Mircea Eliade - Oglinda literara

JURNAL
Jurnalul turistului român sărac (1979, 1981)
(urmare din numărul anterior)
pentru a le traduce în română, îi
arăt cele trei poeme ale mele apă-
16 0ctombrie ’79. Ora 4,30 dimineaţa şi sunt treaz de mai
bine de o oră, învîrtindu-mă în pat, pe întuneric, fără somn, dar neriscînd
să aprind lumina, ca să nu-i deranjez pe-ai mei şi mai sperînd
totuşi să readorm pînă pe la 6 cînd ei se trezesc. Am încercat
să fac puţină ordine în gînduri şi să pun cap la cap întîmplările din
ultimele trei zile; treabă destul de dificilă. Mai clară, desigur, ziua
de ieri cînd am plecat cu gelu la Luxemburg de la prima oră. M-a
lăsat chiar în centru şi mi-a dat umbrela, căci începuse să picure...
primul drum a fost la gară, să mă interesez de trenuri, lucru pe care
l-aş fi făcut mai demult, ca să-mi clarific programul pe termen lung,
dar cînd s-o fi făcut? Mereu am fost cum nu se poate mai ocupat.
Pe tronsonul pînă la gară, fiind încă foarte de dimineaţă şi cam întuneric,
lume puţină, am întîlnit doar inşi matinali care se opreau la
chioşcurile de ţigări, singurele deschise la acea oră, luni în zori. De
fapt doream să-mi fac poze pentru încă o viză de trecere prin
Franţa. Copiez mersul trenurilor ce mă pot interesa, întreb şi la ghişeul
informaţii şi tinerelul de-acolo, care se arăta interesat să frunzărească
ziarul abia achiziţionat, în loc de alte detalii, îmi întinde
pliantul cu trenurile de pe rută Metz-Strassbourg-Basel. La ieşire
cumpăr Le republican lorain şi pe-a treia coală, în stînga sus văd
poza şi articolul despre mine. Titlul: Un scriitor român povesteşte
despre ţara sa, citesc asta şi închid iute ziarul, prea bucuros şi
foarte tulburat. O să citesc mai încolo. Trec strada, dincolo de piaţa
Gării şi pe trotuar citesc articolul, plăcîndu-mi foarte mult, căci
scoate în evidenţă destule dintre ideile pe care am pus accent în
textul meu. Se poate ca tînăra reporteriţă să fi fost ajutată de cineva
sau să i se fi furnizat o copie a textului, căci sunt citaţi Eminescu,
Creangă, Odobescu, Coşbuc, desigur amestecaţi, însă nu
mă puteam aştepta la mai mult. În fine. Articolul face parte tuturor,
inclusiv consulatului şi organizatorilor. Încă foarte bucuros, intru la
fotograf, dar am ghinionul ca maestrul să lipsească timp de o săptămînă.
Încep să întreb pe bulevard, mi se dau indicaţii vagi, astfel
ajung înapoi în centru, găsesc un atelier care îmi face nu mai puţin
de 6 fotografii luîndu-mi 300 FB, ceea ce mi se pare al naibii de
scump. O iau spre consulat, sun şi îmi deschide chiar consulul,
foarte amabil. Îi arăt articolul, îl citeşte pe loc, cu voce tare şi se
arată nespus de mulţumit. Spune că a trimis un extras din cuvîntare
şi un text de prezentare către AGERPRES şi la Externe. Mă sfătuieşte
să-i fac o vizită lui G. Macovescu, la întoarcere şi să-i avansez
propunerea asociaţiei scriitorilor din Luxemburg de a proceda la o
dublă vizită a unor delegaţii. Vorbim de cea de a treia viză şi îmi
spune că nu va fi problemă; îmi dă maşina abbasadei pînă la Ambasada
Franţei în Luxemburg, însă cei de acolo, deşi au văzut din
ce limuzină cu steag am descins, se arată foarte sobri, se dovedesc
de neclintit la toate explicaţiile şi insistenţele mele, iar după
30 de minute plec de acolo fără să fi rezolvat problema vizei. Precum
că trebuie să iniţieze o corespondenţă diplomatică cu cei de la
Ministerul din Paris etc... Revin în centru, este deja 10:20, cobor în
pasaj să beau o cafea cu lapte („% FB) şi o ascult pe bărmăniţă
plîngîndu-se precum că fostul soţ nu muncea deloc şi o exploata, la
care interlocutoarea îi spune că fiul ei, de 18 ani deja, rămas în
urmă cu şcoala nu-i răspunde cînd îi vorbeşte, în schimb cere bani
pentru excursii, pentru... Deci belelele nu cunosc frontiere. Urc în
piaţă, mă plimb o vreme prin oraş, sperînd să beneficiez de nişte
breşe în plafonul de nori; ajung astfel pînă la Bock şi fac cîteva poze
iscusite, apoi revin spre Pont Adolph şi la gară, mişcîndu-ă acum
lejer, ca într-un oraş cunoscut. Cei de acasă deja mă aşteptau. Era
acolo şi Marcel care mă cadoriseşte cu o gravură, cu un plan al Parisului
şi, cadoul lui special: o tipsie de porţelan minunată, cu castelul
Vianden, care ştie că mi-a plăcut în mod deosebit.
