bun de tipar ddj 134.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

Cu 47 de ani în urmă, când am început anestezia m-am îngrozit, mi s-a ridicat părul în cap când m-am
prins cu adevărat despre ce e vorba. Acum dau detaşat anestezie dar nu îmi permit niciodată să filosofez.
Pe când navigam, un prieten, navigator de meserie, vechi în această îndeletnicire, mi-a dat cheia
supravieţuirii în job:
- Doctore, totul este să nu te gândeşti niciodată câtă apă ai sub chilă.
Glumesc, introduc barbituricul, pacienta adoarme, adoarme adânc, devine comatoasă. Introduc curara,
toţi muşchii se zbat, fibrilează, apoi devin flaşti, inerţi. Tânăra nu mai respiră. Încep să o respir cu oxigen
sută la sută, o intubez, operaţiune simplă, sunt un vechi meseriaş, nici o problemă.
Nici o problemă?
Pacienta se albăstreşte, apoi devine neagră.
ACCIDENT!
Dar ce fel de accident?
O respir cu oxigen 100%, nu am rezistenţă la balonul cu care insuflu aerul, toracele expansionează
simetric, la stetoscop se aude murmurul aerului care intră în căile aeriene ramificate. Numai că pacienta e
neagră. Culoarea are o clară corelaţie temporală, în câteva clipe femeia poate muri, insuficienţa respiratorie
severă este urmată de stop cardiac.
Sunt meseriaş vechi (căci am început anestezia la 22 de ani!), am citit enorm, am scris cu
alţii cărţi.
Ştiu că tot ce se întâmplă este neverosimil, imposibil.
NU SE EXISTĂ!
Sunt nebun, visez, tot ce ştiu sau mai exact ştiam era fals, o prostie, oare meseria asta este un lucru cu
totul şi cu totul diferit de ce credem noi că stăpânim? Sunt în faţa rânjetului fiarei Marelui Necunoscut?
Secundele trec, fiecare secundă e un pas spre moartea pacientei şi eu trebuie să mă ţin tare să nu mă sugă
şi să trimeată la fund anaforul panicii, să nu intru în zig-zagul orb şi nebun al ipotezelor respinse şi al
imaginilor viitorului care mă copleşesc, cadavrul dat jos de pe masa de operaţie şi dus la morgă…
Groaza, perplexitatea, senzaţia de absolut ireal şi ideea fixă că trebuie să stăpânesc eu tot acest vârtej
care tinde să mă disloce şi să mă ducă nu se ştie unde.
Şi atunci asupra mea s-a revărsat umbra marelui Crivda, pe care comunismul nu l-a lăsat să fie mare
decât prin elevii lui (căci a fi patriot în tinereţe se plăteşte), care a avut excepţionale străpungeri intuitive
în această meserie şi care mi-a explicat odată:
- Bă, dacă se întâmplă ceva cu respiraţia încearcă să-l sufli cu gura pe sonda de intubaţie. Vezi ce se
întâmplă şi vezi ce presiune are în plămân. Simţi cu plămânul tău. În plus ai exclus toate problemele legate
de maşina de ventilat.
Un nod gordian anestezic la care nimeni nu s-a gândit.
Crivda m-a salvat.
Aerul respirat are 16% oxigen. Că nu este aer uzat din alveolele tale, este aer din căile
aeriene superioare.
Suflu de câteva ori, totul mi se pare corect, sonda este unde trebuie, în trahee şi pacienta începe să se
mai albească.
Racordez la aparat şi dau oxigen sută la sută.
Se înnegreşte!
Imposibil. Iar suflu gură la sondă.
Până la urmă realizez ce părea imposibil şi incredibil.
În loc de oxigen pe tub venea gaz anestezic, ptotoxid de azot. Azot în greaca veche înseamnă „ce nu
întreţine viaţa”.
Era o greşeală a constructorilor ce reparaseră sala. Ştuţurile de la alimentarea cu cele două gaze, oxigen
şi protoxid de azot aveau acelaşi filet dar gurile de gaze se vopseau diferit. Constructorii greşiseră culorile
la revopsire.
În mod normal este o situaţie din care nu ai cum să scapi. Un celebru anestezist român a ucis în acest
mod un tânăr sportiv de 19 ani cu fractură de omoplat.
Ce a salvat-o pe fată?
Doctorul Sergiu Crivda şi faptul că în noaptea respectivă nu băusem. Pe vremea aceea le
cam trăgeam.
Sigur că nu veneam băut, dar uneori veneam obosit, nu la performanţa maximă. E acea zonă tulbure,
greu de definit, care face diferenţa între viaţă şi moarte.
A fost unul dintre momentele când am intrat o clipă în infern şi m-am întors.
Dar după ce-ai trecut pe acolo nu mai eşti acelaşi.
15
PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com