bun de tipar ddj 134.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

între multiple oglinzi pasionale: propun un armistiţiu:// un sărut/
cu puţin/ (numai puţin)/ sânge/ care/ nu îmi va tulbura minţile/
/ un simplu/ sărut/ şi tot ceea ce decurge/ de aici -// în timp ce
picioarele tale îmi spun/ cu fermitate/ în timp ce gura ta/
eşuează/ pe o insulă/ pustie. Rănile nu mai sunt ascunse sub
razele benevolente ale calofiliei. Totul apare din ce în ce mai frust,
fiindcă nu poţi dansa pe o inimă/ fără să strecori/ noapte/
într-un suflet. Oricând există pericolul ca iubirea să fie supusă
obişnuitelor relativizări. Cuvintele vor inventa în continuare inedite
universuri onirice, purtând evanescenţa lirică pe clapele unui
pian// infinit. Ironia e tot timpul binevenită, compensare a
neîmplinirilor sufleteşti. Iată un elocvent portret
spectral, cu eterice tuşe prerafaelite: ea nu
avea genunchi// ci două tâmple/ de copii/ căzuţi pe
gânduri// şi mâinile mele// care/ uitaseră/ să mai
mângâie. Geografiile imaginare urmează neabătut linia
sângelui, aproape de mereu iluzoria realizare a inimii.
Abandonul provoacă dureroase alunecări, re-luări, reinventări
diverse, îmbrăţişări neterminate. Gestul uzual
consonează cu profundele flagelări ajunse deja reper. Ecouri
baudelairiene, dintr-o ţară ploioasă, accentuează
spleen-ul unor odată luminoase îndrăgostiri. De atunci,
presiunea a început să fie constantă, sub zodia claustrării ce
reconsideră abnorm cromatica unei vieţi cu debut promiţător.
Contingenţa nu cadrează, bineînţeles, cu cele poezeşti. Va
urma un zâmbet bine ţintit, narcotizant: aşa că-ţi aprinzi o
ţigară/ şi zâmbeşti/ în gând/ aşa cum numai robert de
niro/ a ştiut-o face/ pe ultimele zeci de metri de
peliculă/ ale lui once upon a time in america//
(un zâmbet fără timp/ fără spaţiu/ fără ţintă/ un
zâmbet frumos/ cel mai frumos zâmbet din lume/
plutind prin opiu/ şi întorcându-se-n opiu)// cineva/ undeva/ prin oraşul
ăsta/ te iubeşte. Suspendarea deasupra abisului împarte existenţa în zone
câteodată suprapuse conform unui algoritm extrem de particular. Povestea
cicatricelor sanguinolente urmăreşte linia autenticităţii. Janis Joplin şi Jimi
Hendrix punctează umbroasele constante ale aducerii aminte. Lipsa dialogului
dintre inimi reprezintă hiatusul întregii existenţe, poetice sau nu. Nocturnul
generează unele pasaje apropiate anatemei: tot ce ai atins tu/ din mine/ a
devenit/ (iată:)/ cenuşă/ scrum/ dinamită// inclusiv băltoaca asta informă/
de cuvinte/ precum un cancer/ al hârtiei/ care a devenit carte. În Kemada,
tristeţea provoacă rafinamentul versurilor mari, perpetuate metamorfic.
PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com
23