bun de tipar ddj 134.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

30
Aida ZAHARIA
un volum-testament semnat Eleonora Stamate
Poezia tecuceană s-a înnoit în acest început de primăvară printr-un nou volum de versuri
ce poartă semnătura Eleonorei Stamate.
Volumul „De ce plâng fluturii în Fa minor”, apărut în Colecţia Bibliotecii Societăţii Culturale
„Ştefan Petică”-Tecuci, editura Armonii Culturale-Adjud, se înscrie în ceea ce se poate defini
ca parte a renaşterii naturii după o lungă iarnă.
Cartea este un prinos adus vieţii, renaşterii, zborului. Cu o sensibilitate vizibil mai
accentuată decât cea regăsită în volumul lansat în primăvara anului trecut (Cristale cu aromă
de pelin), autoarea aşterne în pagini tristeţi nebănuite, bucurie, viaţă şi moarte, zbor şi cădere,
combinând elemente statice ale naturii/lumii înconjurătoare („castel de humă”, „turlele
catedralei”, „icoanelor”,„ clape de pian însingurat”, „oglinzi demodate”,„pânza de Aivazovski”,
etc) cu freamătul diafan al fluturilor cu „aripi tăcute” , „cu aripi indigo” sau cu „aripi de aramă”,
aflaţi în permanentă mişcare.
Volumul este structurat pe două capitole, primul purtând chiar numele cărţii, „De ce plâng
fluturii în fa minor”, al doilea fiind intitulat „În pas cu Timpul”.
Bogăţia de sentimente şi trăiri răbufneşte însă tumultos din ambele capitole, caracterizate
deopotrivă de o intensitate ce depăşeşte umanul, asezonate cu o grafică semnată de artistul
gălăţean Theodor Vişan.
„De ce plâng fluturii în fa minor” capătă conotaţii de balsam al sufletului -veşnic căutător
al „ceva-ului” definitoriu pentru fiinţa umană. Poeta caută în fluturi, în natură, în dumnezeire
şi îngeri, în tristeţe şi în flori, ne-uitarea. Eleonora Stamate refuză convieţuirea cu sămânţa
îndoielii şi a amăgirii, invitând deopotrivă şi cititorul la a gusta din bucuria literelor, a cuvintelor:
„De vei dori să guşti/ bucuria slovei din inima mea,/caut-o, cere-mi-o,/ şi nu-mi da în schimbul/
surâsului/amăgirea./ (...)nu-mi sădi îndoiala/ în întunericul asfinţitului”.
Autoarea este pe deplin conştientă de necesitatea imperioasă a iubirii, dar în acelaşi timp
se identifică cu „o torţă vie la ceas de apus”, mărturisind cu amărăciune că se topeşte în taină
(„ mă topesc în taină”). Eul interior al Eleonorei Stamate se răsuceşte în jurul propriei axe,
refuzând căderea, refuzând zborul în jos, acceptând în acelaşi timp resemnată, cu o bucurie
oarecum ascunsă, să devină „captivă între stihuri”, ştiind că astfel, prin carte, scritorii îşi
câştigă dreptul la nemurire(„Raiul este mai aproape de noi.../În gara în care poposim/este
doar lumină). Sufletul-un călător hoinar, „pribeagul fără de hotar” cutreieră pe aripi de fluturi
lumea fizică şi lumea astrală, întorcându-se apoi „obosit de prea multă aşteptare” tot în lumea
adâncă a cuvintelor.
Volumul se dezvăluie în toată splendoarea lui, cu versuri dominate de o paletă coloristică
bogată, care deşi ar trebui în mod normal să transpună cititorul într-o lume veselă, aflată în
continuă mişcare, spre final percepţiile se schimbă; cititorul resimte puternic zbuciumul
sufletului, arderea lui intensă, ajungând astfel ca întreg conţinutul cărţii să fie perceput ca un
volum-testament în care autoarea îşi aşterne împlinirile şi neîmplinirile, visele şi dorinţele,
zborurile şi suferinţele.
Deşi Fluturii îndreaptă gândurile spre multitudine de culoare, cu toate tonurile ei, albul
este nuanţa care predomină în versurile Eleonorei Stamate. Albul este surprins în „floarea de
cireş”, gândurile devin „scrisori pentru luna mai” (coala de hârtie a scrisorii este albă).
Eleonora Stamate recunoaşte că iubeşte poezia asemeni îngerilor, florii de nufăr, asemeni lui
Dumnezeu. Simboluri ale culorii alb, (aripile de îngeri, albul florilor de nufăr, albul incandescent
al Luminii Divine, ale purităţii, ale neprihănirii) sunt toate adunate în „evantaie deschise/
litere-aprinse”. Acceptă cu bucurie diagnosticul „bolnavă de poezie”, pentru că Lumina,
călăuză a mersului înainte, o regăseşte tot „scoarţa cuvintelor”.
Conştientă de apropierea sfârşitului iminent, poeta se resemnează şi acceptă plecarea „în
lumină”: „Alerg printre copaci/şi mă lovesc de scoarţa cuvintelor/(...)mă opresc între doi
copaci/şi număr secundele/ cu umbra numelui meu.../Plec în lumină...”. E o „plecare”
caracterizată de împăcare pentru că „lumina, cu roua din din cuvinte/mă cheamă, grabnic, întro
carte”. „Plecarea” este acceptată pentru că e un drum înainte, înspre eternitate prin însuşi
PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com