OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

eseu
oare, se observă că suntem în spaţiul intelectului, sub
soarele viu al amiezii spiritului şi vieţii, unde legile sunt
trasate şi făcute prin litera definiţiei şi a necruţătorului
trebuie!
Intermezzo 1. Pentru Marian Barbu, 2004 este un
an de coliziuni. Să ne imaginăm un copac ajuns la maturitatea
deplină şi încărcat cu fructe. Cu rădăcinile întinse
prin pământ, aidoma coroanei, care extrag seva,
o prelucrează pentru substanţa şi aroma fructelor, şi o
trimit acestora prin tulpină. Vine cineva şi îi desparte coroana
de trunchi. Ce se petrece cu seva ajunsă în tăietura
despărţitoare Fructele nu o ştiu, se ofilesc şi cad,
însă copacul plânge cu ea spre cer prin ochiul neaşteptatei
răni. Ce se întâmplă cu Dascălul care şi-a făcut din
viaţă şi conştiinţă seva învăţăceilor şi brusc este pensionat
Profesorul Marian Barbu o ştie. Nu mai poate
să comunice ideea şi să-şi reazeme privirea de tâmpla
tinerilor. Şi mai dureros, nici de a celor doi copii ai săi,
plecaţi peste Atlantic. „Eşantionul” Provizii de soare
vine ca o întoarcere a privirii înapoi şi o clipire a ochilor
printre lacrimi. Este darul din ceea ce a pus deoparte
pentru noi. Ni-l oferă şi pleacă, peste ocean, la copiii
săi, într-o peregrinare cultural existenţială. Într-o nouă
şi concretă recuperare de sine. Sfâşiat şi alunecat, dar
cu încălţăminte înaripată. Între partea de sfârşit a anului
2004 şi cea de început a anului 2005, Marian Barbu
este pe „pământul dintre două oceane”, cum numeşte
USA. Scrie aici 12 texte, cele mai multe cu finisare în
decembrie şi martie, pe care le publică în seria cărţilor
de critică şi istorie literară, Trăind printre cărţi, vol. IV
(Ed. Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” Petroşani, 2005),
ordonate (şi alături de alte texte) în conexiune ideatică,
în capitolele: II. Literatură universală (Harold Bloom
– la 75 de ani; Julio Cortázar – Proiectarea literară a
concretului (Manuscris găsit într-un buzunar şi alte povestiri);
Ion Dugăeşescu – Complexul Dinicu Golescu
(Prin America); Dan Grigorescu – O carte savantă (Romanul
american al sec. XX); Javier Mariás – oraşul englez
ca pretext literar (Romanul Oxfordului); Toma Pavel
– Preocupări transfrontaliere (Povestiri filosofice); Scriitori
români în enciclopedii americane (Constatări şi opinii))
şi IV. Bloc notes (Despre cărţi americane; Dorul
imitaţiei; Pământul dintre oceane; Temporar, locuind la
Chicago şi World Book despre România). Prima serie
se deschide cu cunoscutul critic literar american, Harold
Bloom, care a introdus termenul de canon pentru capodoperă
şi a ordonat literatura universală pe „vârste”, şi
se închide cu scriitori români prezenţi în celebrele antologii
americane; iar a doua serie începe cu „cărţi americane”
şi se închide cu România în World Book. S-ar
putea glosa mult despre cuprinsul acoladelor, de la probleme
de teorie la teoreticieni scriitori, de la scriitori români
americanizaţi la scriitori americani, despre
„complexe” şi savante contribuţii profesorale româneşti
pe teritoriul american, despre tentaţia concretului şi oraşul
ca pretext literar; sau în partea a doua, despre ochiul
pătrunzător şi uimit al scriitorului şi ziaristului Marian
Barbu, care a văzut multe şi a înţeles mult. „Timp de
aproape cinci luni de zile, spune el, am poposit în trei
state americane: Illinois, Winsconsin, Indiana, având
«bursă de familie» la Chicago şi în zonele adiacente
acestui megapolis.” (Despre cărţi americane, op. cit.,
p. 334). Dar important este drumul de la cultură la experienţă,
calea de la reflecţie la impresie şi percepţie.
