cu zile, datorită mai întâi unei culpe morale şi
apoi uneia medicale, poetul Cezar Ivănescu. N-a avut statutul de
vedetă mondială, dar, în ograda literaturii române, era una dintre
vocile cele mai autorizate şi mai reprezentative pentru poezia acestui
veac. A trecut un an, vinovaţii sunt bine mersi, iar fiicei adoptive
a lui Cezar, Clara Aruştei, gazetele nici nu-i mai publică scrisorile,
deşi, între timp, sunt semnalate elemente noi, unele de-a dreptul
terifiante: poetul care ar fi decedat din pricina unei banale operaţii
de hemoroizi… nici nu fusese operat!! Spicuiesc din scrisoarea trimisă
de Clara prietenilor: “Cezar Ivanescu (n.n.: acuzat de M. Dinescu
de colaborare cu Securitatea) nu a fost victima desecretizării
în sens direct, pentru că în procesul de lichidare a sa nu a existat
la dosar nicio minimă probă. Cezar Ivănescu a fost pur şi simplu
aneantizat în absenţa oricăror culpe reale şi minime probe, murind
suspect ca urmare a unei intervenţii chirurgicale minore, garantat
neinvazive, intervenţie care aveam să descopăr ulterior a fost efectuată
de un ins, medic chirurg, din grupul domnului Andrei Pleşu, de
la Tescani. Nu insinuez absolut nimic. Redau doar un amănunt din
biografia celui care i-a determinat moartea, în conditii neelucidate
încă. Raportul integral al necropsiei, pe care l-am văzut cu ochii
mei, conţine pe lângă o indicaţie stranie a unei doamne din Bacău
(de muşamalizare) şi enunţul terifiant că "locul era intact" (aşadar,
neplăcută stă în faptul că orice înger negru care-şi ia înfăţişarea de origine,
anterioară Căderii, îşi semnează decretul de anihilare. Inamicul a
pus mâna pe Nemesis, dar Belial a dispărut, ca şi cum nici n-ar fi fost.
Nemesis a rămas după aceea în grija lui Şamael.
– Să-l vedem pe Micul Mo al tău, zise Azazel.
Pe la orele 18.00, când cetăţenii Romei ieşeau din pizzerii, din
rotiserii, de la îngheţate şi se îndreptau spre terase ori spre pieţe publice
(unde ei se adună ca nişte vrednici posesori ai democraţiei), trei maşini
blindate se îndreptau către castelul de care v-am vorbit. În prima se afla
Micul Mo, în a doua leul Nemesis, iar în a treia, însuşi Şamael, cu biciul
de foc. La ora hotărâtă, cele trei maşini se opriră dinaintea magnificelor
ziduri cărămizii ale castelului, iar Şamael, Micul Mo şi unul dintre îngrijitorii
leului Nemesis coborâră. Contrar obiceiului, Asmodeu era deja
acolo, fiindcă maşina sa viu colorată stătea în faţa intrării, iar o groază
de albine, atrase de maldărele de obiecte parfumate din maşină (Asmodeu
folosea totul parfumat, până şi hârtia igienică), bântuiau prin
preajmă. Şamael habar n-avea că îl aduce pe Micul Mo. Imediat cum a
ajuns, un distins majordom a indicat drumul pentru leul Nemesis, iar alt
distins majordom, de astă dată de gen feminin şi cu fustă neobişnuit de
scurtă, i-a invitat pe oaspeţi în palat. Primirea, însă, nu a început printro
relaxare, ci dimpotrivă. În marele birou de mahon îi aşteptau Azazel
şi Asmodeu, ultimul într-o stare de surexcitare cum nu-l mai văzuse nimeni
de la Marea Schismă (e trecută în CV-ul lui).
– O să ţi-l arăt acum pe Micul Mo, zise el. Am plătit 2 milioane
de euro ca să-l aduc aici.
A intrat pe uşă o fiinţă fragilă, de 1,70 m înălţime, cu ochi mari,
cu părul oarecum zbanghiu, emanând atâta neajutorare, încât Azazel
a rămas, literalmente, cu gura căscată.
– Ţi-am zis eu, ţi-am zis eu!, sărea în sus Asmodeu.
– Ăsta-i omorâtorul de lei?, a reuşit să se încrunte Azazel.
– În persoană! Nici eu n-am crezut, până nu mi-a arătat Fra Cezare.
Hai să-l aducem aici pe Nemesis.
Azazel şi Şamael s-au uitat unul la altul. Un urlet înfiorător zgudui
zidurile venerabilului castel şi le zgudui zdravăn, astfel încât Şamael
s-a grăbit să precizeze:
– Dacă nu vă hotărâţi repede, leul o să-mi distrugă toată opera
de restaurare.
– Să-l vedem, s-a învoit Azazel.
Cuşca fusese plasată într-o veche capelă, pe locul altarului.
Micul Mo a fost introdus înăuntru. Şamael a plesnit din biciul de foc. Răgetele
leului se potoliră pe loc. Şamael i-a ordonat să intre în cuşcă.
Şi atunci l-au văzut cu toţii. Puternicul leu, strălucind supranatural,
cu dinţii ca nişte tăişuri ale morţii şi cu ochii ca nişte lumini arză-
NOTES
cu alte cuvinte, un medic legist a
girat cu semnătura sa faptul că
Cezar Ivănescu nu a fost suspus
niciunei intervenţii!) Pe fişa de
transfer de la Clinica Particulară
Palade - unde a fost supus aşazisei
intervenţii - la Spitalul
Judeţean de Urgenţă Bacău este
specificat clar că Cezar Ivănescu
a fost transferat în stare critică,
operat, sângerand. Cine şi mai
ales de ce minte?”
