bun de tipar ddj 134.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

6
Katia NANU
*Am văzut un film românesc!
O întâmplare ca oricare alta. Orice om se poate uita la filme, chiar un
gălăţean fără cinematografe în oraşul său, îşi poate rupe câteva ore pentru a
merge la Brăila să vadă civilizat, la Mall, un film. Relaţia spectatorului cu ecranul
unui cinematograf este alta decât cea cu micul ecran. Televizorul ne-a
transformat în activişti pentru cauze pierdute, pentru că asta este politica
românească, obsedant întreţinută în emisiunile zilnice, sau divertismentul subţire,
îngroşat de glume proaste şi apariţii dezgolite. Filmul pe televizor, de cele mai
multe ori străin, este violent, cu tuşe sexiste groase, şi se transformă într-o
anexă a bombelor de sezon-corupţie, accidente de maşină, greve sau dispute
între partide şi lideri politici. Despre victoriile noastre cinematografice aflăm
doar după competiţiile internaţionale. Ne mulţumim cu satisfacţia de a şti că
undeva, departe, generaţii noi de regizori şi actori nu lasă filmul românesc să
moară. Produsul final însă ajunge greu sau foarte rar la noi. Iar când, din
întâmplare sau pentru că vrem cu orice preţ să fim la curent cu noul val
cinematografic românesc, vedem produsul, senzaţia este că el repetă la infinit
problemele noastre obsedante, viaţa noastră mizeră, durerile noastre nestinse
de câteva decenii. Ne regăsim particular şi repetitiv în filmele acestor decenii
postdecembriste cu puşcăriile, copii abandonaţi, murdăria de pe străzi, corupţia
din partide şi afaceri, avorturile şi melodramele tipic româneşti, care pentru
neaveniţi par ireale, însă nouă ne oferă aceeaşi senzaţie ca cea trăită zilnic în
faţa unui jurnal de ştiri. Pare un soi de masochism, să căutăm cu orice preţ
victoria în gunoiul existenţei noastre...
Nu sunt critic de film, nu ştiu dacă este bine sau rău. Ştiu numai că
filmul românesc actual, cel bine făcut, îngroaşă şi mai mult dezastrul, accentuează
revolta şi lasă mai mereu spectatorilor gustul amar al neputinţei. Este greu de
văzut tocmai pentru că reface, hiperbolizând, o realitate obositoare, tristă. Asta
dacă nu este vorba despre comedii, şuşe atât de simplist alcătuite încât ţi se
face jenă să te uiţi la ele până la sfârşit. Umorul în cinematografia românească
s-a împotmolit odată cu pierderea lui Amza, Caragiu, Jean Constantin sau Dem
Rădulescu. Când ieşi de la un film românesc, ai sau un sentiment de disconfort
aproape fizic, sau îţi este ruşine, sau nu ai înţeles jumătate din dialog din cauza
sunetului prost... Şi mai sunt alte o mie de alte motive pentru care în multe
localităţi nimeni nu a simţit neapărat nevoia de a se ocupa de reapariţia unor
săli de cinematograf. De aceea spun că afirmaţia am văzut un film românesc
este pe cât de simplă, pe atât de mulţumitoare. Cel puţin în plan personal.
*Banalitatea unei drame
„Poziţia copilului” este înainte de toate un film. Nu neapărat unul
românesc. Este, poate, recognoscibil locul, ne sunt familiare unele amănunte
specifice de limbaj sau comportament, însă nu asta contează. Este o peliculă
adevărată, populată cu actori care nu fac teatru în platou, ci joacă în faţa camerei
de luat vederi, cu profesionişti în spatele acesteia, o regie inteligentă şi un scenariu
fără false mirări sau lozinci moralizatoare. O intrigă valabilă oriunde altundeva,
o dramă banală ca orice dramă adevărată încarcă emoţional spectatorul,
lăsându-l fără respiraţie în momentul final, ca după o privire aruncată într-un
abdomen deschis pe masa de operaţie. Întâmplarea e cunoscută şi o s-o povestesc
doar pe scurt. Un bărbat face un accident de maşină, calcă un copil, iar familia
PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com