America i se pare „spaţiu privat al mediului acvatic pe
care cele două oceane, Atlantic şi Pacific, l-au ridicat în
timp, drept buclă cosmică pentru odihnă şi admiraţie”.
Pământul dintre două oceane, op. cit. p. 340). Oricum,
coliziunea din structura sufletească nu se vindecă,
se petrece doar o atingere anteică a existenţei. Reflecţia,
în primă instanţă, cedează din prerogativele sale în
favoarea experienţei. Principiul atât de drag profesorului,
preluat de la eminescologul George Munteanu,
văzând şi făcând, se încarcă de substanţă şi-i devine
un mobil important în actul de creaţie. Marian Barbu,
ieşit din sine datorită coliziunii, se reîntoarce în sine, păşind
printre cele două falii, cu o mână atingând realitatea
nemijlocită, iar cu cealaltă, indicând imaginea
realităţii. Şi astfel înaintează, ca printre oglinzi. Oglinzile
din Chicago (Ed. Sitech, Craiova, 2006) constituie,
de altfel, cartea ce se naşte ca să dea seamă despre
acest itinerar, carte sub titlul căruia autorul notează,
luându-şi o marjă de siguranţă: „ – aproape poeme –
(interpretări libere după realităţi americane)”.
Intermezzo 2. Marian Barbu se apleacă în sine şi
declanşează, dacă nu o revoltă, fiindcă el nu şi-a luat
ochii de la stelele fixe ale culturii, cel puţin un set de
contestaţii. Importante pentru fiinţa poeziei. Mai întâi,
împotriva propriei sale poezii scrisă la vârsta „artistului
la tinereţe”, când lumea este privită în categoriile Idealelor
şi a substanţei evanescente, iar poezia ca fiind un
dulce şi ireal joc de imagini. În genere, această poezie
acoperă lumea şi o „înfrumuseţează” cu metaforizări cât
mai spectaculoase, crezându-se că-i adaugă sens. Dar
ele nu duc nicăieri, cel mult, încântă gândul (ca părere)
ce nu trece de clipirea ochiului. Apoi, şi a creaţiilor de -
substanţializate, neridicate la fiinţă, într-o lume alienată,
multiplu alienată – dar acest aspect nu-l vom decela aici
şi acum. Şi în fine, ca o deschidere a artistului reflexiv
căutând, cu instrumente pe măsură, noi „orizonturi” şi
cadre topologice poeziei (poate chiar în înţelesul vechi),
în vederea schimbărilor proprii din procesul „individuaţiei”
creatorului şi a creaţiei. Iar drept consecinţă, apariţia
unei atitudini în contextul dat. Pentru cine o percepe.
Contestaţia sa nu este singulară, de-ar fi să privim
numai în istoria poeziei noastre, de la luciditatea eminesciană
din Epigonii (ori celebra epistolă a poetului
trimisă din Viena la 6 februarie 1871 lui Iacob Negruzzi,
directorul „Convorbirilor literare” de la Iaşi, de definire a
epocii în vederea proiectului romanesc Naturi Catilinare,
cu determinări la diferite niveluri ontologice în planul
artei şi al societăţii) până la „monoloagele” lui
Philippide, viziunile într-un dincolo ale lui Mircea Ciobanu
din Patimile şi descripţiile într-un aparent dincoace
ale lui Marin Sorescu din La lilieci, sau
atitudinea lui A.E. Baconsky, din Declinul metaforei
(1961) şi Poeţi şi poezie (1963). Fireşte, referitor la
prima situaţie, linia descărcării de metaforizare înso-
50 SAECULUM 5-6/2011
PRO