OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

aniversări
Grigore Ilisei
REGAL DAN HATMANU
2011 este un an jubiliar pentru pictorul Dan Hatmanu.
Artistul rotunjeşte o vârstă ce este doar privilegiul
patriarhilor. O întâmpină săvârşind ritualurile de o viaţă,
cele ale „meşterului de subţire”. Îşi ia dimineaţa porţia
de atelier. Deşi cei mai mulţi dintre confraţii mai tineri
lipsesc de la apel şi s-a cam pustiit în stupina zumzăitoare
de altădată din Armeană, el vine la cart ca în zilele
bune. Urcă mai cu încetineală împreună cu doamna Cicita
scările şi după ce-şi trage sufletul se fericeşte cu
îndeletnicirile dintotdeauna din acest spaţiu sacral pentru
dânsul. N-a lipsit de la atelier decât în zilele prea potrivnice,
dar chiar şi în unele din cele friguroase a găsit
puterea de a trece pe aici într-un gest anteic. După ce
şi-a făcut treburile, chiar aflându-se în treabă câteodată,
se întoarce acasă, nu înainte de a străbate prăvăliile şi
a flana puţin pe uliţe, nu atât să târguiască, cât să întâlnească
lume şi să-şi scalde privirile în peisaj, adică să
se mai cufunde o dată în izvoarele inepuizabile ale inspiraţiei.
Semnează condica ori de câte ori e cazul, şi
pe la galerii, ia parte la vernisaje, deoarece îi place să
se bucure de bucuria colegilor săi. Acasă, în Păcurari,
mai meştereşte la câte un articol, împleteşte, voluptuos
ca de obicei, vorbe cu doamna sa şi pun amândoi la
cale o viitoare expoziţie sau un album, cum e cel pregătit
în prezent de doamna Hatmanu despre perioada
pariziană.
Prin aceste preocupări, Dan Hatmanu surmontează,
ceea ce nu-i de loc puţin pentru o fire sperioasă ca a
sa, avatarurile de care nimeni nu-i lipsit, cu atât mai
puţin la vârste patriarhale. Dar ceea ce-i dă curajul să
înfrunte cu seninătate şi înţelepciune timpul este, mai
ales, întâlnirea cu publicul, raţiunea sa de a fi. Măria Sa
publicul îi stârneşte de fiecare dată emoţie şi el trăieşte
astfel de momente cu mereu reavănă simţire. Aşa l-am
perceput şi la ultima sa înfăţişare expoziţională, cea din
martie 2011,care a fost şi prima din acest an sărbătoresc
al existenţei Domniei Sale. Evenimentul s-a petrecut
într-un spaţiu neconvenţional, într-un restaurant din
strada Ralet, unde doctorul Tudor Bălan şi-a inaugurat
seratele artistice cu un regal, o expoziţie Dan Hatmanu.
Artistul a aşezat pe pereţi o parte dintre lucrările ciclului
Nostalgia fotografiei, prezentat publicului în premieră în
2003, la Muzeul de Artă din Iaşi, în Sala Voievozilor.
Nostalgia fotografiei are multe similitudini cu alt memorabil
ciclu, Autoportret în timp. Se deapănă fermecător
pe pânzele reunite sub acest generic o saga
mustoasă. Creatorul evocă, într-un stil inconfundabil,
liric şi humoristic, episoade din biografia sa romanescă.
Lirismul are arome de absint, iar humorul e surâzător şi
inteligent. În acest ciclu, cum s-a întâmplat în toate, Dan
Hatmanu a venit cu ceva nou. A scos la lumină zăcământul
de expresivitate al albului şi negrului în pictura
de şevalet. Atunci când sunt rafinat şi subtil valorate,
aşa cum izbuteşte cu rară ştiinţă Dan Hatmanu, aceste
două culori, aparent nepicturale, pot exprima întreaga
claviatură cromatică ce părea a fi doar apanajul celorlalte
culori. Cu aceste utiluri nu prea generoase, pictorul
a urzit o atmosferă de poveste şi, totodată, a întrupat
ideile din tolba plină cu care se aşterne întotdeauna la
lucru.
Şi astfel Dan Hatmanu a trecut iar cu brio testul succesului.
Spre deosebire de Dali, pe care îl citează în
Portret dalidian, croit parcă după chipul şi asemănarea
marelui spaniol, reuşita n-a produs „gelozia celorlalţi
pictori”, prezenţi la vernisaj. Aceştia l-au admirat reverenţios
pe patriarhul breslei lor.
Spirală
20 SAECULUM 5-6/2011
PRO