bun de tipar ddj 134.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

20
Petru BOTEZATU
Pentru Grigore Vieru, limba unui popor, dincolo de faptul că reprezintă un
material înzestrat cu o funcţie practică, uzuală, de instrument care asigură
comunicarea între subiecţii unei comunităţi care „întrebuinţează acelaşi sistem
de simboluri lingvistice” [1, pag. 22], constituie gradul maxim de împlinire spirituală
la care poate ajunge un neam şi cea mai elocventă dovadă a existenţei geniului
colectiv al acestuia, după cum afirmă însuşi poetul într-unul din profundele sale
aforisme: Nu cred că există vreun popor fără de geniu, de vreme ce fiecare
popor are limba sa. Limba unui neam, care pentru Paul Valery reprezintă
„capodopera capodoperelor literare”, iar pentru Lucian Blaga – „întâiul mare
poem al unui popor” este, în gândirea poetică viereană, creaţia cea mai de seamă
a poporului, expresia geniului care vine din cele mai adânci straturi ale fiinţei şi
fiinţării în spaţiu şi timp a acestui popor şi asimilează însemnele înălţărilor şi ale
căderilor lui ca să le poarte peste vremuri, devenind cartea de căpătâi, istoria,
poate cea mai adevărată, nefalsificată, neinterpretată în funcţie de viziuni şi
interese. Mai mult decât atât, limba unui popor se identifică, la Grigore Vieru, cu
însăşi esenţa ontologică a acestuia, cu zbuciumul său existenţial, ea este, spune
poetul într-un adagiu poetico-filozofic, „chiar sângele acestui popor”, or, în accepţia
biblică, mai ales cea vechi testamentară a termenului, sângele simbolizează însăşi
viaţa. De asemenea, prin faptul că sângele era considerat elementul pur al jertfei
aduse de poporul lui Dumnezeu în templu (Să iei cu degetul tău din sângele
viţelului, să pui pe coarnele altarului, iar celalt sânge să-l verşi la picioarele
altarului, Exodul, 29;12), precum şi prin crucificarea lui Hristos şi prin sângele
care se scurge din rana Acestuia în cupa lui Graal, acest simbol mai trimite şi la
ideea de jertfă, idee care stabileşte o conexiune strânsă între dăinuirea limbii şi
sacrificiul pe care îl face poporul întru acest deziderat suprem.
Grigore Vieru face parte din generaţia de creatori basarabeni, căreia, aşa
cum afirmă Ana Bantoş, îi revine misiunea de a fi „călăuză poporului în lupta de
emancipare” [2, pag. 9], lupta pentru salvarea fiinţei naţionale a românilor de pe
malul stâng al Prutului. Conservarea şi transmiterea valorilor moral-spirituale
ale românilor din Basarabia, cu devierile şi alterările inevitabile în contextul unui
proces agresiv de deznaţionalizare operat pe parcursul a două secole de autorităţile
imperiale ţariste şi sovietice s-au datorat, în primul rând rezistenţei lingvistice a
acestora. Basarabenii şi-au păstrat şi au revendicat recunoaşterea identităţii lor
naţionale fireşti şi a libertăţii de a-şi decide singuri soarta, nu prin lupta pentru
mijloacele materiale care determină existenţa, pe care Vieru o numeşte
„răzvrătirea puţinătăţii pâinii”, ci prin „răzvrătirea Limbii Române”, singura
capabilă să ne „salveze ca Neam” [3, pag. 53], pentru că dincolo de teritoriul
fizic, geografic al unui popor, care poate fi segmentat în funcţie de ambiţiile
imperiale ale unor mari puteri şi prin trupul căruia pot fi trase sârme ghimpate
care să lase răni adânci în conştiinţa colectivă, există spaţiul spiritual al limbii
acestui popor, care nu poate fragmentat şi în interiorul căruia valorile - ontologice,
primordiale - circulă fără paşapoarte şi fără a putea fi oprite de grăniceri înarmaţi.
Acesta, spune marele lingvist al umanităţii Eugeniu Coşeriu, este „teritoriul limbii
române” [4, pag. 33]. Anume în acest teritoriu îşi scrie poezia Grigore Vieru
chiar şi atunci când visa să treacă Prutul mai mult decât visau alţii să zboare în
Cosmos şi când a-ţi recunoaşte obârşiile şi a rosti
PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com