Pe la 20 seara merg cu marcel la Centrul Cultural, unde mi
se prezintă în avanpremieră un album reunind mai vechi şi mai noi
fotografii ale Differdange-ului, cu o prefaţă de dr. Schoux, insul cărunt
şi amabil de la petrecerea de după conferinţă. Se arată încîntaţi
că recunosc edificiile, locurile, străzile, ceea ce pentru meseria
mea nu e mare lucru. Apare şi Cornel meder, cu o mică întîrziere cel
caracterizează pe bos; îi spun că am venit să-mi iau la revedere
de la noii mei prieteni luxemburghezi – şi chiar asta fac, dau mîna
cu toţi din sală, la rînd, la urmă cu Meder, care mă îmbrăţişază şi mă
sărută de mai multe ori, cu care prilej îmi dau seama că miroase a
rute în Romania literară, exemplar
cedat mie de dl consul; C.M îmi
sugerează să-i trimit un xerox prin
fratele meu, iar pentru traduceri
vom coresponda. Cînd mă îndrept
spre uşă, xei din sala mă aplaudă,
gest minunat pentru un neluat în
seamă precum sunt. Se bucură
de acest succes şi fratele, din
capul scării, iar Marcel se ţine
după noi pînă la maşină., savurînd
succesul meu.
Mergem în vizită la Arthur
G., ne primesc din prag, imediat Ion Lazu
apar şi cei trei copii ai lor, toţi liceeni,
care de care mai roşcat şi
mai ciufulit, unii avînd neşansa să semene cu el, alţii pe cea de a
semăna cu dînsa. Ni se serveşte în ceşti de ceramică un punci cu
vin, bucăţi de ananas, pe care le pescuim cu nişte linguriţe lungi în
coadă... Prin casă, ceramică de Marginea, textul poeziei Dorinţa de
Eminescu, tradus în 5 limbi, discuri cu Enescu, iubit mult de cea
mai mare dintre fetele lor, care insistă să-i spun ce-am vrut să sugerez
în poemele mele şi eu fac gluma că nici poatul nu ştie, pentru
că a scis în vis...Ascultăm un disc cu Gh. Zamfir, apoi Balada lui
Ciprian Porumbescu în execuţia lui Ion Voicu, cea mai frumoasă
muzică din lume, cum declară Arthur. Mîncăm nişte tarte cu caise,
apoi urcăm la etajul II, să-l ascultăm pe Voicu, în camera fetei, după
ce trecusem prin toate camerele, ca la muzeu. Mi se arată o strachină
de Victor Vicşoreanu şi le spun că este cotat ca cel mai bun
ceramist din zona Horezu. În camera fetei, desene, poze color de
Arthur, apusuri de soare, ceaţă pe păduri, contre-joururi iscuite. În
biroul lui, multe cărţi. Ascultăm discul, aşezaţi pe jos, transpuşi, Hili
albă la faţă de emoţie, dînsa fiind cea mai muzicală din familie. Revenim
în sala de jos, mai vorbim, mai sorbim din pahare şi la momentul
potrivit dau semnalul de retragere. Îi aşteptăm în România.
Asta fiind povestea zilei de ieri, luni 15 octombrie. Dar ce va
fi fost alaltăieri, domnule? Alaltăieri a fost duminecă şi încă de la 9
dimineaţa a apărut Marcel şi ai lui, căci plănuisem să vizităm Vianden
– se pare locul cel mai frumos din această foarte frumoasă ţărişoară.
Drum de vreo 60 km pînă acolo; trecem pe o vale cu chei
şi cascade, acolo urcăm pe stîncile modelate de eroziune, fac poze
în această ambianţă de toamnă eastmancolor, cu frunze galbene în
copaci dar şi pe jos, în mari vrafuri. Jungem în vîrful dealului, aici un
sătuc de vreo 15 case-vile şi un hotel, totul foarte elevat, plus urările
de bine aţi venit şi Nu ne uitaţi! În fine, lîngă Echternach, oprim
lîngă vechea mănăstire, acum liceu, facem un traseu pietonal în
jurul marii incinte, sunt de văzut ruine de turnuri şi ziduri antice,
unele conservate, fac poze – iar în imensa catedrală unde intrăm,
la subsol e de văzut mormîntul de alabastru al unui sfînt de pe la
780, ceva în genul pantheonului. Dar încă mai mult mă impresionează
vitraliile uriaşe, minunate ca grafie şi colorit, unele de-o înălţime
ameţitoare, altele rotunde precum bulboanele. Bem şi o bere
la cafeneaua Poştei, alături de cafeneaua Piaţetei. În timpul plimbării,
Marcel voise să-mi cadorisească un album cu Luxemburgul,
autor fiind cel mai bun fotograf din Ducat, noroc că magazinul era
închis, căci costa 395 FB. Apoi iar la drum, în sus pe pîrîul Sur, Marcel
în maşina din faţă şi foarte grăbit, căci la Vianden e sărbătoare
şi se pune acut problema locurilor de parcare, iar pe de altă parte
ei au bilete la teatru, la ora 20,30, la Esch. Oprim totuşi undeva, în
dreptul unui vechi pod peste Sur şi mîncăm nişte tartine, apoi ne
plimbăm puţin pe pista cicliştilor şi pe podul de lemn pînă dincolo,
în RFG. Facem poze, ne uităm în apă, sunt mulţi păstrăvi; culeg de
pe malul străin un braţ de flori galbene, nişte franţuji-pereche mă
roagă să le fac o poză. În mal sunt buncăre, săpate de nemţi în timpul
războiului. Apa limpede, repede, printre tufişuri de arbuşti, şi
efectiv înţesată de raţe sălbatice, calme, viu colorate, ce se lasă pe
moment duse de curent asemenea unor bucăţi de lemn, apoi se redresează
– îmi fac o idee despre faptul că aici graniţa este o problemă
strict formală. Se poate, deci!
Bofferding. Îi spun că mi-ar trebui vreuna dintre cărţile lui de poezii,
(continuare în nr. viitor)
www.oglindaliterara.ro 4939