bun de tipar ddj 134.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

alungând hibernalul apărut prea devreme, iar două pale succesive de vânt duseră un ghiomotoc de frunze
încoace şi încolo. Carele cu peşte veneau din amonte mânate de tineri în pantaloni de Lemberg, forfota portului
creştea, de peste Rin se răsturna glas de clopote, vreun suedez întârziat grăbea spre navă. Apa era de un negru
natural, nimeni nu stătea să admire peisajul ce devenea vădit industrial, el simţea emoţia plecării, acel gol în stomac
ce vine să astupe traheea, o lacrimă interioară şi detaşarea de unele chestii nesemnificative poate.
Doi funcţionari ai Băncii Angliei verificau ceva pe teren, însoţiţi de un armator spilcuit. Trei „curtezane” grase se
preumblau prin dană luând în deriziune miezul de zi ce stătea să vină. Cârciumele îşi dădeau prinosul de bere
negustorilor şi mateloţilor însetaţi. Râsete, înjurături birjăreşti şi negocieri scurte împletite cu rugi murmurate în
barbă.
O cabrioletă scrâşni în spatele lui şi se întoarse. Din ea coborî cea care îi luminase ultimele luni - în rochie neagră,
pălărie şi voaletă ce nu lăsa faţa la vedere, fals doliu după Maltzhan. Venea drept spre el şi simţi inima zbătându-i-se
ca pentru ultima oară. Înger al morţii, corp mlădios, miros aproape imperceptibil de lalele negre, acum îi vedea privirea
de un albastru tenebros.
- O dimineaţă tocmai perfectă.
- Încerci să fii spirituală.
- Exclus. Dar stau şi mă gândesc, care este rostul? unde m-aş putea duce? nu-mi mai suport situaţia.
- Ce este de făcut, trebuie făcut.
Şi porniră a se plimba de-a lungul cheiului ros de timp. Lăsau în urmă vasele pântecoase, iar Rogerius o strânse
tare de mâna stângă. Sufletele lor licăreau ca doi gemeni având cordoanele ombilicale petrecute în jurul gâtului.
Margarethe ridică voaleta şi îşi şterse o lacrimă inexistentă. Era mai mică decât el cu trei ani, dar păreau născuţi în
acelaşi ceas şi în acelaşi minut. Nu se văzuseră mai mult de câteva ori, dar iubirea lor crescuse cu fiecare respiraţie.
Două sălcii încrucişate zăceau răsturnate în oglinda apei care curgea parcă mai repede. De-aici Rogerius se
întoarse şi Margarethe cu el. Îl opri, îl îmbrăţişă şi începu să suspine. Rămaseră aşa ca ferecaţi în lanţuri mult timp.
Rotaţia planetei se oprise, soarele binefăcător îi scălda pe toţi, de la prunci la bătrâni, vântul odihnitor înfoia sălciile
şi se închina furtunii lor sufleteşti, mâinii ei aproape pământii ce-l strângea de haină, semnalele marinăreşti se
revărsau cu nepăsare prin spaţii în care bubuiau două inimi neconsolate cu soarta lor, a lumii, a vreunui univers.
- În ultimele zile m-am gândit. Nu pot fi cu tine.
- Nu am fi lăsaţi.
Nici nu am puterea să mă înfurii. Şi toamna asta îmi face rău.
Începu să plângă, nori gri se vedeau dincolo de apă, frenezia vieţii se desfăşura pe cele două maluri, chiote de băieţi,
cai nechezând, o tobă undeva departe, clopotul unei nave, strigătul unui vânzător de limonadă, foşnet de rochii,
pescăruşul ţipând supărat, veninul unei sudălmi ungureşti, poezia cerşetorilor înşiruiţi pe trotuar la distanţă
reglementară, haina lungă a unui locotenent, spiţele unei căruţe hârbuite, marfa în exces, false aprobări, rânjete
mustind a usturoi, doi ţărani uitându-se rătăciţi în lungul unei străzi, evantaiul unei doamne, mucii şiroind ai unui
copil, mirosul de fecale al rigolelor, lumina solară izbind în butoaiele cu brânză abia descărcate, fabrica de cherestea
muşcând din liniştea ce se instaura pentru o clipită:
- te-am iubit mai mult decât pe mine!
arborii depărtării se unduiau în ritmul valurilor unei mări şi mai depărtate
un Paracelsus bătrân stă aplecat deasupra retortelor
visul se îngâna cu somnul, iar somnul se veştejea peste o mare moartă, totul însumându-se şi curgând cu splendoare
în oceanul de greaţă al omenirii
scoase sticluţa cu lichidul roşu brun, iar paloarea din obrazul ei spunea trista poveste
i-o dete fără ceremonial şi el o privi în ochi fără să o privească
degetele îi mişcau spasmodic şi nu mai avea nici glas, nici cuvinte
roiul de gânduri i se încurca până aveau să îi rămână mute
surzenia unei lumi şi perversitatea unei generaţii, mai mult decât cântecul greierilor un vânt încet îi
dădea senzaţia de vomă şi de suspensie şi îi zbură pălăria Margarethei
îşi lipi şuiorul de lichid de buze şi supse de acolo ca dintr-un sân matern
luciditatea speciei stătea dezvelită ca un muribund, odihna arcadiană zăcea în spumele ei
derizorii
făcu şi ea acelaşi lucru
şi îi zâmbi
sau poate era un zâmbet adresat omenirii
sau lui nimeni
el vedea cum laudanumul îi trece prin vene şi cum plămânii îi sucombă sub greutatea lui
căzură în genunchi îmbrăţişaţi şi printre lacrimi şi şuviţele ei blonde văzu cum vasul suedez
părăseşte portul cu pânzele umflate de un vânt deslănţuit, ultimul bilet pe care şi-l refuzase
totul se stinse
stăteau îmbrăţişaţi întru thanathos
9
PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com