bun de tipar ddj 134.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

sa, bine situată, încearcă să-l scape de închisoare. Mama sa,
o femeie pe cât de puternică, pe atât de obsedată de copilul
ei, nu reuşeşte să-şi lase băiatul, acum bărbat, să-şi trăiască
propria viaţă. În faţa familiei căreia fiul ei i-a ucis copilul, ea
îşi plânge propriul fiu pierdut într-o copilărie idilică, fără
întoarcere. Înţelegerea vine, dacă vine, undeva în afara
întâmplării din film. Mama dominatoare şi insinuată obsesiv
în viaţa băiatului- bărbat nu poate trăi viaţa acestuia, cum nu
reuşeşte niciun părinte, indiferent de bunele sale intenţii sau
de tenacitatea aspiraţiilor personale. Luminiţa Gheorghiu
(Cornelia) este o actriţă extraordinară, apărută, pentru
spectatorul neavizat, aproape de niciunde, la maturitate,
într-un rol principal de o complexitate firesc integrată în
economia peliculei. Practic, filmul este al ei, gravitează în
jurul acestei mame care îşi devorează inconştient fiul. Bogdan
Dumitrache (fiul-Barbu), Ilinca Goia (Carmen,partenera
acestuia), Florin Zamfirescu(tatăl) sau Adrian Titieni
(martorul), ca să amintesc doar câţiva dintre actori, vibrează
la unison sub bagheta regizorului Călin Peter Netzer. Este o
echipă fără cusur, într-un film curat, cinstit, construit după toate regulile celei
de-a şaptea arte.
*Trei secvenţe
Trei secvenţe sunt suficiente pentru a vă creiona valenţele subtil
interpretative ale filmului. Prima poate fi scena repetiţiei dintr-o sală studio, la un
spectacol de operă. Profesoara, interpretă cunoscută de operă dirijează un cuplu,
cântă împreună cu el, împinge femeia către bărbat, cu satisfacţia puterii pe care
i-o dă propria experienţă dar şi prestigiul în faţa mai tinerilor colegi. În sală,
mulţumită şi dorind instinctiv să facă acelaşi lucru cu fiul său şi consoarta lui,
Cornelia primeşte lecţia într-un mod cât se poate de personal.
A doua secvenţă se petrece în camera bărbatului recuperat de pe câmpul
de luptă al accidentului. Lovit la spate, acesta este îngrijit de mamă, uns cu alifii,
masat apoi până jos, pe spate, cu o dragoste aproape incestuoasă de Cornelia.
O altă filmare cu impact emoţional extrem este cea din finalul filmului,
când Barbu, fiul, reuşeşte să-şi înfrângă teama şi coboară în sfârşit din maşină
pentru a-şi cere iertare de la tatăl copilului pe care îl omorâse în accident. Scena,
fără cuvinte, este văzută doar prin ochii mamei, care îi priveşte hohotind de plâns
în oglinda retrovizoare a maşinii.
*De ce?
Pentru că viaţa nu este film. Viaţa bate filmul şi fiecare dintre noi are o
poveste, o întâmplare, o dramă, un secret care poate deveni poveste. Numai că
atunci când se construiesc poveştile, scriitorii, scenariştii, cred că ele trebuie
edulcorate, sau dimpotrivă, maculate cu tuşele groase ale mizeriei umane. Din
simple fapte de viaţă, tragediile sau bucuriile noastre se transformă în caricatura
lor. Filmul românesc a devenit de câteva decenii încoace propria sa caricatură.
Nu analizez cauzele, sunt mulţi alţii mai avizaţi decât mine care pot să o facă.
Simplitatea, trăirea autentică, zicerea adevărată a lucrurilor care ni se întâmplă
poate avea valoare de simbol. Călin Netzer îşi merită cu prisosinţă ursul său de
aur. Chiar ursul acesta mi se pare un simbol. E un trofeu cu greutate specifică şi
reprezintă un animal atât de cunoscut nouă, românilor. Mare, impunător, cu poveste
în spate, dar hrănindu-se din ce în ce mai des la tomberon în lipsa pădurii de
acasă.
PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com
7