bun de tipar ddj 134.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

George LATES ,
E greu de precizat cine a avut întâi ideea de a folosi flotabilitatea materialelor
sau a construcţiilor din lemn pentru a uşura existenţa semenilor. Ca să treci o
apă, ca să ajungi la o insulă îndepărtată sau chiar să păşeşti peste mări şi
oceane ca să găseşti marginea lumii, iar, ulterior, să-ţi dai seama că aceasta nu
există, căci pământul e rotund, are nevoie de o minte scormonitoare, de o
nelinişte a firii, de o cutezanţă care sperie gândul. Poate că ideea de a pluti i-a
venit întâiului om care s-a mirat cum vietăţile necuvântătoare se folosesc de
trunchiuri de copac, de plauri sau de banchize ca să-şi câştige mai uşor hrana
sau să-şi crească puii mai mari în siguranţă, feriţi astfel de pofte hrăpăreţe ale
prădătorilor. Legând trunchi de trunchi, omul a obţinut o plută cu care s-a
încumetat să parcurgă mai apoi distanţe tot mai mari pe cursuri de apă sau pe
întinderi de lac sau chiar de mare. Navigatul prin efectul curgerii apei pe râuri
sau fluvii era unidirecţional şi, chiar dacă oamenii s-au folosit de el pentru a
transporta materiale sau, mai recent pentru divertisment, a fost nevoie la un
moment dat de vâsle şi vâslaşi cu braţe puternice, care să învingă cerbicia
curenţilor de apă sau pentru a deplasa dintr-un loc în altul pe lucii imobile plute
sau bărci mai mari sau mai mici. Fluviile şi mările, iar mai târziu oceanele n-au
putut fi controlate doar de forţa mâinilor celor curajoşi şi vânjoşi, de aceea
omul s-a gândit să pună vântul la treabă, să ridice în mijlocul plutei sau bărcii
sale un catarg de care să lege o pânză pe care s-o umfle curenţii de apă şi să-l
ajute astfel să ajungă dintr-un loc într-altul, mânate astfel mai degrabă de
inteligenţă decât de forţa brută, niciodată suficientă ca să învingă stihiile
dezlănţuite..
Odată descoperită această forţă domolită a vântului, obligată să-l ajute pe
om în călătoriile sale primejdioase dar tentante, barca şi-a tot mărit dimensiunile,
catargul a devenit mai înalt , apoi s-a multiplicat, iar pânzele s-au lăţit şi s-au
adaptat ca formă şi rezistenţă la ceea ce era nevoie pentru ca spiritul uman să
lase în urmă pământul ferm şi să se hazardeze pe construcţia fragilă din lemn
spre zări necunoscute. Primii navigatori pe ape învolburate de mare se ţineau
aproape de ţărm, ca să ştie pe unde să se întoarcă şi să aibă unde trage pe timp
de noapte sau când rezervele de hrană şi apă se terminau. Călătoriile lor au
devenit tot mai lungi, dar şi primejdiile s-au înmulţit în aceste explicaţii cu ţinte
incerte. Aceştia nu erau negustori, ci mai degrabă un soi de piraţi, porniţi să
jefuiască şi să aducă în cetăţile lor o pradă cât mai bogată. Cum vântul nu le era
întotdeauna favorabil sau când furtunile păreau că frâng în bucăţi corabia lor,,
se foloseau şi de forţa braţelor pentru a vâsli şi a duce astfel casa lor plutitoare
spre o direcţie mai prielnică sau într-un golf mai protejat de ţărmuri înalte în care
să aştepte liniştirea mării vrăjmaşe. Când numărul corăbiilor s-a înmulţit, trasul
la vâsle a căzut în sarcina prizonierilor de război sau a sclavilor legaţi în lanţuri
de corabie şi îndemnaţi cu lovituri de bici să tragă de acele lopeţi de lemn ce
puteau duce corabia şi marinarii ei în direcţia dorită. Erau condamnaţi la galere,
iar viaţa lor depindea de voinţa celor ce-i mânau din spate fără ca cineva să-şi
facă milă de soarta lor vitregă.
În spaţiul european întâii navigatori pe ape de mare cu corăbii mânate de
pânze au fost grecii. Vechea Heladă, cu pământul ei pietros şi arid, ars de
soarele pârjolitor, nu-i putea hrăni pe oamenii cetăţilor cu ceea ce dobândeau
de pe urma turmelor de capre şi a măslinilor ce se încăpăţânau să-şi înfigă
rădăcinile printre pietre şi prin crăpături de stânci. Marea şi călătoria pe mare a
devenit pentru vechii greci o alternativă mult mai tentantă decât ceea ce le
oferea pământul. Corăbiile lor duceau şi aduceau din zone riverane mărilor
PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com
1