OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

eseu
Dumitru Velea
MARIAN BARBU ŞI POEZIA ANALITICĂ
1. Marian Barbu, critic literar prin excelenţă, atât prin
independenţa interioară, cât şi prin imparţialitatea exterioară
a aserţiunilor estetice, constată la 65 de ani –
cum scrie în prefaţa Autoportret cu irizări târzii a cărţii
de poeme, Provizii de soare (Ed. Scrisul Românesc,
Craiova, 2004) – că a „abandonat inexplicabil drumul
spre poezie. El începuse – zice – din timpul facultăţii
bucureştene (1959-1964), dar a fost repede dislocat, ba
de ziarist, ba de criticul şi istoricul literar, de prozator şi
înlăturat, dacă nu pus la colţ, de Profesor, obligat să-şi
onoreze catedra, în faţa elevilor şi studenţilor”. Se ştie
că un critic, după exigenţa lui Călinescu, trebuie să rateze
cât mai multe genuri literare, dar nici nu trebuie să
fie cizmar, după spusa bătrânului Hegel referindu-se la
estetician, ca să ştie unde-l strânge cizma. Marian
Barbu poartă dimensiunea poematicului în structura
făptuirilor sale, fie ale prozei, fie ale reflecţiei critice, în
pofida despărţirilor de gen, ce par şi se doresc radicale.
Ea îi stă retrasă într-un orizont privilegiat, din străfundurile
psihismului, de unde dă semne şi participă prin
determinări la conexiuni din zona intelectului şi a reflexiei
dintre subiect şi obiect, cu instituiri şi clarificări analitice
şi sintetice. Alături de aceste „semne”, deseori
dimensiunea poematicului s-a manifestat la suprafaţă,
dar din rigoare critică (şi pudoare), Marian Barbu i-a pus
şi i-a ţinut „rezultatele” prea mult timp în spatele „uşii
secrete” a creaţiei sale. O primă izbucnire, deschidere
a uşii, are loc la patruzeci de ani, când „eliberează” un
ciclu de zece poeme, sub titlul Septembrie, fată tătară,
şi-l trimite la Editura Albatros, unde trece concursul şi
apare, alături de poeziile altor 19 autori, în Caietul debutanţilor,
în 1979. Câteva fulguraţii, ca semne de
identificare (greu de stabilit la atâţia alţii), lasă Nicolae
Manolescu (ce observă că autorul „forţează analogiile”),
Eugen Barbu şi Voicu Bugariu (ultimul, cu o intuiţie de
relevanţă, îi încadrează demersul liric „în categoria poeziei
de refuz intelectual al emoţiei”). Totuşi, Marian
Barbu nu se decide să iasă în „arenă”. Poate şi presiunea
ideologică, devenită sufocantă poeziei până în ’89,
şi derapajul spre poezia priapică, generalizat de după,
l-au determinat să-şi ţină „linia poeziei (...) mereu ascunsă”,
cum zice în prefaţa amintită, încât „arhiva lirică”
să-i sporească la nouă volume. Abia la 65 de ani se hotărăşte
să extragă un eşantion din aceste volume, publicându-l
sub titlul explicit, ca o propoziţie
analitic+adevărată, Provizii de soare. Se pare însă că
această reţinere este condiţionată şi de convingerea autorului
că: „poem citabil, indiferent de tectonica din pagină,
este numai acela care produce coerenţă în viziune
şi propune o sintaxă multifuncţională”, cu exigenţa:
„Starea naturală a poemului de referinţă trebuie să izbucnească
dintr-o idee, dacă nu originală, obligatoriu,
însă, autentică. Verbele la diatezele reflexivă şi pasivă
se cuvine să viziteze in nuce spiritul poetic”.
„Eşantionul” Provizii de soare este format din 151
de poeme, aşezate alfabetic după titlu, extrase, probabil,
din toate cele nouă volume, dar cu siguranţă după
convingerea şi exigenţa autorului. Primul termen al titlu -
lui le precizează identitatea şi funcţia, iar al doilea, conţinutul
şi calitatea. Ele par vitraliul unui edificiu de
cultură, unde lumina din afară trece filtrată în interior,
după formele şi culorile fiecărei părţi de cristal întâmpinate.
Numai că aceste părţi, smulse din alte întreguri,
ca să dea forme cu sens şi semnificaţie, trebuie ele însele
să fie purtătoare ale acestora, adică partea să dea
seamă despre întreg. Greu de presupus. Marian Barbu
solicită poemului să genereze „coerenţă în viziune” şi
să aibă o „sintaxă funcţională”. Primul termen poartă
asupra efectului necesar, al doilea, asupra unei cauze
formale. Determinarea lor ţine de contextul cultural, fenomenologic
şi structuralist, şi de exigenţa creatorului,
nutrită din atâtea „lecţii” şi „poetici” întâlnite şi predate
ca dascăl. Dintre acestea, referindu-ne doar la spaţiul
românesc, se luminează, la un capăt, cea barbiană, iar
la celălalt, cea soresciană – după cum accentul se
mută de pe cuvânt pe existenţă. (Despre amândoi
poeţi, Marian Barbu a scris câte o carte: Simbolistica
poeziei lui Ion Barbu, Ed. Spirit Românesc, Craiova,
1997, şi La Lilieci şase cărţi în căutarea lui Marin Sorescu,
Ed. Sitech, Craiova, 2009). Şi dacă întârziem
mai mult în acest edificiu, exprimându-ne în continuare
ornat, se observă că formele din vitraliu filtrează mereu
altfel lumina, în funcţie de etapele şi intensitatea ei.
Poemele vin de pe un traseu de cel puţin patru decenii!
O infuzie de substanţă livrescă se surprinde în faldurile
lor, uneori bine ascunsă, alteori expusă la vedere, dar
din fiecare răzbate, prin reflex, ecoul unei faze a subiectivităţii
autorului din procesul de realizare a individuaţiei.
Sub primul aspect, poemele sunt construcţii bine
chibzuite şi îndelung şlefuite, parcă la „şcoala maeştrilor”(unele
poartă semnul „maestrului” aşezat sub titlu:
Cuvântul – sărbătoarea poeţilor (după o idee de Al.
Philippide), Geometrul de la Păltiniş barbiană, Sâmburele
personal barbiană, În viaţa muntelui călinesciană,
Picătură de primăvară bacoviană, S-a revărsat
argheziană, Secerat blagiană; altele prin dedicaţie: Nu
ne-am nuntit lui Cezar Baltag, Vânat lui Vl. Streinu,
Marmură zeiască admirând statuia zeiţei Venus din
Milo, Zaruri lui V.G. Paleolog; şi în cele mai multe, prin
trimiterile expres culturale). Poetul se simte solidar „cu
toţi acei / Ce sapă-n cuvinte ca într-un stei”, despăr-
48 SAECULUM 5-6/2011
PRO