OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

eseu
Magda Ursache
UN PREMIA(N)T EXEMPLAR
„Jertfa tragică pentru o idee, pentru Patrie, azi, sună, într-o carte,
într-un film, foarte strident, aproape insuportabil şi,
la distanţă de un milimetru, riscă să-şi rătăcească sensul
în deşertul de nisip infinit al postmodernităţii.”
(Radu Mareş, Datoria de a trage cu puşca)
Cum deţin privilegiul de-a fi fost primul cititor al romanului
Când ne vom întoarce (Limes Cluj-Napoca,
2010), aş vrea să ofer şi explicaţia prezicerii mele că va
avea succes de critică şi de cititori. Nu m-am înşelat, a
avut. Spus limpede, Când ne vom întoarce e o carte
mare(ş). Or, cărţile mari conţin avertismente, premoniţii,
semne şi minuni. Dacă ştii să le decriptezi, îţi descoperă
mersul lumii, te fac s-o înţelegi în toate ale ei; Radu
Mareş deţine acest savoir voir; vede realitatea din punctul
de vedere al etniei sale, se raportează la istoria mare
şi mică din unghi identitar. Decupez din articolul lui Mircea
Eliade, Criza românească („Vremea”, 1935): „A renunţa
la românism înseamnă, pentru noi, a renunţa la
viaţă, a te refugia în moarte”.
Şi de ce-ar fi blamabile (cum crede Dubuisson) teme
ca reînnoirea spirituală, concepţia organică a naţiunii,
reinventarea ei prin întoarcere la originea tradiţiei, trecerea
de la haos la ordine Visul la „o Românie vrednică,
demnă şi puternică” Cât despre necesitatea
sacrificiului, a morţii sacrificiale, e teză mult mai veche
decât the Iron Guard. De altfel, Radu Mareş şi-a ales
(bine) mottoul din Genesa: doi îl omoară pe unul, ca-n
Mioriţa, acel unu fiind „făuritorul de visuri” şi-l aruncă la
groapă. Mottoul cărţii putea fi şi spusa, de la începutul
naraţiunii, a profesorului Volcinschi: „Cine va vrea să
schimbe ceva în ţara asta, de la ţăran trebuie să înceapă.
Şi să pună oameni noi, tineri, peste tot acolo
unde trebuie luate hotărârile mari”. Tot mentorul de la
Cernăuţi îşi învaţă emulul, pe Gavrilă M., că vericine
dintre băieţii de ţărani are o datorie faţă de neamul românesc.
În felul acesta, realitatea istorică a anilor treizeci
spre patruzeci intră în actualitate, subliniez: este în
actualitate. Dar, atenţie, Mareş e precaut în promisiuni:
„Adevărul e că nu ajungem să cunoaştem decât fragmenţele
minuscule din povestea cea mare”, spune rai -
sonneurul, şeful de gară Octavian Voropchievici, vocea
auctorială.
Formula scriiturii lui Radu Mareş – adevăr şi provocare
– ne întoarce, în fine, la temele mari. Autorului nostru
puţin îi pasă că se poartă non-ficţia, scrierea la
persoana I singular, etalarea biografemelor proprii (egoprozacul
nu poate crea decât un personaj literar: pe el
însuşi). Romanul lui Radu Mareş creşte direct din istorie;
realitatea epică, din realitatea istorică. Documentarea
pentru o frescă interbelică a fost năucitor de amplă,
cristalizată, însă, de calitatea scriiturii. Narează, parcă,
în ciuda ego-fictorilor fără substanţă epică, pauperi pe
direcţia moral-estetică. Cuvântul naţional nu este evitat.
În toate satele Bucovinei, în centru, se află un monument
modest, o cruce simplă din granit, pentru morţii pe
front. Iar acţiunea se petrece într-unul din aceste sate
din nord, de pe malul românesc al Nistrului.
Ca să abordezi „la meserie” teme grave, periculoase,
nu poţi fi un diletant, ci de profesie prozator. Iar
Mareş este „artizanal”, cum ar formula Livius Ciocârlie,
scrie profesionist. Pentru asta îţi trebuie feedback serios
(autori cu adevărat importanţi, dar fără feedback nici nu
cunosc). Când trendul este volumaşul subţirel, de citit
în metrou, zăbava pe carte fiind depăşită, Mareş rămâne
neintimidat de cele 100 de opere balzaciene, pe
care le reciteşte cu sârg. Nu-i simplu să constitui fără
suflu puternic o lume Als Ob, mai expresivă decât cea
reală; să concurezi starea civilă prin personaje în carne
şi oase, mai vii decât posesorii de CI şi de cod numeric.
Epicitatea e son fort, mizează pe intrigă abil condusă,
pe direcţia romanului de clasă, clasic. Discursul romanesc
e accesibil, dar nu facil. Mareş scrie precis şi patetic,
dacă nu-i o contradicţie în termeni, o tulburătoare
poveste de dragoste. Modus scribendi conservator
Poate, doar e şi autor al unui Manual de sinucidere. Dar
refuză ferm să scrie cu degete mici, învârtind la vârtelniţă
fraze lung despletite şi ameţite. Câţi postmodernişti
n-au uzat de tricksuri pentru a nu spune nimic Tricksuri
de prozator cunoaşte prea bine şi Mareş: „Vom vedea
ce se va alege de visurile lui”. Aşa captează atenţia cititorului,
uzând însă de cenzură (alt cuvânt n-am) profesională:
îţi spune, ca nadă, ce se va întâmpla peste
trei ani, ca să-ţi stârnească interesul şi să te câştige să
afli cum de s-a întâmplat asta.
Între bunul tehnician care descrie admirabil (avem
destui descriptologi) cum îşi jupoaie ciorapii o femeie şi
cel care îmi spune ceva important, chiar fără tehnică de
excelenţă, îl prefer pe al doilea. Mareş are însă mereu
ce spune şi ştie şi cum s-o facă. Nu-i de joacă proza lui.
Sigur că nu tema îl face pe marele prozator, subiectul
mărunt ori nu. Dar uite că nu pot citi un roman însăilat,
cu personaje ce par luate de la second-hand-ul literaturii
vestice. E un truism că în orice temă mică e şi ceva
mare, după cum în orice lucru urât şi ceva frumos. Tot
bine ştiut e şi faptul că nu există subiecte care nu se pot
aborda, ca sexul explicit cu o femeie moartă de o lună.
Dar cu ce te alegi Cu nimic. Din pricina foamei mele
6 SAECULUM 5-6/2011
PRO