Cât despre “dezvăluirea”
lui Dinescu: “Doresc să revin la
partea care i-a cauzat, din punct
de vedere moral, moartea. Aşazisa
informaţie livrată pe sursa- Mircea R. Iacoban
autodeclarată Mircea Dinescu,
afirmă clar şi răspicat că Cezar
Ivănescu a făcut poliţie politică (..) Nimeni până acum nu a văzut
nicio filă din dosarul/ele Cezar Ivănescu aflate la CNSAS. Cazimir
Ionescu a declarat pe un post public de televiziune că şi că . Este singura poziţie cvasioficială
smulsă practic aproape cu forţa de un reporter pe data de 4 februarie
2008. La 12 februarie 2008, un articol din Jurnalul Naţional
(Cazul Ivănescu - o nebuloasă pentru CNSAS) va mai aduce un
plus de clarificări în aceasta dramă. După cum rezultă şi din art. cit.,
niciunul din membrii Colegiului CNSAS nu ştia despre un verdict şi
nu deţinea informaţii, cu excepţia lui Mircea Dinescu care… ştia
totul, data, aşa-zisa sentinţă etc. (paradoxal, cunoştea totul chiar
"nevotând" şi neaflându-se în ţară şi, mai mult, declarând că este la
Paris şi că nu a văzut dosarul, dar că ăsta este Cezar Ivănescu,
este securist şi să plece de la Editura Junimea! (...) Nici după
moartea lui Cezar Ivănescu, CNSAS-ul, întrucât cazul Ivănescu nici
nu a fost luat vreodată în discuţie, nu a binevoit a răspunde nimic
oficial. Faptele au rămas aşa, neclarificate, până astăzi şi Cezar
Ivănescu, martirizat, ucis cu zile şi cu sânge rece.”
Ce ar mai fi de spus?
toare, a intrat. Micul Mo s-a întors către el şi l-a privit râzând. Apoi a râs
din ce în ce mai tare şi i-a rostit ceva în limba străveche, vorbită înainte
de Turnul Babel. Şamael, Azazel şi Asmodeu avură un moment de uimire.
Nu mai auziseră limba străveche de mii de ani. Aceasta era limba
care putea transforma lucrurile, iar cine o cunoştea, putea modifica alcătuirea
firii. Până să se dezmeticească îngerii, Micul Mo şi-a întins
mâna şi l-a mângâiat pe Nemesis. Deodată, din ochii magnificului leu
începură să curgă lacrimi. Iar Nemesis şi-a pierdut fulgerele privirii, aurul
blănii, fildeşul dinţilor şi oţelul ghearelor. A îmbătrânit pe loc şi s-a transformat
în cenuşă, acolo, în fosta capelă a castelului.
În secunda următoare, Micul Mo s-a întors către îngerii negri.
– Ceva e în neregulă, a îngăimat Azazel.
Omul fragil creştea, dar nu în carne, ci în lumină. Lumina exploda
prin toată fiinţa lui, de un alb insuportabil, dureros de clar, uluitor
de pur. Cuşca de metal s-a pulverizat. Dintr-odată, înaintea îngerilor
negri nu mai şedea un om obişnuit, ci însuşi Apărătorul, pregătit de
luptă. Cu dreapta l-a apucat pe Azazel, zicându-i: „Vai, ţie!”, iar cu stânga
l-a apucat pe Asmodeu, zicându-i: „Vai, ţie!”. I-am auzit pe amândoi strigând
că Tatăl i-a făcut nemuritori şi, în consecinţă, nu pot muri. Micul Mo
s-a uitat la ei, strângându-i de gât şi mormăind:
– Tocmai de aceea v-am zis „Vai ţie!”.
Apoi Micul Mo le-a frânt aripile, le-a rupt colţii, le-a smuls ghearele,
i-a trecut prin lumina taborică şi i-a scos de acolo ca doi bătrânei
bolnavi de parkinson. Le-a poruncit, în numele lui Adonai, să cerşească
100 de ani lângă o mânăstire din Kosovo ori să spele latrinele la Muntele
Athos. Nu vreau să-mi aduc aminte ce au ales acei doi nefericiţi.
Apoi s-a întors către Şamael. V-am precizat că emana o lumină
insuportabilă. Şamael îşi blestema soarta de înger nemuritor, când, deodată,
l-a auzit pe Micul Mo zicându-i:
– Tu să te întorci de unde ai venit şi să-i spui lui Helel că, dacă
mă caută, mă va găsi. Dar, mai înainte, să-mi zici unde e juna Rodică.
Şamael habar n-avea unde e juna Rodică. Totuşi, în momente
de mare stres, fiinţele dezvoltă intuiţii ciudate, astfel încât îngerul şi-a întors
privirile către o uşă, care s-a deschis singură. Micul Mo a intrat pe
acea uşă şi – mă credeţi ori nu mă credeţi – la capătul a trei culoare,
două scări spiralate şi vreo 70 de paznici înarmaţi a găsit-o pe juna Rodică
teafără şi nevătămată, cu excepţia unor excoriaţii la mâini şi la picioare.
E inutil să adaug că marele spectacol ilegal de a doua zi s-a
anulat.
Relatarea din plic nu era obişnuită. Aşijderi, de pildă, nu era obişnuit
ca un fost ospătar să cunoască numele de Helel, care nu se află nici
măcar în dicţionare. Am sunat, aşadar, la uşa vecinului meu de la apartamentul
45, dar, ca în filme, nu mi-a răspuns nimeni. Totuşi, cineva îi
plăteşte întreţinerea.
www.oglindaliterara.ro 4879